Dragoș Dumitriu, fost deputat și editorialist Sputnik, a murit după ce a făcut un infarct post-Covid
de N.O. HotNews.ro
Duminică, 14 noiembrie 2021, 17:22 Actualitate | Coronavirus
FacebookTwitterEmailMai multe…21
Fostul deputat Dragoș Petre Dumitriu, membru al grupurilor PRM și PC în legislatura 2004-2008, a murit după ce a făcut un infarct post-Covid. Dumitriu, care era editorialist la Sputnik, a publicat intens articole despre protestele anti-mască, anti-restricții și anti-vaccinare, scrie Jurnalul de Argeș.
Decesul acestuia a fost anunțat de publicația Sputnik.
Infectat cu Covid-19, Dragoș Dumitriu a stat în spital aproape o lună, iar tratamentul părea să fi reușit, dar a decedat de un infarct post-Covid la 57 de ani.
De la declanșarea pandemiei, site-ul de știri și editorialistul au publicat intens știri despre protestele anti-mască, anti-restricții și anti-vaccinare.
Iată ce au scris, vineri, jurnaliștii de la Sputnik, care au anunțat dispariția colegului lor:
„Dragoș Dumitriu, colegul nostru, a plecat la cele veșnice, după o viață în care a apărat valorile românești și a fost mereu de partea adevărului!
Dragoș Dumitriu a fost sufletul redacției Sputnik din România, articolele sale lansând adevărate dezbateri publice și atingând temele fundamentale ale actualității românești, pe care presa mainstream le ocolește, de multe ori.
A avut curajul să spună lucrurilor pe nume și atunci, sau mai ales atunci când deranja. Dar adevărul era mai important decât orice pentru Dragoș!
Fost deputat în Parlamentul României, care și-a dedicat viața apărării și promovării valorilor românești, Dragoș Dumitriu a transpus în paginile Sputnik ardoarea iubirii sale de țară, dar și supărarea față de cei care discreditează și îngroapă trecutul României și șansele ei de a fi o țară independentă și puternică, așa cum și-o dorea el.
Dumnezeu să îl odihnească!
Condoleanțe familiei și celor apropiați!
Redacția Sputnik”
*
Dumnezeu să-l odihnească!
Abia zilele trecute am aflat despre Dragoș Dumitriu că nu mai e! Îi mai scrisesem, fără să-mi răspundă, dar o clipă nu m-am gândit la explicația cea mai nefericită!
A fost ultimul om de televiziune care mi-a dat atenție, invitându-mă la mai multe emisiuni la 6 TV, numai noi doi, lăsându-mă să vorbesc după pofta inimii, întrerupându-mă cu întrebări deștepte, care relansau discuția!
De regulă identificam o chestiune în care aveam păreri diferite și discutam într-un ping-pong al argumentelor și al dovezilor invocate cu onestitate și bun simț! Era o încântare să ne contrazicem cu martori de față, la care emisiunile lui Dragoș Dumitriu ajungeau și erau pe îndelete gustate de un public constant. Mi-a făcut plăcere să constat ecourile benefice pe care le-au stârnit discuțiile cu Dragoș Dumitriu.
Am ținut la el și mai mult când am aflat că era român din stirpea meglenită. Singurul meglen cu care am avut de-a face… Mai aveam atât de multe să ne spunem unul altuia, inclusiv câteva proiecte schițate la cafeaua de după emisiune!
Păcat!
Mă încearcă sentimentul că nemernica asta de pandemie nu lovește la întâmplare, ci alege! Culege dintre noi semeni de-ai noștri dintre cei mai dragi! Mai utili cauzei!
Cu Dragoș Dumitriu dispare un mare naționalist. Am rămas cu unul mai puțini!… Un camarad de nădejde, care mai avea multe de făcut pentru cauză!
Fie-i țărâna ușoară confratelui DRAGOȘ DUMITRIU !
ion coja
Din aceeasi revista:
Interviu cu scriitorul romanaţean Mircea Damian
De ce scrieţi? Mircea Damian scrie pentru că nu poate să nu scrie
-Găsesc că întrebarea este niţel cam idioată. De ce scriu? Dar ţăranul de ce sapă? Dar tâmplarul de ce face
mobile? Dar arhitectul de ce face case? Dar inginerul de ce face poduri? Dar… şi aşa mai departe.
La începutul începutului, atunci când a trebuit să fac ceva, să fac eu ceva, am apucat plugul de coarne, secera de
mâner20. Ştii, după sezon. N-am fost însă bun pentru treabă. Mă plictiseau toate uneltele astea. Ziua mi se părea
îngrozitor de lungă, boii supărător de blânzi, cerul fără orizont şi munca fără viitor. Am început să fac pe bolnavul,
apoi când ,,boala” n-a mai prins, fugeam pur şi simplu de pe câmp şi mă ascundeam în pădure.
Am fost dat la liceu21. Dacă mi-aduc bine aminte am fost cel dintâi din sat care a mers la o şcoală superioară22. Dar nici aici n-am făcut nici o brânză: am fost eliminat pe câte o lună, în fiecare clasă. N-am cunoscut notă mai mare de 6, dar nici mai mică de 3. Dacă asta poate fi o mângâiere.
De la şcoală am fugit de mai multe ori. Iar când am ajuns în clasa a IV-a am fugit definitiv. Nu mai ştiu câţi ani am umblat haimana. Pe urmă am crezut că mi-aş putea face o carieră în armată. Şi am intrat în armată voluntar.
La cavalerie23. După o lună am dezertat. M-au prins după ce m-au alergat o zi întreagă cu un escadron călare. Nu mă urmăreau atât pe mine, fiindcă nici jurământul nu-l depusesem dar voiau să-mi ia hainele militare pe care mi le
dăduse regimentul şi care erau noi. Mi se pare că fugisem şi cu sabia… După ce m-au dezbrăcat, mi-au spus că pot să plec. Dar atunci n-am vrut eu. Şi am rămas… am trecut prin 4 regimente şi nuştiu cum s-a făcut că le-am luat la rând, mutat disciplinar din regiment în regiment, cu multe zile de închisoare în foaia matricolă (la liberare mi-aduc
aminte că pe spatele livretului meu militar figurau vreo 300 de zile de închisoare şi de carceră, care însă nu
mi-au fost puse la socoteală după termen, pentru că domnul comandant abia aştepta să scape de mine).
Pe urmă iar haimana.
Când întârziam vreme mai îndelungată în câte un oraş, m-apucam de scris. În glumă mai întâi. Pe urmă în
serios. Şi uite aşa am ajuns scriitor.
Şi d-aia scriu. Ce-aş putea să fac altceva? De plug n-am fost bun. De şcoală n-am fost bun. De militărie nici
atâta. Funcţionar24? Dar n-aş fi în stare să stau câteva ore pe zi într-un birou nici pentru un million pe lună. Afară de asta, firea mea s-a răzvrătit veşnic împotriva disciplinei, deşi mi-a plăcut întotdeauna să o aplic altora…
Dar bag de seamă că n-am spus motivul principal pentru care scriu.
Iată-l: scriu pentru că nu pot să nu scriu.
Eu nu cred că scrisul este o binecuvântare. Cred, dimpotrivă, că este un blestem. Dracu‟ ştie ce păcate oi avea
de ispăşit! Pentru mine scrisul este un adevărat chin. Scriu îngrozitor de greu.
Mă doare aproape material fiecare cuvânt, fiecare virgulă. Şi după fiecare frază, simt o adevărată uşurare.
Nu pot să văd hârtia albă dinainte. Răscoleşte în mine toate urile.
Dar mă gândesc că nu am încotro. Şi de câte ori pun mâna pe condei mă gândesc că orice meserie este mai bună şi mai uşoară şi mai bănoasă decât meseria de scriitor. Mi-aş alege bucuros una-oricare- dar vezi, nu pot să nu scriu.
Păcatele cele mai grele sunt acelea care trebuiesc ispăşite în chinurile cernelii. Şi când te gândeşti că sunt
oameni care ne invidiază…
(anchetă apărută în revista Facla, nr.1326/4 iulie 1935, semnată de C. I. Şiclovanu)
Din revista MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Scrisori natale
Grâul la români
Ion Andreiţă
Grâul la români înseamnă viaţa la români.
Adevăruri trecute în legendă vorbesc despre un teritoriu în care caii înotau până la piept prin marea de spice, călăreţii fiind nevoiţi să-şi croiască drum cu suliţa. Monede descoperite în vechile cetăţi Tomis şi Callatys, datând de peste 2.500 de ani, poartă pe o parte chipul zeiţei Demeter (a agriculturii) iar pe cealaltă parte spice de grâu.
Grâul la români înseamnă viaţă la români. Istoria grâului- istoria românilor; mai veche şi mai nouă, aşa cum s-a scris ea între brazda gândului şi a mâinii. Grâul de azimă şi de sămânţă, grâul de viaţă lungă, urcat din palma truditorului până la talpa lui Dumnezeu.
Numeroase sunt frescele românilor, în care existenţa noastră este sculptată cu grâu. Una din ele, mai apropiată memoriei noastre, am întâlnit-o nu departe de satul meu, la Crâmpoia de Olt. Acolo, la grinda unei case, o sticluţă cu grâu este păstrată şi astăzi cu sfinţenie, alături de o ramură de busuioc. Întâmplarea s-a petrecut în întunecatul an 1907.
Printre participanţii la Răscoală se afla şi un tânăr, proaspăt căsătorit, care nu adusese acasă decât un sân de grâu, să-i facă nevasta o pâine mare şi albă, să se ospăteze cum poate nici la nuntă nu izbutise. Până dimineaţa însă jandarmii îl şi săltaseră. A apucat numai să-i strige nevestei să-i păstreze şi lui un pumn de grâu, să-l vadă cum arată, la întoarcere. Dar nu s-a mai întors. Femeia a umplut o sticluţă cu grâu şi-a agăţat-o la grindă, lângă icoană, alături de busuiocul ce-i înmiresmase, în noaptea nunţii, sânul tânăr.
N-am cunoscut-o pe femeie, deşi nu se dusese de mult la Domnul, când hălăduiam eu prin noroaiele satului aceluia. Mult mai târziu, la o altă revenire în Crâmpoia, am cunoscut un nepot; aflat şi el acum (atunci!) la vârsta apropiatei bătrâneţi.
Era chiar vremea secerişului. Câmpul arăta ca o spinare de uriaş jerpelită; tarlale de grâu, tarlale de mirişte, alte ierburi. Omul meu ia un spic în palmă şi-l freacă. Apoi mi-l arată, întrebându-mă dacă văd ceva. Dar tot el continuă: ,,Uite, pe fiecare bob se află încrustată o cruce; este Iisus Hristos răstignit. Şi noi, odată cu El; noi, ăştia care trăim în legea grâului.
Că noi de când ne ştim suntem înfrăţiţi cu grâul. Ştii dumneata cum se cheamă momentul acela când zic agronomii că grâul rodeşte? Noi zicem că atunci grâul înfrăţeşte. Şi de unde să fi venit acest nume, dacă nu de la om? Cărei plante i se mai spune că înfrăţeşte? Şi, slavă Domnului, lăstăriş avem destul”.
Omul îmi vorbea din mers, în amiaza topită-n sudoare şi de sub frunte îi şiroiau cute adânci. Păşea desculţ şi moale, peste peria aspră a miriştii- şi nu ştiu de ce, am vrut să-i văd tălpile. Am rămas puţin în urmă şi l-am cercetat cu luare-aminte. În tălpile lui, pline de brazde şi de tranşee, îi încolţiseră boabe de grâu, scoţând în afară o perniţă de
frunzuliţe verzi, care-i ocroteau mersul prin ţepii miriştii. Şi-mi amintesc, brusc, că şi la mama văzusem aşa ceva. Nişte sfinţi.
…Abia când am ajuns acasă, după ce mă iniţiase astfel în taina grâului, mi-a arătat sticluţa şi busuiocul de la icoană.
Cum să vorbeşti, atunci, despre pâinea frământată din acest grâu, decât ca despre o împărtăşanie de toate zilele, dăruită nouă de Dumnezeu? Îmi amintesc o vorbă a regretatului om de cultură basarabean, Ion Ungureanu, consemnată de scriitoarea Larisa Turea, în ,,Cartea foametei” (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008) despre drama
basarabenilor înfometaţi (de fapt, ucişi prin înfometare!) de către politica stalinistă a Kremlinului. Rememorând acel coşmar, Ion Ungureanu mărturisea cât de mult suferă astăzi, când vede că se risipeşte fie şi o firimitură de pâine…
În consonanţă cu această mărturisire, iată povestea unei chifle, la care, nu de mult, am fost martor ocular. Nu se ştie cu poposise acolo, pe tipsia de asfalt cenuşiu, sub ploaia toridă de raze, ca o vietate încolţită, gata s-o ia din loc la cel mai mic semnal de alarmă. Şi semnale erau destule, pe trotuarul bucureştean al Hotelului ,,Athene Palace”, pe uşa căruia tropăiau din secundă-n secundă genţi-diplomat, traiste arhaice, pungi de plastic amintind
aeroporturi internaţionale, serviete de liceu autohton.
Unii treceau grăbiţi, fără să observe vietatea mică şi neajutorată. Alţii, dimpotrivă, o observau- şi călcau prudent pe de lături. Erau şi unii care o ocoleau de la distanţă, ca pe un munte ivit pe neaşteptate în cale. Erau şi din cei care, apropiindu-se de ea, strâmbau din nas, reflectând s-o strivească sub botină sau s-o evite- şi, în ultimă instanţă, treceau peste.
Erau fel de fel de oameni, care reacţionau în fel de fel de chipuri.
Un lucru era limpede: nici unul nu se oprea în faţa micii vietăţi. O spaimă imensă îi cuprindea pe toţi cei ce treceau prin preajma micuţei şi inofensivei chifle; a acestei vechi şi statornice bucăţi de pâine, nimerită acolo, în învălmăşeala marelui bulevard, ca un glonţ rătăcit pe pace, trimis dintr-un suflet îndrăgostit de oameni.
…Într-un târziu, s-a ivit o bătrânică. A zărit chifla, s-a apropiat de ea, s-a aplecat, a ridicat-o în palma-i tremurândă şi şi-a continuat mersul. Nu mult: atât cât să ajungă peste drum, în faţa Ateneului Român, şi s-o fărâmiţeze liniştit la porumbei.