„Eichmann la Ierusalim” – Minciuna ca profesie

„Eichmann la Ierusalim” – Minciuna ca profesie
Prof. dr. Gică Manole 20 Februarie 2012
Eichman la Ierusalim, coperta
„Raport asupra banalităţii răului”
– Minciună ca profesie – Hannah Arendt[1]

De Adolf Eichmann am auzit încă de la 12 ani. Cum aşa? De unde putea un copil din clasa a şasea, dintr-un sat din nord-estul extrem al României, devenită Republică Socialistă, să ştie cine a fost Adolf Eichmann? Iată de unde. Într-un colţ din fundul clasei mele, cum priveai dinspre catedră, pe stânga, se afla un dulap banal, din lemn şi fără geamuri. Două belciuge şi un lacăt îl păzeau de curiozitatea noastră. Rar, foarte rar, vreun profesor umbla la dulap, de unde scotea câte-o carte. Aşadar, acolo erau cărţi! La 12 ani, cărţile nu-mi spuneau nimic. Îmi ajungeau cele date de şcoală. Unele, cu adevărat interesante, cum ar fi cele de geografie, istorie şi română. Joaca, doar joaca cu colegii în curtea şcolii, scăldatul la iaz, mersul pe dealuri cu vitele sau vizitele stranii şi tainice la Curtea lui Nicu Rosetti erau preocuparea principală a mea şi a copiilor din jurul meu. La mine acasă, în afara Bibliei şi a cărţilor de şcoală, nu exista nicio altă carte. Apoi, împins de curiozitate, am forţat uşile dulapului cu cărţi şi, prin intervalul apărut, am privit în interior. Erau cărţi cu coperţi roşii şi albastre. Încă simt tăcerea, liniştea ce izvora din ele. Le scrutam cu o privire lacomă. B[nuiam că în ele se ascund mari taine, mari aventuri. Am băgat mâna până la umăr în dulap şi aşa mi-am dat seama că pot ajunge la ele. Am luat câteva, pe care le-am dus acasă. Printre ele, una cu totul neobişnuită: „SS în acţiune”, cu coperţi negre şi o zvastică mare pe prima copertă. Habar nu aveam ce însemna zvastica. Nimic nu ştiam despre nazişti. Auzisem, nu de la şcoală, ci de la taică-meu, vorbindu-se despre război, Stalin, Antonescu, Hitler etc. În acea carte cu foarte multe fotografii, „SS în acţiune”, am întâlnit chipul lui Eichmann, despre care aflasem că a pus la cale uciderea multor oameni. Evrei. Cartea prezenta interogatorii ale unor ucigaşi germani, declaraţii ale deţinuţilor şi nume de locuri ce sunau ciudat în mintea mea de copil: Maidanek, Bergen-Belsen, Mauthausen, Bückhenwald, Birkenau etc. Fotografii-document din lagărele de concentrare germane, cu mormane de cadavre, crematorii, fiinţe umane dezbrăcate mergând spre locul execuţiei, schelete umane în spatele sârmei ghimpate, toate mi-au rămas întipărite pe veci în memorie. Nu înţelegeam deloc de ce au fost ucişi evreii de către germani. Ce-or avut cu bieţii oameni? Acum, când notez aceste rânduri, revăd o fotografie (pe care, după ani, am înţeles că a fost realizată în ghettoul din Varşovia) cu foarte mulţi oameni înghesuiţi pe o stradă, iar dintre ei se desprindea un copilaş de vreo trei-patru ani, către care un soldat german îndreptase arma, ucigându-l, am înţeles. Pe atunci, în ignoranţa mea, credeam că singurii care au suferit şi au fost ucişi au fost doar evreii. De la citirea acelei cărţi, copilăria mea a fost alta decât a colegilor mei. Eu ştiam ceea ce ei nu ştiau, iar cu timpul, ştiutul aflat de mine s-a adâncit, deschizând o prăpastie de neumplut între mine şi ceilalţi. Aceasta a fost prima carte despre crimele Germaniei lui Hitler, comise împotriva evreilor, citită de mine.

Au urmat altele, toate convingându-mă, în neştiinţa mea copilărească, că nici un popor nu a suferit persecuţii, atrocităţi, crime, atâtea câte au suportat evreii europeni. Îi detestam pe ucigaşi, iar fiinţa mea mică răsufla uşurată când afla că a fost capturat, nu ştiu pe unde, vreun nazist ucigaş. Tot pe la acea vreme am citit „Asasinii printre noi”, scrisă de Simon Wiesenthal, căutătorul-vânător de nazişti. Reţin că Wiesenthal avea un sediu la Viena şi îi căuta, neobosit, pe Martin Borman, Joseph Mengele, Klaus Barbie etc. Desigur, puţinul cât îl ştiam, îl aflasem din cărţi, nu de la şcoală. „Profesorii” acesteia nu ştiau absolut nimic, în afara unei aşa-zise ştiinţe de carte pospăită, ridicolă. Le plăcea să se creadă că sunt buricul pământului, îndeosebi când luau sub braţ catalogul. Semidoctismul lor cultural era cronic, şi aşa a rămas în şcoala pe care am frecventat-o opt ani – dacă nu s-o mai fi accentuat – până în zilele acestea. Singurul aspect pozitiv, după ce „marii intelectuali” ai şcolii din Tătărăşeni s-au hotărât, nu fără reţineri, să mă facă U.T.C.-ist, a fost abonamentul forţat la „Scînteia tineretului”, publicaţie care mi-a lărgit orizontul. Reţin din ea fel de fel de materiale despre războiul din Vietnam, despre creşterea numărului de avioane americane doborâte de nord-vietnamezi, despre capturarea şi uciderea lui Che Guevara, despre Vietcong, despre asasinarea lui John F. Kennedy etc. Anii treceau, iar numărul cărţilor citite de mine devenea impresionant, rezultatul confirmându-l peste veac, pe Miron Costin. Răbdarea şi curiozitatea mi-au fost răsplătite mult peste aşteptări. Un aspect mă nedumerea – acum zâmbesc cu înţelegere – anume, copil fiind, îmi ziceam: „Dacă am să mai citesc cărţile astea şi acelea, sigur o să aflu marile secrete ale lumii”! Adică voi ştii totul! Dacă după lectură constatam că, în fapt, nu aflam nici un secret şi că lumea nu-mi dezvăluia tainele sale, nu eram dezamăgit. Tot aflasem câte ceva. Deşi era observabilă ignoranţa celor din jur, neştiinţa lor cronică cu privire la vreun eveniment, epocă, timp, credeam că ceea ce este de domeniul evidenţei sunt, dacă nu cunoscute, oricum, acceptate. Aşa, pe la 23 de ani, la câteva luni după terminarea facultăţii, am stat de vorbă cu un coleg învăţător mult mai în vârstă (a murit, sărmanul). Mirat am fost, indignat de-a binelea, după ce constatasem că acel coleg punea pe seama propagandei evreieşti genocidul nazist. I-am oferit multe amăunte, zeci de cazuri, cifre, titluri de cărţi, nume de vinovaţi, cu privire la marea crimă înfăptuită de Al III-lea Reich împotriva civilizaţiei umane. Deşi discuţia noastră a durat câteva ore, nu am reuşit să-l conving cu argumentele mele. Reţin că, spre a-l convinge de „adevărul meu”, i-am împrumutat câteva cărţi despre genocidul evreiesc: „Flagelul zvasticii”, „Istoria Gestapo-ului”, „Am fost medic la Auschwitz”, „Reportaj cu ştreangul de gât”…, de atâtea mi-aduc aminte.

Hannah Arendt a scris o carte document

Hannah Arendt a fost şi rămâne o personalitate notorie a lumii culturale după ultimul război mondial. Celebritatea a dobândit-o prin publicarea „Originilor totalitarismului”, New York, 1951 şi traducerea acesteia în majoritatea limbilor de mare circulaţie. A scris şi alte studii, carţi, cu caracter de exegeză: „Condiţia umană” (1958), „Despre violenţa lumii noastre” (1970), „Revoluţie, în istorie” (1962), „Originile totalitarismului. A contribuit la răspândirea numelui său în lume şi cartea sa, despre procesul lui „Adolf Eichmann, de la Ierusalim” din 1962, carte tradusă şi publicată în limba română la editura Humanitas, în 2008. La fel de cunoscută a fost Hannah Arendt şi pentru neobişnuita, strania poveste de dragoste cu autorul cărţii „Fiinţă şi timp”, Martin Heidegger, ştiute fiind simpatiile naziste din tinereţe, ale acestuia. „Eichmann la Ierusalim” este o carte-document privind aspectele legate de aplicarea de către Germania nazistă a „soluţiei finale”. În carte este prezentată personalitatea lui Eichmann, poziţia sa în administraţia nazistă, lagărele de concentrare, Conferinţa de la Wansee, din ianuarie 1942, deportările evreilor din Europa în centrele de exterminare din Est, sentinţa şi execuţia lui Eichmann, la care se adaugă două consistente poziţionări ale autoarei spre final, printr-un post scriptum şi un epilog.

Când scrie despre soarta evreilor sub guvernarea Ion Antonescu,
Hannah Arendt minte cu neruşinare şi dezinformează

Evreilor din România lui Antonescu, Hannah Arendt, le-a rezervat în cartea sa, peste patru pagini[2], dar ar poţi Hannah Arendtîntâlni în atât de puţine pagini, atâtea inexactităţi istorice, exagerări, minciuni deliberate, fraze ilogice, absconse sub aspect istoric, „judecăţi” istorice de un subiectivism cras. Desigur, toate acestea au fost scrise nu pentru că Hannah Arendt nu ar fi cunoscut situaţia reală a evreilor din România lui Ion Antonescu, ci sunt expresia manifestă a antiromânismului visceral al autoarei. Deşi în anii ’60 ai secolului al XX-lea încă nu apăruseră încă sutele de „titluri” la comandă, ce au urmat spre sfârşitul secolului trecut, cu privire la „Holocaustul” românesc, am întâlnit la Hannah Arendt afirmaţii incredibile, total în afara oricărei realităţi istorice. Astfel, în capitolul al XI-lea al cărţii, intitulat „Deportări în Balcani: Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, România” este abordat şi cazul evreilor din România. Hannah Arendt începe cu câteva consideraţii istorice, pe cât de generale, pe atât de false. Autoarea, profesor la Universitatea Princeton, notează: „existenţa, în perioada interbelică, între Marea Baltică şi Marea Adriatică, a unor «populaţii amestecate», unde fiinţau «aşa-numitele State Succesoare, stabilite de către puterile victorioase după încheierea Primului Război Mondial»”.[3] Lesne se observă că Hannah Arendt judecă, din punct de vedere istoric, situaţia acestei zone geografice, unde trăiau de milenii vechi popoare, dintr-o perspectivă American-ocentrică premeditat-deformată. Aici existau popoare cu un trecut istoric străvechi, dintre care, unele îşi croiseră, în pofida unor condiţii istorice vitrege, state naţionale: popoarele baltice, albanezii, românii, cehii, polonezii, bulgarii, ca să nu mai vorbim de greci, toate la un loc, în secolul al XX-lea, reprezentau vechi naţiuni. De altfel, aceste popoare creaseră state cu caracter etnic încă de la începuturile Evului Mediu, precedând imperiile ce le-au anexat mai târziu, parţial sau total. Aşa, sârbii, cehii, polonezii, şi-au format state încă din secolul al X-lea, bulgarii, în secolul IX, croaţii, de asemenea, iar românii, după ce au întemeiat primul stat românesc din istorie, stat cu carater imperial (Asăneştii, sfârşitul secolului al XII-lea), de o pare şi de alta a Dunării, şi-au întemeiat două puternice state medievale (sec. al XIV-lea), a căror existenţă politică, în timp, o depăşeşte pe a celorlalte state luate la un loc. De altfel, a vorbi de „state stabilite” între Marea Baltică şi Marea Neagră înseamnă o crasă ignoranţă istorică sau o rea-credinţă deliberată, de neacceptat. În această zonă a Europei, odată prăbuşindu-se Imperiile multinaţionale (Rus, Austro-Ungar, German), naţiunile din zonă şi-au eliberat vechi teritorii etnice, reconstituindu-şi statul (cazurile Poloniei şi Cehoslovaciei), sau desăvârşindu-şi statalitatea prin eliberarea unor provincii istorice ce le aparţineau, etnic vorbind, încă de la începutul istoriei în Europa (cazul României şi a Regatului Sârbo-Croato-Sloven, Iugoslavia din 1929). Prin ceea ce scrie, Hannah Arendt dovedeşte că are o viziune şi o mentalitate tipic colonială, rasistă, când scrie că aşa-zisele „state succesoare” stabilite au fost create de Marile Puteri după primul război mondial şi nu sunt rezultatul autodeterminării popoarelor respective.

Dovedind totala rea-credinţă, Hannah Arendt vorbeşte de „populaţii amestecate” într-o zonă atât de bine conturată etnic. „Savanta” de la Princeton continuă să-şi probeze „ştiinţa” de carte istorică scriind cu privire la „statele succesoare”: „În niciunul nu exista ceva care să semene cu omogenitatea etnică a vechilor naţiuni europene”. Cu excepţia Cehoslovaciei interbelice, toate statele din Estul şi Sud-Estul Europei, tot în acea perioadă, au fost state naţionale, cu majorităţi etnice zdrobitoare.[4] Autoarea continuă cu afirmaţii lipsite de logică, şi de aceeaşi rea-credinţă deliberată: „În statele succesoare, trăiau mari grupuri etnice ale căror aspiraţii naţionale fuseseră frustrate în favoarea vecinilor lor ceva mai numeroşi”[5]. După Hannah Arendt, în Estul Europei au existat „fluctuaţii de populaţie”[6] iar din acest motiv, „nu existau graniţe istorice sau etnice”. Se observă folosirea cu obstinaţie a termenului de „populaţii”, nu popoare, populaţii, în Europa, în plin secol XX! Dacă Hannah Arendt scrie doar despre populaţii, desigur că graniţele stabilite prin „Tratatele de la Trianon şi Saint-Germain, erau practic arbitrare” (ibidem). Incredibilă afirmaţie pentru anii ’60 ai secoluluii al XX-lea. Ca şi cum aceste enormităţi n-ar fi suficiente, continuă cu o propoziţie la citirea căreia orice român ar trebui să sară în sus ca ars cu fierul roşu: „Ungaria, România şi Bulgaria au putut fi câştigate ca parteneri ai Axei prin extinderi generoase ale teritoriilor lor…”[7]. Uite-aşa, din victimă majoră a Axei Berlin-Moscova-Roma-Budapesta, România, după Hannah Arendt, a devenit beneficiară! Într-adevăr, România a fost „beneficiara” Pactului Hitler-Stalin (semnat la 23 august 1939), în baza căruia U.R.S.S., după ce o ameninţă cu războiul în iunie 1940, i-a anexat partea de Est, Basarabia, Nordul Bucovinei, Herţa (peste 51.000 kmp) pentru ca pe 30 august 1940, la Viena, printr-un dictat, Germania şi Italia, ameninţănd-o, la rându-le, cu agresiunea, să cedeze Ungariei lui Horthy, jumătatea de nord-est a provinciei sale istorice străvechi, Transilvania. Tot Axa forţează România să cedeze judeţele Durostor şi Caliacra, aşa-numitul Cadrilater, Bugariei. Aşadar, România, în opinia autoarei, a fost o mare „beneficiară” de „teritorii străine în urma alianţei cu Axa”. Da, România a „beneficiat” de alianţa cu Axa Berlin-Moscova-Roma în sensul că, sub ameninţarea războiului, cedează peste 100.000 kmp din teritoriul naţional, unde trăiau de secole, 7 milioane de etnici români.

Ce poate fi mai descalificant, ca om de ştiinţă, fie şi pentru o „savantă” de la Princeton, decât prezentarea unor asemenea aberaţii istorice, de amestecarea victimelor cu călăii, de acuzarea victimei, agresată, martirizată (cazul României în 1940) cu Ungaria, Bulgaria şi U.R.S.S. (state agresoare). Etnicii români intraţi sub criminala ocupaţie sovietică şi/sau maghiară, au „beneficiat”, din partea ocupanţilor, de un tratament „privilegiat”, devenind obiectul unui sistematic regim de exterminare biologică, adică a unui genocid românesc. Despre toate acestea, Hannah Arend nu face nicio menţiune. Nu se sfieşte, însă ca, în cele patru pagini rezervate de domnia sa situaţiei evreilor români în timpul guvernării Antonescu, să catalogheze poporul român drept autorul principal al genocidului evreiesc, mult peste Germania nazistă. În cele patru pagini, Hannah Arendt amesctecă adevăruri izolate cu minciuni de proporţii şi exagerări cu caracter evident antiromânesc. Nu e frază să nu conţină neadevăruri, astfel încât citarea în totalitate a celor patru pagini, dacă aş face-o, m-ar scuti de orice comentariu cu privire la problema evreilor sub regimul Antonescu. Câteva exemple:
„În România, chiar şi SS-iştii erau luaţi prin surprindere, şi uneori îngroziţi de ororile pogromurilor la scară largă…”[8], (comise de români – n.a.). SS-işti, îngroziţi, de „pogromurile româneşti […] deseori interveneau să-i salveze pe evrei de la măcel.”[9]. Care măcel? Nicio dovadă! Nicio exemplificare! În continuare, Hannah Arendt, în nota tuturor scribilor ce au glosat, pe această temă, cu seninătate, fără acoperire, dar sentenţios, marşează grosier: „Nu este o exagerare să spunem că România era cea mai antisemită ţară a Europei antebelice”. Mai mult chiar, „antisemitismul românesc era un fapt bine stabilit încă din secolul al XIX-lea”.[10]. Şi, bla/bla/bla, tot aşa, mai departe. Nu exemple de „pogromuri” româneşti, nu cazuri de „măceluri” româneşti cu caracter antiiudaic, nimic concret, ci fraze goale, fără conţinut, tendenţios construite sub aspect istoric, mincinoase, în totalitatea lor.

Despre Ion Antonescu, Hannah Arendt scrie că a fost „şeful noii dictaturi a Gărzii de Fier”[11], şi că „a institutit o legislaţie antievreiască ce era cea mai severă din Europa.” (desigur, luând în considerare şi Germania – n.a.) (ibidem). Germania nazistă, depăşită de România lui Antonescu! „Savanta” de renume mondial continuă aberaţiile: „Curios este faptul că, de la început şi până la sfârşit, Antonescu nu a fost mai radical decât naziştii (după cum gândea Hitler – n.a.) ci numai permanent cu un pas înaintea progreselor Germaniei”[12] (p. 233). Sic!. „Tot Antonescu – notează Arendt – a început masacrele pe scară largă (împotriva evreilor n.a.) în mod făţiş şi fără ruşine”[13] (p. 233). Despre ce masacre ne vorbeşte? Doar vorbe goale! Aşa-i moda de vreo două decenii. Împroaşcă România cu noroi, pune pe seama ei crime istorice fără număr, acuzând-o de orice, pentru că România va tace. Dacă nu va tace, oricum, se va face „vinovată” de toate câte i se pun în cârcă. Vreun scrib autohton, vreun „neica-nimeni”, va pune mâna pe condei, va pupa mâna scribilor alogeni şi va scrie, nu în numele său, ci al României, se înţelege: „Da! Românii au fost nişte ucigaşi! Da, au înfăptuit atrocităţi unice în istorie în lume, împotriva poporului lui David etc”. Blestemăţie!

„Împotriva URSS, începând cu 22 iunie 1941 -, în opinia Hannah Arendt – nu a luptat Armata Română, ci „Legiunea Română… o forţă militară demnă de luat în seamă…”[14]. După care, notează imediat, fără legătură cu cele din context: „La Odesa, soldaţii români au fost răspunzători de masacrul a 60.000 de oameni” (evrei, n-a.). Cifra dată de Arendt, dacă nu ar fi ridicolă, ar ridica serioase semne de întrebare. Datele statistice, documentele timpului, ca şi afirmaţiile mai mult sau mai puţin corecte ale unor autori evrei – precum Radu Ioanid, în cartea „Evreii sub regimul Antonescu” -, vorbesc acuzator despre represaliile militare ale Armatei Române, în octombrie 1941, replică la atentatului terorist din 22 octombrie din acelaşi an. Atentatul a fost – documentele au demonstrat – organizat şi executat de evreii-comunişti, în urma căruia a fost aruncat în aer comandamentul Armatei române din Odesa (174 morţi). Cifra, neargumentată dar vehiculată de ei este de 5.000 de victime. Vă las să apreciaţi singuri „obiectivitatea” acuzatorilor, inclusiv a autoarei, Hannah Arendt, cu ale ei 60 000 de victime! Fără să-i tremure condeiul, autoarea scrie că doar într-o lună şi jumătate (1 iulie 1941-15 august 1941) „românii uciseseră aproape 300.000 dintre evreii lor”. pagina 232, Incredibil! Zece mii de evrei ucişi zilnic de Armata Română, în condiţiile în care, după război, nu a fost descoperită nicio urmă a aşa-ziselor masacre. Nicio groapă comună, nicio mărturie, fie ea şi orală. Absolut nimic. Pe asemenea „mărturii” s-a clădit una din marile minciuni ale secolului al XX-lea, uciderea a 400.000 de evrei de către statul roman, în anii ultimului război mondial, cifră trecută, spre ruşinea noastă veşnică, şi pe monumentul comemorativ de la Templul Coral din Bucureşti. Ruşinos! De neiertat indiferenţa noastră. Absenţa reacţiei pentru demontarea făcăturii, neputinţa de a ne apăra, nu nevinovăţia, cât adevărul nostru, al comunităţii noastre naţionale „legendar de tolerantă” (Paul Goma, „Săptămâna Roşie. Basarabia şi evreii”). Toate aceste orori,în proporţie zdrobitoare inventate, exceptând unele accidente istorice justificate de genocidul comis de evreii din Basarabia şi Nordul Bucovinei împotriva românilor, pe durata unui an de zile (iunie 1940-iunie 1941), sunt puse pe seama României lui Antonescu. Dezinformarea, falsul istoric grosolan, amestecate cu adevăruri nesemnificative, tot istorice, calomniile, minciuna premeditată, sunt folosite spre a dovedi o mare gogoaşă propagandistică: „holocaustul românesc”.

Nu încape îndoială că absenţa oricărei reacţii în spaţiul cultural-ştiinţific românesc actual, la josnicele invenţii şi minciuni ale Hannei Arendt la adresa României, sunt explicabile, atât printr-o ruşinoasă laşitate generală, cât şi prin complicitatea slugarnică a tuturor structurilor statale româneşti. În mod umilitor, statul român a acceptat impunerea de către străini (evreii din S.U.A.), ca obiect de studiu în programa şcolară, a unui aşa-numit „holocaust românesc”. Umilirea are urmări grave, iar în timp, efectele vor fi devastatoare: îndoctrinarea generaţiilor de elevi şi studenţi cu un fals istoric grosolan, culpabilizarea întregii naţiuni române, ca autoare a unei crime, închipuite, fără egal în istorie. Un exemplar feminin cu diplomă de profesoară (L.B.), „mare expertă” în problema evreiască, în faţa nenumăratelor probe documentare ce atestă crimele evreilor din Basarabia şi nordul Bucovinei împotriva românilor (iunie 1940-iunie 1941), m-a întrebat între două fumuri de ţigară: „Dacă românii au fost ucişi şi ei, de evrei, de ce nu ţipă la fel de tare ca jidanii?”. Mă văd obligat, într-un fel, să-i dau dreptate, însă eliminându-l pe „dacă”. Îi rog pe colegii mei de oriunde, să aibă curajul să ptotesteze împotriva „studierii” în şcoli a aşa-zisului „holocaust românesc”, să aibă „Minima Moralia”, minima demnitate profesională de a expune corect tragedia anilor ’40, atât a românilor, cât şi a evreilor basarabeni. Îi rog pe profesorii de istorie, să citească Apelul din 2004, semnat de 444 de istorici, numit „Libertate pentru Istorie”, dintre care menţionez pe Alain Decaux, Pierre Milza, Marc Ferro, apel prin care comunitatea istorică ştiinţifică mondială este invitată să nu accepte intruziunea factorului politic (guverne, parlamente) în darea verdictelor privind unele evenimemte istorice ale secolului al XX-lea. Dacă nu au acest curaj şi acceptă amestecul politicului în istorie, îndeosebi pentru anii ultimei conflagraţii mondiale, o vor face ignorând suferinţa, moartea a peste un milion de români, victime nevinovate ale urii de rasă practicată sistematic de cei care „au fost şi vor rămâne mereu oameni fără niciun Dumnezeu” (sovieticii şi evreii).[15] Conform enciclopediilor Webster, Larousse, Oxford etc., definiţia holocaustului este următoarea: „Prin Holocaust se înţelege exterminarea în masă a populaţiei evreieşti din Europa, organizată de către autorităţile naziste, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial”[16]
–––––––––––––––––––-
[1] Hannah Arendt s-a născut la Hanovra, pe 14 octombrie 1906. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg. A luat doctoratul în filozofie la Heidelberg, după ce a studiat cu Heidegger, Husserl şi Jaspers. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la editura Schocken Books. În 1962 a participat, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann de la Ierusalim, în urma căreia a scris „Eichmann la Ierusalim”, prilej cu care formulează teza „banalităţii răului”. A scris pentru diverse ziare şi reviste: Review of Politics, Journal of Politics, The New Yorker, Social Research. Corespondenţa sa cu Martin Heidegger a fost publicată în 1997. În anii ’60 şi ’70 a ţinut cursuri la universităţi din S.U.A.:Berkeley, Princeton, Chicago şi New School for Social Research, New York.
[2] „Eichmann la Ierusalim”, carte tradusă şi publicată în limba română la editura Humanitas, în 2008, p. 230-234
[3] Ibidem, p.219
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Ibidem, p.220
[7] Ibidem
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Ibidem, p.231
[11] Ibidem, p.232
[12] Ibidem, p.233
[13] Ibidem
[14] Ibidem
[15] generalului Nicolae Rădescu, februarie 1945
[16] apud Gh. Buzatu, Holocaust şi holocaust, în „Trecutul la judecate istoriei”, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 216