Ieri, în ultima sâmbătă a lunii iunie, conform unei frumoase tradiții, ne-am revăzut, noi, colegii promoției 1965 a Facultății de limba și literatura română. Am fost promoția cea mai numeroasă din istoria filologiei românești: circa 350 de absolvenți… O întâlnire de data asta mai deosebită, marcată de gestul colegului Florin Șindrilaru, distins profesor de liceu la Brașov și critic literar de temut, care le-a dăruit foștilor colegi de facultate ultimele sale două cărți, dedicate colegilor  care s-au ilustrat pe câmpul literelor, al creației literare contemporane: Ștefan Iovan, Nicolae Pârvulescu, Ion Bedrosian, Vasile Răvescu, Traian Ulmeanu și subsemnatul… Un gest de o colegialitate rar întâlnită, de mare noblețe, cu care Florin Șindrilaru a confirmat bunul său renume de cărturar și coleg impecabil.

Întâlnirea noastră a beneficiat și de prezența unuia dintre profesorii care ne-au încântat pasiunea pentru aprofundarea limbii române, a istoriei acesteia: doamna academician Florica Dimitrescu. La cererea …publicului, doamna profesoara a luat loc la catedă și ne-a mai ținut o lecție, un curs, o disertație despre starea actuală a limbii române. Captivantă, interesantă, ca pe vremurile a căror amintire ne ține pe toți legați de majestuoasa clădire de pe Edgar Quinet.

Invitat de colegi să spun și eu câteva cuvinte, am profitat și mi-am zis că în fața colegilor sunt dator să mă explic, de ce sunt considerat extremist în multe ocazii, de persoane puțin informate.

Sunt considerat extremist, ba chiar și antisemit, pentru că neg holocaustul din Transnistria. Și am precizat: neg holocaustul din România, printre altele, din datoria mea față de Alexandru Graur, cu care am discutat acest subiect și de la care am primit informații definitive asupra unui subiect pe care marele profesor îl cunoștea foarte bine. Consider că este de datoria mea să transmit posterității acest mesaj al marelui profesor care a avut un rol decisiv în viața mea profesională.

Mai sunt taxat drept extremist pentru faptul că le-am luat apărarea legionarilor, pe care îi consider un capitol de cinste, de excelență al istoriei noastre. Am avut norocul curând după terminarea facultății să-l cunosc pe Petre Țuțea și câțiva legionari autentici. După ce le-am reproșat crimele împotriva evreilor, mi-au demonstrat că „legionarii nu au ucis niciun evreu”! Așa a început catehizarea mea în materie de naționalism autentic românesc.

Așadar, am beneficiat de o relație privilegiată cu două personalități de seamă ale vieții românești: un evreu membru PCR din ilegalitate și un legionar, cu 13 ani de temniță grea sub comuniști. M-a apropiat de ei corectidinea lor și pasiunea pentru adevăr. Două monumente vii ale excelenței românești!

În fine, am păcătuit față de corectitudinea politică din zilele noastre pentru faptul că am scris și am vorbit de bine despre Ceaușescu. Nu mă laud că până în decembrie 1989 nu am scris nici un cuvînt „de omagiu” la adresa PCR sau a lui Ceuașescu, dar mă laud că am fost primul, după asasinarea lui Ceaușescu, care am scris cuvinte de laudă și de apreciere pentru Ceaușescu. Încă din ianuarie 1990.

Și pentru că adunarea noastră se ținea în celebrul amfiteatru Odobescu, de la parter, mi-am adus aminte că în același amfiteatru aveau loc și adunările generale ale PCR pe facultate. Și am fost inspirat să mă apuc să le povestesc colegilor cum a fost la ultima adunare generală din luna decembrie 1989. Acea adunare a fost dată peste cap de intervenția ex abrupto a colegului nostru de an Alexandru Melian. După primul sfert de oră, absolut formal, ținut de profesorul Mihai Zamfir, cu îndătinatele cuvinte de omagiu, când să se treacă la punctul următor din ordinea de zi, s-a sculat din banca sa profesorul Alexandru Melian și, cu figura sa de Robespierre, a început să atace persoana lui Nicolae Ceaușescu și abuzurile politicii sale. Pe față, fără subînțelesuri, în clar. Când și-a încheiat diatriba s-a așternut o tăcere și o stupoare generală. Am stricat-o eu, ridicându-mă și continuând cele spuse de Melian, arătându-mi solidaritatea cu colegul nostru. M-am așezat apoi și după mine s-a înscris la cuvînt un student, din ultimul rând de bănci, numit Marian Munteanu, care a vorbit în numele studenților și a ținut-o pe aceeași linie. Când a încheiat, secretara PCR, colega Liliana Ruxăndoiu, și-a adunat hârtiile de la masa prezidiului și a declarat adunarea noastră încheiată. Le-am spus colegilor că în istoria acelor zile numele colegului nostru de an Alexandru Melian merită o mențiune specială…

Un coleg din sală, Genan Bolat, mi-a cerut să mai povestesc amintiri de la adunările noastre de partid. Știa el ce știa!… Le-am adus aminte colegilor că pe unul dintre pereții amfiteatrului se afla celebra lozincă Învățați! Învățați! Învățați! a lui V.I. Lenin și am povestit cum am cerut eu la o adunare de partid ca acea lozincă să fie dată jos de pe perete deoarece îi induce în eroare pe studenți. Și am povestit în adunarea PCR că deunăzi mă întâlnisem cu un fost coleg de facultate, Costel Șerbănescu, care rămăsese repetent în anul I și se retrăsese de la facultate. Se făcuse milițian și din discuția cu el am aflat ce condiții materiale îi oferise condiția de milițian, mult superioare celor pe care mi le oferea mie condiția socială de universitar… Deh, făcusem greșeala să-l iau în serios pe marele Ilici!…

Cu altă ocazie, un coleg, Victor Ivanovici, se plânsese că i se ascultă telefonul. Am intervenit prompt și am spus că și mie mi se ascultă telefonul, dar asta nu mă deranjează deloc. Singurul aspect care mi se pare nepotrivit este că persoana care stă și ne ascultă ce vorbim este plătită cu un salariu substanțial mai mare decât al nostru, deși trăiește de pe urma noastră…

Alte amintiri, inclusiv de la armată, le-am depănat cu toții la agapa care a urmat. Ne-am adus aminte și de colegii care nu mai sunt printre noi. Eu unul m-am gândit cel mai intens la Lucian Pavel, unul dintre cei mai iubiți studenți din promoția 1965 a Facultății de Litere, cum se cheamă azi… Despre cum se face azi filologie la Universitatea București ne-a informat colegul nostru Eugen Marinescu, bine informat ca întotdeauna. Nu ne-a făcut plăcere să aflăm ce am aflat… Nu poate fi comparată facultatea de azi cu cea de odinioară. Din păcate…

 

Ion Coja