K
1 aprobat
kkk@yahoo.com

Povestea cu Hruşciov privind mămăliga românească începe mai de mult, din 1953, dar „metoda didactică“ lupucorvinistă de a face poveşti moralizatoare fără vreo legătură strictă (sau prea apropiată) cu realitatea e precumpănitoare, şi de multe ori interpretarea sa din poveste apare chiar total opusă realităţii:
La sovietici era pâine, ziceau sovieticii, în timp ce românii care trăiau în anul 1953 ajunseseră din ce în ce mai mulţi la mămăliga ţărănească. E vorba de întâlnirea politică de la Moscova din 8 iulie 1953 dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi cinci lideri sovietici: Nikita Hruşciov, Gheorghi Malenkov, Veaceslav Molotov, Anastas Mikoian, Mihail Pervuhin şi Anatoli Iosifovici Lavrentiev (ambasadorul U.R.S.S. în România).
În cadrul întâlnirii tovarăşul sovietic Gheorghi Malenkov i-a criticat pe comuniştii de la Bucureşti pentru faptul că „mai mult de jumătate din rezerva de aur a ţării a fost cheltuită. […] România este o ţară agricolă, dar cu toate acestea nu are rezerve de produse agricole. Producţia agricolă este mai mică decât în România burghezo-moşierească. Deşi RPR este o ţară producătoare de petrol, la sate nu se găseşte petrol de vânzare. […] Politica economică a RPR este greşită, agramată şi chiar periculoasă. […] Situaţia în agricultură şi alimentaţie este catastrofală.“
Atât autorităţile comuniste de la Moscova, cât şi cele obediente de la Bucureşti erau conştiente de faptul că mulţi ţărani români care aveau o stare materială bună îşi părăsiseră gospodăriile, migrând spre oraşele unde existau locuri de muncă stabile şi care nu le puneau în pericol libertatea personală. Presiunile din ce în ce mai mari ale propagandiştilor partidului comunist, ale ţăranilor leneşi şi ale săracilor din sate – exercitate în scopul acaparării pământurilor gospodarilor care obţineau recolte bune şi pentru colectivizarea forţată a acestora – au generat situaţia descrisă de Gheorghi Malenkov la 8 iulie 1953, de mai sus. Totodată, producţia agricolă a României a fost afectată de arestările abuzive săvârşite de către reprezentanţii autorităţilor comuniste de la Bucureşti în perioada 1948-1953.
Situaţia statistică pe care generalul-maior Pavel Ştefan a semnat-o la 6 iulie 1953, cu două zile înainte de discuţia de la Moscova de mai sus, este ilustrativă şi arată tragedia românilor comunizaţi cu forţa: 15.472 de „condamnaţi contrarevoluţionari” (6947 se aflau în lagăre şi în colonii de muncă la 1 iulie 1953), 11.865 cetăţeni internaţi de Ministerul Securităţii Statului şi 15.540 persoane eliberate până la 1 mai 1953 din penitenciare, lagăre şi colonii de muncă (după emiterea la 4 aprilie 1953 a Decretului nr. 155 – în care s-a prevăzut, printre altele, graţierea cetăţenilor care s-au sustras de la plata impozitului agricol, nu au respectat contractele agricole încheiate sau au înstrăinat pământul deţinut fără aprobarea autorităţilor comuniste de la Bucureşti).
Ana Pauker insistase ca ţăranii să achite doar cu produse agro-alimentare cheltuielile efectuate de staţiunile de mecanizare şi tractoare pentru toate lucrările agricole realizate pe baza contractelor încheiate cu ţăranii. Dar produsele erau cedate cu preţuri foarte mici, impuse ţăranilor, unităţilor economice ale statului, deoarece autorităţile comuniste de la Bucureşti încercau să falimenteze gospodăriile individuale şi să-i forţeze astfel pe ţărani să se înscrie în cooperativele agricole de producţie.
O nouă discuţie a avut loc la Moscova în 13 iulie 1953 când prim-ministrul sovietic le-a spus comuniştilor români unul dintre principiile de bază ale comunismului, pe care atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi Nicolae Ceauşescu l-au urmat necondiţionat: „În nici un caz nu trebuie să existe şomaj. În procesul reorganizării, dacă se lucrează neabil, poate să apară şomaj. Aceasta nu este admisibil. Toţi muncitorii trebuie să aibă de lucru, toţi trebuie să aibe salariu“. Acel principiu s-a reflectat în calitatea scăzută a majorităţii produselor realizate în ţările comuniste şi atât în România, cât şi în Polonia a devenit celebră fraza: „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”.
.
Lămurire privind aurul ţării: Aşa cum remarcaseră şi sovieticii în 1953, foarte mult din aurul României a dispărut sau a plecat (spre Vest mai ales), cum arată şi raportările BNR, odată instalaţi la putere în 1948 iudeo-comunişti precum Marin A. Lupu, pe mumele său real Marcel Wolfowitz, care a lucrat la Banca Naţională după ce comunişti au luat puterea, participând la aşa zisele „stabilizare monetară“ ce i-au ruinat pe românii harnici, ajungând chiar guvernatorul BNR în 1956-1957. Acest Marin Lupu / Wolfowitz ajunge şi rectorul A.S.E.-ului în perioada octombrie 1961 – octombrie 1971 şi îl cadoriseşte pe Nicolae Ceauşescu cu o diploma de absolvent şi alte titluri care se dădeau oamenilor de la putere ai regimului fără vreo examinare adevărată. Tot acest Lupu-Wolfowitz sau Marin Lupu, este cel care l-a angajat pe strămutatul în România Dionis Patapievici (tatăl antiromânului Horia Roman Patapievici), inspector, apoi șef de serviciu și consilier la Banca de Stat, deşi D. Patapievici nu renunţase la cetăţenia sovietică.
Despre scoaterea unei mari cantităţi de aur din tezaurul României cu începere din 1948 relatează şi o carte scoasă recent de Banca Naţională a României, „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României în perioada 1880-2020“ , unde este evocat şi un material întocmit în 1968, care arată că în perioada 1948-1961 s-au scos din tezaurul României 212 tone de aur. Chiar şi Nicolae Ceauşescu a recurs la aurul din tezaur, vânzând zeci de tone din acesta, nereuşind să scape altfel de datoriile în care băgase România în 1971-1972.