CD
836 aprobate

denitsoc@gmail.com
66.71.243.136
Un fragment DIN “KONSPIROLOGIJA”
Alexandr Gelievici Dughin, teolog politic, sociolog și filozof contemporan rus, susține o lume multipolară în care puterea hegemonica a Occidentului este restrânsă și limitată.
Dughin respinge o hegemonie unipolară a Occidentului, reprezentată și condusă de America cu ceea ce vede Dughin ca fiind, aspirațiile sale globale egoist-materialiste.

EURASIA este o acumulare a gândirii politice a lui Dughin cu privire la traiectoria viitorului politic al Rusiei alaturi de continentalisti și la dispariția puterii politice occidentale hegemonice de pe arena mondială.
Dughin nu dorește să permită liberalismului să rămână singur pe terenul de joc politic; nedorind să accepte că înfrângerea comunismului și fascismului a lăsat liberalismul drept un de facto, poate fi o dominatie temporara dar nu un Drept, ideologiile de diverse orientari au un drept egal pe arena politica internationala.
Dughin se prezintă ca „metafizician, conspirolog și expert în geografie sacră.
Cartea lui Dughin din 1991, “Konspirologija”, publicată în Croația, ne prezintă un autor bine educat și meticulos, interesat de probleme de la marginea interesului academic.

Umberto Eco, deloc străin de Teoria Conspirației precizeaza „Dorința de a descoperi secrete este adânc înrădăcinată în natura umană”, „chiar și mintea cea mai puțin curioasă este trezită de promisiunea de a împărtăși cunoștințe ascunse altora”. Eco vede că conspirațiile câștigă teren „pentru că pretind că oferă explicații în moduri care atrag oamenii care simt că li s-au refuzat informații importante”.

Conspirologia în sine nu este teologie. Cu toate acestea, de multe ori conspirologia implică subiecte și probleme religioase și teologice. Unele dintre cele mai citite lucrări din ceea ce este considerată a fi literatură populară se întâmplă să fie ficțiuni bazate pe conspirologie (căci asta pare să dea naștere o bună parte din Conspirologie). Există un întreg gen dedicat „Teoriei conspirației”.

Dar prezentarea intregii carti o vom relua poate cu altă ocazie, cand traducerea cărtii lui Dughin “Konspirologija” va fi disponibilă integral, deocamdată avem doar Partea a III-a, referitoare la geopolitică.
Sa nu uitam, cartea a fost scrisa in 1990.
CD

MARELE RAZBOI AL CONTINENTELOR
de Aleksandr Dughin
Acest text a fost iniţial publicat ca Partea III-a din
“Conspirologia” – Analiza Conspiraţiilor – Moscova, 1992

Acest text va fi impartit si publicat in patru parti distincte A,B,C,D pentru a usura ridicarea pe blog.

A
PARTEA I – ÎNAINTE DE 1945

1. Geopolitica şi forţele secrete ale istoriei
Modelele “conspiraţiei” sunt extrem de variate. Sub acest aspect, cu siguranţă, conceptul de conspiraţie “iudeo-masonică”, atât de răspândită astăzi în cele mai diverse cercuri capătă popularitate. În principiu, această teorie merită cel mai aprofundat studiu şi trebuie să recunoaştem că nu avem o analiză completă şi ştiinţifică pe această temă, în ciuda sutelor şi miilor de lucrări care ori au elogiat-o, ori au defăimat-o.

Dar în lucrarea de faţă va trebui să examinăm un model conspirologic total diferit, bazat pe un sistem de coordinate distincte faţă de versiunea “iudaic-masonică”. Vom încerca să descriem în mare conspiraţia mondială a celor două forţe “oculte” opuse a căror opoziţie şi luptă secretă au predeterminat logica istoriei lumii. În opinia noastră, aceste forţe sunt mai mult caracterizate, nu atât ca fiind naţionaliste şi nici nu apaţin unei organizaţii secrete masonice sau paramasonice; orientarea lor este datorată divergenţelor geopolitice radicale.

Cât despre explicarea “secretului” final al acestor forţe contrare, suntem înclinaţi să-l descoperim în diferenţa dintre două alternative şi dintre proiecte care se exclud reciproc; stă mai presus de diferenţele naţionale, politice, ideologice şi religioase şi uneşte într-un singur grup oameni cu opinii şi credinţe contrare. Modelul nostru este modelul “conspiraţiei geopolitice”.

2. Bazele geopoliticii
Să ne amintim axiomele de bază ale geopoliticii – o ştiinţă care a fost denumită “politică geografică” şi a cărei alcătuire este datorată expertului politic şi omului de ştiinţă Halford Mackinder (1861-1947). Termenul de “geopolitică” a fost folosit pentru prima dată de suedezul Rudolf Kjellen (1864-1922) şi apoi introdus în limba germană de Karl Haushofer (1869-1946).

Totuşi, părintele geopoliticii rămâne Mackinder, al cărui model fundamental a stat la baza tuturor studiilor geopolitice ulterioare. Meritul lui Mackinder constă în faptul că a reuşit să contureze şi să înţeleagă legile clare, obiective ale istoriei politice, geografice şi economice ale omenirii. Dacă termenul “geopolitică” a apărut relativ recent, substanţa lui are o istorie milenară. Esenţa doctrinei geopolitice poate fi schiţată în câteva principii. În istoria lumii există două tendinţe opuse, într-o perpetuă competiţie pentru asimilarea de pământ şi spaţiu – linia de acces către “calea terestră” şi linia de acces “maritimă”. În funcţie de ce tendinţă urmează (cea “terestră” sau cea “maritimă”), statele, popoarele, naţiunile, conştiinţa lor istorică, political or internă şi externă, psihologia lor, viziunea lor asupra lumii sunt conturate conform unor reguli foarte stricte.

Dându-i un asemenea înţeles, este foarte uşor să vorbim despre viziunea globală asupra spaţiului “terestru”, “continental” sau chiar despre “stepă” (“stepa” este “pământ” în înţelesul său pur, ideal) şi despre viziunea mondială asupra spaţiului “maritim”, “insular”, “oceanic” sau “acvatic”. (Notăm în treacăt că primele indicii ale unei căi de acces similare pot fi găsite în lucrările unor slavofili ruşi ca Khomyakov şi Kiryevsky).

În antichitate puterile “maritime” care au devenit simboluri istorice ale civilizaţiei “acvatice” au fost Fenicia şi Cartagina. Imperiul terestru, opus Cartaginei a fost Roma. Războaiele punice sunt definiţia perfectă a ceea ce înseamnă opoziţia dintre “civilizaţia maritimă” şi “civilizaţia terestră”. În perioada modernă şi în istoria recentă Anglia a devenit polul “insular” şi “maritim”, “stăpâna mărilor” iar mai târziu, America-insula gigant continent. Anglia, ca şi Fenicia antică s-a angajat îndeosebi în comerţul maritim şi în colonizarea de coastă, acesta fiind instrumentul de bază al dominaţiei sale.

Geopolitica de tip fenician-anglo-saxon a generat un model de civilizaţie special, “mercantil-capitalist-de piaţă”, întâlnit în primul rând în interesele economice şi materiale şi în principiile liberalismului economic. Aşadar, în ciuda tuturor variaţiilor istorice posibile, civilizaţia “maritimă” face întotdeauna referire la superioritatea economiei în faţa politicului. Contrar modelului fenician, Roma a reprezentat o mostră de structură războinică, hegemonică, bazată pe control administrativ şi religiozitate civilă, cu principiul “politica deasupra economiei”. Roma este un exemplu de imperiu non-maritim, terestru, pur continental, care a invadat adânc continental şi a asimilat popoarele supuse, “romanizând administrativ” imediat după cucerire.

În istoria modernă reîncarnarea puterii “terestre” a fost Imperiul Rus şi, de asemenea imperiul central-european: Austria şi Germania. Rusia-Germania-Austria sunt simbolurile esenţiale ale “geopoliticii terestre” în Epoca Modernă.
Mackinder a demonstrat clar că în ultimele secole “atitudine maritimă” înseamnă “atlantism”, iar în zilele noastre, “puterile maritime”, mai presus de toate sunt Anglia şi America, ţări anglo-saxone. Împotriva “atlantismului” care întruchipează superioritatea individualismului, “liberalismul economic” şi a “democraţiei de tip protestant”, stă “eurasismul”, care necesită în mod obligatoriu autoritate, ierarhie şi stabiliment “comunitar” al principiilor naţional-statale mai presus de interesele banale umane, individualiste şi economice.

Atitudinea eurasistă exprimată clar este tipică Rusiei şi Germaniei, cele două puteri continentale ale căror viziuni geopolitice şi economice sunt complet contrare celor ale Angliei şi Statelor Unite, “atlantiştilor”.

3. “Conspiraţia atlantică”
Mackinder, ca un englez şi “atlantist” a conştientizat încă de la sfârşitul secolului XX pericolul unei consolidări eurasatice şi, în mod special, pericolul unei alianţe între Rusia, Germania şi Japonia (el considera Japonia ca fiind o putere esenţială). În principiile lui Mackinder descoperi ideologia clar formulată şi minuţios descrisă a “atlantismului” desăvârşit şi absolutizat, ale cărui doctrine stau la baza strategiei geopolitice anglo-saxone din sec XX.

Pornind de aici, putem defini esenţa informaţiei, spionajului militar, grupului de interese politice orientat către Anglia şi SUA ca fiind “ideologia atlantică”, ideologia “Noii Cartagine” – aceea care este comună tuturor “agenţilor de influenţă”, tuturor organizaţiilor secrete, oculte, tuturor lojelor şi cluburilor semi-închise care au deservit şi încă deservesc ideilor anglo-saxone ale secolului XX, penetrând reţeaua puterilor continental “eurasiatice”.

Fireşte că de aceasta sunt preocupate în primul rând serviciile recunoscute engleze şi americane (în special CIA), care nu sunt simple “santinele ale capitalismului” sau ale “americanismului”, ci sunt paznicii “atlantismului”, consolidate de o ideologie seculară, adânc înrădăcinată de tip “oceanic”. Toate reţelele de influenţă anglo-saxone pot fi numite ca participante la “conspiraţia atlantică”, conlucrând nu numai pentru interesele fiecărei ţări în parte, dar și pentru interesul geopolitic special şi al doctrinei metafizice reprezentând o viziune largă pe mai multe planuri, multilaterală, dar cu toate acestea uniformă (ternă).

Generalizând ideile lui Mackinder, putem spune că există o conspiraţie atlantistă, care urmăreşte de secole aceleaşi scopuri geopolitice orientate către “civilizaţia maritimă” de tip neofenician. Şi este important a accentua că “atlantiştii” pot fi atât “de stânga”, cât şi “de dreapta”, atât “atei”, cât şi “credincioşi”, atât “patrioţi”, cât şi “cosmopoliţi”, aşa cum viziunea întregii lumi asupra geopoliticii comune stă în spatele tuturor diferenţelor mărunte naţional-politice. Prin urmare, ne confruntăm cu cea mai reală “conspiraţie ocultă”, al cărei înţeles şi cauză intrinsecă metafizică deseori rămâne complet obscură.

4. “Conspiraţia eurasistă”
Ideile lui Mackinder, care dezvăluie acea regularitate clară a politicii şi istoriei pe care mulţi au ghicit-o sau au prevăzut-o, au deschis calea către formularea explicit ideologică a opoziţiei faţă de atlantism sub forma “doctrinei eurasiatice” pure. Primele principii ale geopoliticii eurasiatice au fost formulate de emigranţi ruşi, “albi”, cunoscuţi sub numele de “eurasişti” (Prinţul N.Trubetskoy, Savitsky, Florovsky etc.) şi de celebrul geopolitician german Karl Haushofer. De altfel, întâlnirile frecvente de la Praga ale “eurasiaticilor” ruşi cu Karl Haushofer ne-au determinat să apreciem că geopoliticienii ruşi şi nemţi au dezvoltat concomitent subiecte conexe.

În plus, în analizele ulterioare ei au urmat aceleaşi principii, insistând asupra necesităţii unei alianţe geopolitice eurasiatice a Rusiei, Germaniei şi Japoniei, ca fiind o contragreutate la politicile “atlantiste” care ţineau cu orice preţ să opună Rusia faţă de Germania şi Japonia.

Eurasiştii ruşi şi gruparea lui Haushofer au formulat principiile clare ale viziunii continentale alternative eurasiatice faţă de ideile atlantiste. Se poate spune că ei au formulat pentru prima dată ce a stat în spatele istoriei politice europene a ultimului mileniu, descoperind calea “ideii Imperiului Roman”, care a fost transmisă Rusiei din Roma antică, traversând perioada bizantină şi străbătând Sacrul Imperiu medieval al naţiunilor germanice către Austro-Ungaria şi Germania.

Astfel, eurasiştii ruşi au analizat atent şi minuţios imperiul şi misiunea de maximă extincţie teritorială a lui Gengis Khan şi a mongolilor, accentuând şi semnificaţia continentală a turcilor.

Gruparea lui Haushofer a studiat Japonia şi misiunea continentală a statelor din estul îndepărtat din perspective unei alianţe geopolitice viitoare. Ca răspuns la confesiunea sinceră a lui Mackinder, edificând strategia secretă mondială “atlantistă”, care-şi are rădăcinile adânc înfipte în negura secolelor, eurasiştii ruşi şi germani au descoperit în anii `20 schema alternativei strategice continentale, secretul “ideii imperiale” terestre, descendentă a Romei, care a inspirat din umbră politicile de putere cu o viziune globală idealist-autoritară, eroic-comunitară, plecând de la imperiul lui Charlemagne la Sfânta Alianţă propusă de marele ţar Alexandru I, care în secret era un autentic şi profund mistic al Eurasiei.

Ideea eurasiană este la fel de generală ca şi cea atlantică, şi de asemenea şi-a amplasat “agenţii secreţi” în toate statele şi naţiunile. Toţi acei care au muncit pentru uniunea eurasiatică, aceia care au împiedicat timp de secole propagarea pe continent a conceptelor individualiste, egalitariste şi liberal-democratice (concepte reproducând ca un întreg spiritual, tipic fenician, superioritatea economiei asupra politicului), aceia care au aspirat la unirea marilor naţiuni eurasiatice în atmosfera Estului, în locul ambianţei Vestului – fie că este vorba despre Estul lui Gengis Khan, de Estul Rusiei sau Estul Germaniei – toţi aceia au fost “agenţi eurasişti”, purtători ai doctrinei geopolitice speciale, “soldaţii continentului”, “soldaţii pământului”.

Societatea secretă Eurasiatică, Ordinul Eurasist, nu porneşte odată cu manifestul “Exodul estului” sau cu “Jurnalul geopolitic” al lui Haushofer. Aceasta a fost, în mare doar revelaţia, efectul unei demarcaţii distincte, care a existat din totdeauna, împreună cu societăţile secrete eurasiatice şi cu reţeaua lor de “agenţi de influenţă”. Nu mai puţin decât în cazul lui Mackinder, a cărui apartenenţă la enigmatice societăţi secrete atlantiste este stabilită istoric.
Ordinul Eurasiei împotriva Ordinului atlantic.

Eterna Romă împotriva Eternei Cartagine.
Războiul punic ocult de-a lungul mileniilor.
Conspiraţia mondială a Pământului împotriva celei de Apă, Pământ contra Apă, Autoritate şi Idee împotriva Democraţiei şi Afacerii.
Oare nu devin mai logice şi mai rezonabile paradoxurile fără limite, contradicţiile, omisiunile şi capriciile istoriei dacă ne uităm din perspective unui dualism ocult geopolitic? Oare victimele nenumărate pe care omenirea le plăteşte în secolul nostru pentru proiectele politice neclare nu capătă o justificare adâncă metafizică?

Nu este oare un gest nobil şi recunoscător a admite că toţi acei care au căzut pe câmpurile de luptă ale secolului XX sunt soldaţi-eroi ai Marelui Război continental, faţă de marionetele supuse ale regimurilor convenţionale şi constant variabile, efemere şi instabile, trecătoare şi ocazionale, fără sens în faţa unui asemenea domeniu, pentru care moartea de dragul lor pare neînsemnată şi absurdă?

Ar fi cu totul altceva dacă eroii ar fi căzut pentru Pământul Măreţ sau pentru Marele Ocean, dacă, aparte de demagogia politică şi propaganda impetuoasă a ideologiilor efemere, ar fi servit marelui scop geopolitic încă de dinainte de istoria planetară.

5. Sânge şi Pământ – Sânge sau Pământ
Celebrul filosof rus, teolog şi publicist, Constantin Leontiev a enunţat această definiţie extrem de semnificativă: „Slavitate [Slavyanstvo] există, slavism nu”. Una din concluziile geopolitice de bază a acestui autor remarcabil a fost opoziţia dintre ideea de „panslavism” şi ideea „asiată”. Dacă analizăm atent aceasă opoziţie, vom descoperi un criteriu general tipologic care ne va permite o mai bună înţelegere a structurii şi logicii războiului geopolitic ocult al Ordinului Eurasia împotriva Ordinului Atlantic.

Contrar combinaţiei eclectice de termeni din conceptul „sânge şi pământ”, enunţată de ideologul german al ţărănimii naţional-socialiste Walter Darré, această problemă este diferit formulată şi anume – „sânge sau pământ”. Cu alte cuvinte, proiectele tradiţionaliste de conservare a identităţii popoarelor, statelor sau naţiunilor întotdeauna se găsesc deasupra unei alternative – pe care dintre criterii să îl considerăm predominant, ori „unitatea naţiunii, rasei, etniei, unitatea de sânge” sau „unitatea spaţiului geografic, unitatea graniţelor, unitatea pământului”.

Astfel întregul scenariu constă în necesitatea opţiunii: „ori – ori” şi atunci, fiecare termen ipotetic rămâne doar un slogan utopic, ceea ce nu este concludent, dar ascunde strălucirea problemei.

Constantin Leontiev a condamnat într-un mod ingenios rusofilia tradiţionalistă, radicală, ridicând această problemă clară: „Ruşii trebuie ori să insiste pe unitatea slavilor, pe slavism („sânge”) sau să se îndrepte către Est şi să recunoască afinitatea geografică şi culturală a popoarelor ce sunt conectate la teritoriul Rusiei („pământul”)”. Această dilemă poate fi formulată în termeni diferiţi ca o alternativă între mărturisirea supremaţiei legii „de rasă” („naţionalism”) sau a „geopoliticii” („cultură”).

Însuşi Leontiev a ales „solul”, „teritoriul”, ca fiind specificitatea măreţiei culturii imperiale şi religioase ruseşti. El a ales „orientalismul”, „asiatismul”, „bizantinismul”. O asemenea opţiune a implicat prioritatea continentului, valorile eurasiene mai presus de valorile înguste naţionale şi rasiale. În mod clar, din schema logică a lui Leontiev a rezultat în inevitabilitatea alianţei Rusiei cu Germania, în special cu Austria şi în pacea cu Turcia şi Japonia.

Refuzul categoric la Leontiev al „slavismului” sau „pan-slavismului” a trezit indignare printre mulţi slavofili, care se poziţionează de partea ideii că „sângele este mai presus de pământ” sau, altfel spus, „sânge şi pământ”. Leontiev nu a fost nici înţeles, nici ascultat. Istoria secolului XX a demonstrat repetat relevanţa imensă a problemelor pe care el le-a ridicat.

6. Panslavism versus Eurasism
Teza „sângele este mai presus de pământ” (în context rusesc însemnând „slavism”, „panslavism”) a dezvăluit pentru prima dată toate lucrurile neclare din timpul Primului Război Mondial, când Rusia, intrând în alianţă cu ţările Antantei (Anglia, Franţa şi America), având ca scop să elibereze „fraţii slavi” de sub dominaţia turcă, nu numai că a început să lupte împotriva aliaţilor săi geopolitici înnăscuți – Germania şi Austria, dar de asemenea, s-a prăbuşit într-o revoluţie catastrofală şi într-un război civil.

De fapt, „slavismul” rusesc a lucrat de partea „atlantiştilor”, de partea Antantei, de partea unei „civilizaţii neo-cartagineze”, întruchipată în modelul mercantil-colonial, individualist anglo-saxon. Nu este de mirare că printre „patrioţii panslavişti” din cercul ţarului suveran – Nicolae al II-lea, majoritatea erau argați ai serviciilor secrete engleze sau simpli „agenţi de influenţă atlantişti”.

Este interesant să amintim un episod din romanul patriotului rus, hatmanul (general al trupelor căzăceşti) Piotr Krasnov „De la vulturul bicefal la steagul roşu”: în timpul luptelor din Primul Război Mondial cineva îl întreabă pe eroul principal, colonelul Sablin „Spune cinstit, colonele, cine crezi tu că este adevăratul nostru inamic?”; acesta răspunde: „Anglia!”, deşi această convingere nu îl fereşte de lupta cinstită şi curajoasă pentru interesele engleze împotriva Germaniei, făcându-şi datoria de loialitate absolută faţă de Împăratul eurasian.

Eroul lui Krasnov este exemplul ideal al patriotismului eurasian rus, exemplul logicii „pământ peste sânge”, care a fost caracteristic contelui Witte, baronului Ungern-Sternberg, misterioasei organizaţii „Baltikum”, din care făceau parte aristocraţi baltici. Eroul rămâne până la final devotat familiei imperiale (aşa cum prinţul turkmen şi divizia sa a rămas credincios ţarului într-un haos de trădare generală, descris de Krasnov în acelaşi roman).

Este impresionant cu cât curaj şi sacrificiu au acţionat turcii, germanii şi alţii în 1917, apărând cu credinţă Ţarul şi Imperiul, servind Eurasia, „pământul”, „continentul” – spre deosebire de „slavi”, de „panslavişti” care au uitat prea repede de „Constantinopol” şi de „fraţii balcanici”, fugind din Rusia, părăsind Ţarul şi patria mamă pentru ţările de influenţă „atlantică”, pentru „Apă”, trădând ţara de obârşie şi Ideea de Romă Eternă, trădând Moscova, trădând Rusia, a treia Romă.

7. Atlantiştii şi rasismul
În Germania ideea „sângele este mai presus de pământ” a avut consecinţe groaznice. Contrar rusofililor şi patrioţilor eurasişti germani – Arthur Moeller van den Bruck, Karl Haushofer şi alţii, care au stăruit asupra „supremaţiei legii spaţiului vital”, deservind continentul ca întreg, ideea de „bloc continental” – guvernul celui de-al treilea Reich în cele din urmă a dat câştig de cauză lobby-ului „atlantist”, susţinând tezele rasiste şi sub pretextul „etnosurilor înrudite anglo-ariene şi germane”, au avut ca scop devierea atenţiei lui Hitler către Est şi întreruperea (sau cel puţin pentru slăbirea) acţiunilor de război împotriva Angliei.

Astfel, „pangermanismul” (la fel ca şi rusescul „panslavism” din Primul Război Mondial) a lucrat doar de partea „atlantiştilor”. Şi este foarte raţional să considerăm că duşmanul major al Rusiei, care aspira constant la a angaja Germania lui Hitler în conflict cu Rusia, în conflict cu slavii (pe motive „rasiale”, „sângele este mai presus de pământ”) a fost spionul englez şi trădătorul Reich-ului, amiralul Canaris.

Problema „sânge sau pământ” este foarte semnificativă şi pentru că alegerea unuia dintre termeni în detrimentul celuilalt permite identificarea – probabil în mod indirect – a „agenţilor influenţi” ai uneia sau alteia dintre viziunile globale, în special când vorbim despre aripa de „dreapta” sau „naţionalişti”.

Trăsătura esenţială a „conspiraţiei geopolitice” atlantiste (ca şi cea a eurasienilor, totuşi) este că acoperă un spectru larg de ideologii politice, de la extrema dreaptă, la extrema stângă, dar totuşi „agenţii influenţă geopolitică” întotdeauna şi-au lăsat amprenta proprie.

În cazul grupării de „dreapta” un asemenea semn de potenţial atlantist este principiul „sânge mai presus pământ” care, pe lângă toate celelalte permite ieşirea din fundamentul problemelor geopolitice, abătând atenţia liderilor şi oamenilor de stat către probleme mai puţin importante.

8. Cine spionează pe cine?
Ca un exemplu al efectului ideologiei geopolitice oculte de „stânga” îi putem menţiona pe naţional bolşevicii eurasieni din Germania: naţional-comunistul Ernst Niekisch, revoluţionarul conservator Ernst Junger, comunistul Lauffenberg, Petel, Schultzen-Boysen, Winnig şi alţii.

Eurasienii naţional-bolşevici, fără îndoială se regăsesc şi printre ruşi şi este curios că însuşi Lenin în timpul emigraţiei a aspirat să fie atras de partea politicii şi bancherilor germani; mai mult decât atât, multe din tezele sale erau mai mult germanofile.

Nu dorim să afirmăm că Lenin a fost implicat în Ordinul eurasian, dar într-o oarecare măsură a fost sub influenţa lui. Oricum, opoziţia „Lenin=spion german” versus „Troţki=spion american” corespunde într-adevăr unei scheme tipologice anume.

În orice caz, la un nivel geopolitic pur, regimul guvernării lui Lenin a avut un caracter eurasian numai şi dacă ne gândim şi la faptul că a conservat spaţiul unit eurasian al Imperiului Rus. Troţki, pe de altă parte, a insistat în exportarea revoluţiei, în globalizarea ei şi a considerat Uniunea Sovietică ca fiind tranzitorie, efemeră, ca pe un cap de pod pentru expansiunea ideologică, ca pe ceva ce ar trebui să dispară înaintea victoriei planetare a „comunismului mesianic”; misiunea lui Troţki este întipărită integral de semnul „atlantismului”, în opoziție cu „eurasianul” comunist – Lenin.

„Internaţionalismul” bolşevic-leninist cu siguranță avea un principiu „imperial”, „eurasian”, al „pământului mai presus de sânge” – deşi în mod cert, acest principiu a fost deformat şi prost înţeles din cauza influenţei aspectelor ideologice bolşevice şi, mai important, datorită activităţilor „agenţilor de influenţă” ai atlantismului din interiorul aceluiași guvern comunist.

Însumând toate aceste cauze, putem spune că o trăsătură caracteristică a reprezentanţilor Ordinului eurasian din Rusia a fost aproape „obligatoriu” germanofilia (sau cel puţin anglofobia), în schimb în Germania eurasienii se simţeau „obligaţi” de a fi rusofili.

Moeller van der Bruck a remarcat: „consevatorii” francezi au fost întotdeauna încântaţi de exemplul dat de Germania, conservatorii nemţi – de exemplul dat de Rusia. Întreaga schemă logică este dezvăluită prin fundalul geopolitic, continental al luptei oculte nevăzute de-a lungul secolelor – Războiul ocult al Continentelor.

9. Aţi spus GRU, domnule Pârvulescu?
Ingeniosul poet, scriitor şi metafizician roman-francez Jean Pârvulescu, autor al multor opere literare şi filozofice, a fost singurul dintre conspirologii vestici care constant a accentuat caracterul geopolitic al „conspiraţiei mondiale” sau, mai exact, al celor două alternative ale „conspiraţiilor mondiale” („eurasiatică” şi „atlantistă”).

În lunga sa viaţă, plina de evenimente, Jean Pârvulescu a fost familiar cu figuri proeminente ale istoriei europene şi mondiale, inclusiv cu reprezentanţii unei „istorii oculte, paralele” – mistici, masoni eminenţi, cabalişti, ezoterişti, agenţi secreţi ai diferitelor servicii secrete, ideologi, politicieni şi artişti. În particular, a fost prieten cu Ezra Pound, Julius Evola, Arno Brekker, Otto Skorzeny, Pierre de Villemarest, Raymond Abellio etc.

Auzind de specificul studiilor mele conspirologice, Pârvulescu mi-a oferit câteva documente etichetate ca „strict confidenţiale”, care mi-au permis să descopăr multe detalii majore ale conspiraţiei geopolitice planetare. Un interes special este reprezentat de materialele privind activitatea organizaţiilor secrete oculte în Rusia.
În descrierea de mai departe voi încerca să expun cele mai interesante aspecte ale concepţiei lui Pârvulescu. Pe data de 24 februarie la Lausanne, în Elveţia, în faţa membrilor consiliului administrativ al misteriosului Institut Special pentru Studii Meta-strategice „ATLANTIS”, Jean Pârvulescu a prezentat un raport sub titlul şocant: „Galaxia GRU” cu subtitlul „Misiunea secretă a lui Mihail Gorbaciov, URSS-ul şi viitorul marelui Continent Eurasiatic”.

În acest raport, a cărui copie mi-a transmis-o Jean Pârvulescu, el analizează rolul ocult al serviciului secret militar sovietic, numit GRU (Glavnoe Razvedvatelnoe Upravlenie – Direcţia Principală de Informaţii) şi conexiunea GRU cu Ordinul Eurasiatic. Ca referinţă, Jean Pârvulescu alege cartea binecunoscutului specialist în serviciile secrete sovietice, faimosul agent al contra-spionajului francez şi director al „Centrului European de Date”, Pierre de Villemarest, care în 1988 a publicat în Franţa best-seller-ul „GRU, cel mai secret dintre serviciile secrete sovietice, 1918-1988”.