Dubito, ergo sum

LIBERUL ARBITRU SI IERTAREA

Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, noi ce facem cu el?
Povestea primului păcat nu începe cu o adevărata alegere, ci cu o minciună.
Am fost cu adevarat liberi cand am ales sa gustăm din pomul cunoasterii?
Oricât de mult avem tendința de a sublinia „liberul arbitru” ca origine și factor dominant al păcatului uman, trebuie să ne amintim adevărata natură a vieții noastre. Lucrurile sunt mult mai complicate decât pot fi explicate fără a cunoaste pe deplin valoarea termenelor libertate, pacat si iertare
Si iertarea poate fi un păcat.

Mai degrabă, am acționat în contextul minciunii și al înșelăciunii. Experienta trebuia să ne invete, să nu mai repetăm persistent greselile.
Doar „adevărul” este cel care ne poate elibera, adică numai realitatea, așa cum este constituită de Dumnezeu, ne poate pune în situația de a face o alegere cu adevărat liberă.
Înțelegerea minciunilor și a naturii înșelăciunii este esențială în viața spirituală, cat si in cea socială. Orice experientă trebuie sa ne fie o invatatură.

Isus spune despre Satana: „El a fost un ucigaș de la început, fără să se țină de adevăr, pentru că nu există adevăr în el. Când minte, vorbește limba sa natală, pentru că este un mincinos și tatăl minciunii.” (Ioan 8:44, NIV)

Răul există pe lume ca să se remarce cei răi si inselători, cei inselati si iertati si cei buni si iertători.
Dar datorăm intotdeauna iertarea?
Iertatii vor gresi/păcătui din nou, cei răi vor insela din nou si totul se va repeta la nesfarsit.
Iertarea ne face pe noi cei buni si iertători, victime ai inselătorilor alături de alti inselati.

Deci iertarea o acordăm numai celor care si-au recunoscut cu sincer regret greseala, si-au ispasit pedeapsa, iar noi ne rugam pentru ei, pentru izbăvirea sufletului lor.
Izbăvirea este o salvare, o răscumpărare a sufletului in fata lui Dumnezeu cu sincera căintă.

O iertare inainte de izbăvire este o permisiune acordată gresitilor să mai gresească si să profite de mărinimia noastră.
Iertarea este Cristică, Cristos si-a iertat pe gresitii lui fără protocolul ispăsirii căci el trebuia să urce la ceruri, dar noi nu avem aceiasi urgentă, rămanem pe pămant să culegem consecintele.
Iertăm neconditionat de pedeapsă gresistilor nostri cat timp greselile nu reclamă o pedeapsă legală, iar păcatele mărunte, morale pot fi iertate prin sincer regret si căintă.

Libertatea noastră de a ierta este foarte costisitoare, abuzand din generozitate si devenind permisibili nu ajutăm nici pe gresitii nostri si nici pe noi, care vom deveni victime a generozitătii gratuite, totul se plăteste.
Poate exista o regulă educatională a iertarii păcatelor mărunte la copii in procesul educatiei: minciuna nu se iartă niciodata fără pedeapsă, iar celelalte greseli cand accidental(lipsite de intentie) se intamplă pentru prima oară. Este o metodă cu bune rezultate care aduce caractere demne si de nădejde in viată.
“Errare humanum est, perseverare autem diabolicum”. Se completează cu: “Errare humanum est, ignoscere divinum”, dar daca ai vanitatea sa joci cartea divinului vei fi groaznic pedepsit. Este mai prudent sa te rogi Domnului ca gresitul să fie iertat de El decat să-l ierti tu cu generozitate ”divină”.

In alte culturi si religii in afară de Crestinism, iertarea este greu de castigat sau chiar imposibilă.
Evreii, musulmanii si alte religii orientale au limite mai ridicate pentru iertare sau nu cunosc iertarea ca pe ceva firesc, se merge pe Legea Vendetei: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi si viată pentru viată, razbunare perpetuă din generatie in generatie din neam in neam. Nu există iertare, doar răzbunare eventual echitabilă, comensurată cu greseala.

A nu te răzbuna nu inseamna că trebuie să ierti totul neconditionat, dar după ispasire si căintă vine iertarea in concurs cu ruga ta ca cel de sus sa-i ierte greseala.
Este o generozitate conditionată, dar este singura cale de a ne asigura normalitatea Crestină, cea care a dus la crearea culturii noastre europene a unei civilizatii care a avansat cu mari sacrificii si care acum se dizolvă sub loviturile gresitilor nostri mereu nepedepsiti la timp si conditional.
Suntem victimele propriilor noastre greseli, generozitate gratuită si vanitoasă.

Cultura noastră care dictează atitudinea civică ne impige, oare de ce, să fim iertători mai mult decat trebuie, desi uneori nu simtim că trebuie să iertăm, dar o facem cu hipocrizie ca să arătam o falsă generozitate. Ni s-a instilat educational aceasta atitudine exagerată si hipocrită printr-o educatie tendentioasă care nu este vre-o consecintă a unei experiente pozitive ci mai mult o cale de a fi iertători gratuit, contrar propriului interes.

Scoala a fost scoasă acum 150 de ani din sanul bisericii si a ajuns pe mainile “marilor manuitori/manipulatori”. Morala a devenit doar o pretentie pretioasă si dezonorantă.
Rezultatele catastrofale le vedem astăzi in jurul nostru.

Stiu că multi vor fi impotriva a tot ce am scris mai sus, pornind chiar de la Tatăl Nostru care spune:
“Si ne iartă nouă gresalele noastre
Precum si noi iertăm gresitilor nostri.”

Dar tatăl nostru nu arată si in ce conditii să iertăm si nici că iertarea este neconditionată.
Este oare lasată la liberul nostru arbitru?
Dacă da, atunci să vedem unde am ajuns cu liberul nostru arbitru si cu iertarea noastra hipocrită si vanitoasă.

Cun zicea Ocard Wilde: “Moderatie in totul, inclusiv in moderatie.”
Tentatia de a juca rolul divinitatii si a dispensa absolvirea a adus civilizatia in situatia de astăzi.
Trebuie să răspundem provocatorilor nostri cel putin cu armele si munitia cu care ei ne provoacă, chiar dacă ele nu fac parte din arsenalul nostru civilizational, in caz contrar suntem pierduti.
Incă nu este tarziu să ne corectăm in acord arsenalul si să răspundem adecvat.
Să ne ierte si să ne ajute Dumnezeu.