Dragoş Damian: Ceauşescu avea ca plan de ţară industrializarea şi internaţionalizarea. Ironic, după 35 de ani în care am închis sute de fabrici, uzine şi combinate, dacă vrem să supravieţuim economic, va trebui să adoptăm acelaşi plan de ţară
comisarul.ro astăzi, 10:24
Nicolae Ceauşescu si ceilalţi lideri din fostul bloc de Est nu au construit doar fabrici, uzine si combinate, ci o adevărata cultură industrială. Romania si-a dărâmat cultura industriala odată cu fabricile, uzinele si combinatele pe care le-a pus la pământ. Celelalte tari din fostul bloc de Est au păstrat totul aproape intact si, iată, astăzi Polonia, Cehia si Ungaria sunt ţări industrializate si internaţionalizate. Au atras si multe alte investiţii industriale străine, au ştiut sa folosească atuul culturii industriale, a scris in Ziarul Financiar consilierul onorific al premierului Dragoș Damian de la Terapia Cluj.
Ce mai scrie Dragoș Damian:
”Băi, moş comunist, lasă odată placa asta stricată cu „fabrici, uzine si combinate”, este una dintre insultele care îmi merge la inima, alături de multe altele, pe care le primesc in ultimii 15 ani.
15 ani in care vorbesc despre pericolul din spatele dărâmării de fabrici, uzine si combinate, fără a pune ceva in schimb.
Despre absenţa capitalul autohton si eşecul atragerii de capital străin in domenii industriale ale viitorului cum ar fi biotehnologia, microcipurile, comunicaţiile, aeronautica, panourile solare, invertoarele.
Despre deficitul de balanţă comerciala, se fabrică foarte puţin in România, se exporta si mai puţin – daţi la o parte Dacia si Ford, o sa vedeţi cat de dramatica este situaţia.
Despre deficitul de forţă de muncă industrială calificată si specializată.
Despre lipsa unei strategii de competitivitate industriala, axata cu prioritate pe mâncare, chimie, energie si apărare.
Am tot vorbit in ultimii 15 ani despre nevoia reconstrucţiei culturii industriale, care înseamnă in principiu 3 lucruri:
1) o strategie de industrializare continua pe domenii cheie de-a lungul lanţurilor de valoare, indiferent de natura capitalului;
2) un sistem de educaţie in care sa predomine ştiinţele inginereşti si in care sa fie dezvoltata resursa umana industriala calificata si specializata; si
3) o diplomaţie economica competitiva, capabila sa vândă pe pieţele internaţionale lucrurile fabricate in Romania.
Nu avem cultură industrială în România, mai bine zis, nu mai avem. Ce bine era sa avem, acum când Uniunea Europeană strânge rândurile pentru creşterea competitivităţii industriale încercând, cum se spune, sa arunce un pumn de ţărâna si din el sa iasă, preferabil peste noapte, fabrici, uzine si combinate.
Aşadar, s-a dat ordin pe economie, vine de la Bruxelles, români, construiţi fabrici, uzine si combinate! Sa vedem cum, pentru ca fără o cultura industriala, indiferent de câţi bani sunt pe masa, nu putem deveni competitori ai Poloniei, Cehiei, Ungariei si, in plus, Ucrainei, la capitolul fabrici, uzine si combinate. Si din cauza asta va fi greu sa convingem investitori industriali mari sa vina in Romania. Iar cele câteva sute de investitorii industriali autohtoni sunt obosiţi după ani de zile in care au luptat cu guvernări care au distrus bucată cu bucată cultura industrială.
Iată cel mai recent exemplu. Nu exista cultură industrială în România când spui că Arcelor Mittal este de vină că închide combinatul de la Hunedoara şi că cel din Galaţi este în concordat preventiv, când de cinci ani Arcelor Mittal si alte companii iţi atrag atenţia ca metalurgia are nevoie de ajutor.
Cea mai buna reprezentare a culturii industriale o găsim într-o reclamă simpatică la o bere ceheasca. Când se ia curentul la fabrică toata comunitatea merge sa pedaleze pe biciclete legate la generatoare care produc energia necesară ca fabricaţia sa continue. Si berea să continue să fie produsă si exportată, inclusiv către România.
Nu ajunge sa pună cineva pe masa miliarde de euro pentru construcţia de fabrici, uzine si combinate. Este nevoie de o cultura industriala pentru a opera fabrici, uzine si combinate, iar asta deocamdată lipseşte in Romania.
Totuşi, să rămânem optimişti. Mai mult ca sigur că antreprenorii români care au devenit milionari din imobiliare, importuri şi divertisment vor schimba direcţia şi vor investi în cultura industrială, în fabrici, uzine şi combinate.
De cate ori aud sau citesc ca trebuia/trebuie sa evitam „eşecul atragerii de capital străin in domenii industriale ale viitorului” imi dau seama ca am de aface cu un dobitoc spalat la creier care repeta fraze pe de rost din presa occidentala-Yellow Press.
De ce sa ne formam o economie de tip occidental, bazata pe imprumuturi inrobitoare si sa ajungem unde sunt astazi occidentalii, ca au ajuns sa se roage acum de chinezi sa investeasca in Europa.
De fapt asta deja am si facut si suntem datori pana peste cap, am vindut si viitorul nepotilor nostri nu numai al copiilor nostri tampiti si ei de doctrina occidentala cu bluejeans si rock.
Ceausescu avea bani nu numai sa reinvesteasca in Romania dar sa si deschida o Banca cu China si Iranul cu care sa ajute tarile din lumea a 3-a, asa cum face acum banca BRICSului.
Nu mai repetati ca niste papagali penibili asemnea ineptii, va faceti de kko si deveniti gretosi.
Modesta industrializare ceauşistă ne-a costat 100 tone aur pierdute şi infometarea
Ceauşescu, omul evreilor de la început (Ana Pauker l-a susţinut de la început, din 1944, apoi, în 1965, iudeo-internaţionaliştii în frunte cu Lev Oigenstein, clandestinazat ca nomenclaturist comunist „român“ sub numele de Leonte Răutu) a vândut aurul României, până la urmă, ca să platească datoriile externe făcute tot de el pentru o dezvoltare economică nerentabilă cu adevărat (în acest sens a se vedea cartea secretarului lui N. Ceauşescu, C-tin Boştină, intitulată „În ochiul Ciclonului“).
Nicolae Ceauşescu a avut două instrumente pentru a plăti rapid datoria externă a României: vânzarea în străinătate de alimente necesare populaţiei, prin forţarea exporturilor, şi rezerva de aur a ţării.
Propagandiştii veroşi de acum pun „foametea din anii ’80“ pe seama Securităţii „cea rea“, ca să îi spele imaginea lui Nicolae Ceauşescu, care a ascuns că în afară de înfometare a dat şi aurul României ca să scape de datorii.
Înstrăinarea zecilor de tone de aur fin (100 de tone aproximativ) s-a făcut nu doar în contextul crizei globale, ci şi al constrângerilor la care era supusă Republica Socialistă România (RSR) de către FMI şi Banca Mondială, care puteau declara România în incapacitate de plată în 1981, după cum reiese dintr-o amplă analiză privind evoluţia stocurilor de aur ale România în ultimul deceniu de „socialism“-comunism.
Criza economică din perioada 1979-1982, generată şi de dublarea preţului real al ţiţeiului la nivel mondial şi de extinderea recesiunii în ţările puternic dezvoltate, şi-a pus puternic amprenta asupra României, sarcina datoriei externe fiind şi mai mult îngreunată şi de aprecierea dolarului SUA cu circa 25% în intervalul 1980-1982, în condiţiile în care majoritatea împrumuturilor erau contractate în moneda americană.
Toate acestea au determinat regimul comunist să ia o serie de măsuri care au dus la impunerea economiei centralizate şi la restricţii severe în privinţa deţinerii aurului de către populaţie. In acest sens se pot studia lucrări de analiză obiectivă, precum „Evoluţia stocului de aur al Băncii Naţionale a României în perioada comunistă (1946-1989)”, studiu ce nu se bazează pe „ficţiunea statisticilor întocmite de autorităţile comuniste”, ci pe date din Arhiva BNR, comparate cu cele ale arhivei CC al PCR.
Datorii de 10 miliarde de dolari, din care 3 miliarde trebuiau achitate rapid la 30 iunie 1980, când datoria externă a României în valute convertibile era de 9,19 miliarde de dolari SUA, la care se adăugau dobânzi în valoare de 1,77 miliarde de dolari SUA (aceste valori, actualizate azi sunt de 10 ori mai mari).
Deci aproape o treime din datoria externă în valute convertibile, respectiv 2,85 miliarde de dolari SUA, era datorie pe termen scurt, la care se adăugau dobânzi în sumă de 0,25 miliarde dolari SUA.
Pentru achitarea datoriilor scadente, de 440 de milioane de dolari la sfârşitul anului 1980 şi de 1,27 miliarde de dolari în anul 1981, conducătorii de la Bucureşti au încercat găsirea mai multor soluţii, inclusiv negocieri cu FMI pentru refinanţarea datoriei, dar şi vânzarea aurului din stocul BNR pentru suplimentarea resurselor valutare.
40 de tone de aur fin au fost scoase la vânzare.
Astfel, în lunile septembrie-octombrie 1980, au fost trimise în Elveţia două transporturi de aur care au totalizat 19.982,6 kg de aur fin. La jumătatea anului următor, în luna iunie, au mai fost trimise în Elveţia încă 9.996,2 kg de aur fin, iar la Banca Angliei alte 9.990,1 kg de aur fin.
Trimiterile de metal preţios în străinătate pentru „valorificare” din perioada 1980-1981 au totalizat aproape 40 de tone de aur fin, din care aproape 30 de tone au fost depuse la Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) într-un depozit aflat la dispoziţia Băncii Naţionale a RSR, diferenţa fiind depozitată la Banca Angliei într-un cont aflat la dispoziţia Băncii Române de Comerţ Exterior.
Încercând să obţină o parte din resursele necesare acoperirii ratelor scadente ale datoriei externe în anul 1981, guvernul român a autorizat Banca Naţională să vândă din depozitul de la BRI 3,7 tone de aur în intervalul 29 mai – 31 iulie 1981, în vreme ce Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE) a fost împuternicită să vândă 4,24 tone de aur din depozitul de la Banca Angliei în intervalul 15 octombrie – 15 decembrie 1981.
Anul următor, în lunile martie şi septembrie, din depozitul de la BRI au fost vândute alte aproape 5,2 tone de aur, iar în februarie 1983 încă o tonă de aur fin.
„Potrivit materialului informativ întocmit în ianuarie 1985 de Banca Naţională a RSR, din aceste tranzacţii a fost încasată suma de 209,15 milioane de dolari SUA”, precizează BNR în studiu. Din cele peste 209 milioane de dolari, 104,25 milioane de dolari a fost pusă la dispoziţia BRCE pentru diverse plăţi externe, 9 milioane de dolari SUA s-au utilizat pentru rambursarea parţială a unui credit SWAP de 56 de milioane de dolari SUA contra aur, angajat de Banca Naţională a RSR la BRI.
Alte sume rezultate din aceste vânzări de aur, mai precis 43 de milioane de dolari SUA, au fost puse la dispoziţia Ministerului Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale (MCECEI), în vreme ce alte 50 de milioane de dolari au fost puse la dispoziţia ICE Petrolexportimport.
În pofida aportului valutar obţinut prin vânzarea de aur, situaţia financiară a României a continuat să se deterioreze în cursul celui de-al doilea semestru al anului 1981.
Împrumutul de la FMI, făcut de Ceauşescu, condiţionat de deprecierea leului faţă de dolar
Declanşarea crizei datoriei externe nu a putut fi stopată, deşi, la 15 iunie 1981, Consiliul Executiv al FMI a aprobat României un credit de circa 190 de milioane de dolari SUA în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie pentru nerealizarea exporturilor şi un credit de circa 1,32 miliarde de dolari SUA în cadrul unui aranjament stand-by pe o perioadă de 3 ani.
BNR aminteşte însă că primul credit a putut fi accesat integral în aceeaşi lună, în vreme ce eliberarea tranşelor trimestriale în cadrul acordului stand-by a fost condiţionată de adoptarea anumitor măsuri de politică economică de către guvernul de la Bucureşti. Printre acestea se numărau: stabilizarea financiară, reorientarea direcţiilor de dezvoltare a economiei, majorarea preţurilor, deprecierea cursului de schimb al leului faţă de dolarul SUA etc.
Acordul s-a derulat cu multă dificultate până la sfârşitul anului 1983, România reuşind să obţină numai 1 miliard de dolari SUA din creditul iniţial. În această situaţie, la 3 noiembrie 1981, autorităţile române au solicitat principalilor creditori străini să accepte o amânare cu până la 6 luni a plăţii datoriilor.
Câteva săptămâni mai târziu, FMI a anunţat că din cauza situaţiei economice a ţării nu va debloca a doua tranşă din acordul stand-by, în plus a recomandat iniţierea de negocieri cu principalii creditori pentru reeşalonarea plăţilor în contul datoriei externe.
Ar fi greşit să se spună că ceauşismul a pârjolit deja România dinainte de 1990, în timp ce românii nu aveau voie să iasă din închisoarea ce le devenise treptat ţara, în numai 3-4 ani, după invazia sovietică din 1944?
Vedeţi „Evoluţia stocului de aur al Băncii Naţionale a României în perioada comunistă (1946-1989)“
https://www.google.com/search?client=b-d&q=%E2%80%9EEvolu%C5%A3ia+stocului+de+aur+al+B%C4%83ncii+Na%C5%A3ionale+a+Rom%C3%A2niei+%C3%AEn+perioada+comunist%C4%83+(1946-1989)%E2%80%9D