 Calin Kasper182 aprobate calin.kasper@gmail.com 188.110.123.206
Doctrina morală a învingătorului Articolul lui CD intitulat „Principiul suprem al moralităţii” mi-a dat mult de gândit. https://ioncoja.ro/principiul-suprem-al-moralitatii/ Este un articol remarcabil, de înalt nivel filozofic. Ca să-l pătrunzi, eşti silit să-l citeşti cu lupa. Dar merită efortul. „Moralitatea este o considerație pentru ființele umane care uneori trebuie să-și subordoneze interesele personale principiilor de bază ale comunității lor.” Sunt de acord cu afirmaţiile autorului, cred totuşi că este nevoie de o mică observaţie. Autorul, din înaltele sfere ale filozofiei pure, consideră implicit că subordonarea intereselor personale ale individului la principiile de bază ale comunităţii din care face parte, este un act moral. Da, cu condiţia ca comunitatea să fie ea însăşi morală. Fiindcă stăruinţa unui individ de a se adapta la principiile unei comunităţi imorale, nu are cum să fie morală. Morala individuală, dar şi cea socială, trebuie să fie ancorată în morala creştină. Am mediatat şi eu la asemenea principii înalte, dar prin structura mea şi mai ales prin profesiunea de inginer, sunt mai aproape de zonele terestre ale principiilor înalte. Când am scris romanul „De la inimă spre cer”, care este în principiu o istorie a Mişcării Legionare, mi-am adus aminte că prin anii 1960 în şcoală, se făcea mereu referiri la anul 1938, ca anul în care producţia industrială a României „burgheze” atinsese maximul dezvoltării sale, record pe care România socialistă se muncea de ani buni ca să-l depăşească. Observasem totodată că nu numai industria, ci şi cultura ţării cunoscuse între cele două războaie, o mare dezvoltare, după generaţia titanilor de la sfărşitul secolului al XIX-lea. Eu mi-am explicat această dezvoltare prin moralitatea crescută a societăţii româneşti, creată de avântul Mişcării Legionare care şi ea, tot la 1938, îşi atinsese punctul culminant al dezvoltării. După uciderea mişelească a Căpitanului şi apoi a aproape 300 de conducători legionari, decăderea morală a României produsă de politicieni venali şi de un rege sperjur şi imoral cu toată camarila lui, a dus la prăbuşirea nu numai a industriei, ci şi a societăţii în general. România Mare au făcut-o românii, prin mari suferinţe şi băltiri de sânge, când marea majoritate a românilor a înţeles chemarea patriei, deci atunci când s-a produs „subordonarea intereselor de bază principiilor de bază ale comunităţii lor.” Am pierdut apoi România Mare, într-o perioadă în care moralitatea comunităţii româneşti se afla la un minim al ei. Ideea pe care am tras-o din aceste evenimente a fost că în funcţie de moralitatea neamului, acesta primeşte de SUS în administrare o ţară mai mică sau mai mare. Dumnezeu ne-a dat România Mare când am meritat-o şi ne-a luat-o atunci când n-am mai fost la înălţimea cerută. Acest principiu l-am verificat şi exemplificat în carte, cu alte două exemple elocvente. Am arătat că excepţionala moralitate de care au dat dovadă indienii sub conducerea lui Mahatma Gandhi, le-a adus independenţa faţă de Imperiul Britanic. Dar, această independenţă venită prea devreme, a produs în India un uriaş război civil între hinduşi şi musulmani, soldat cu mormane de cadavre. Văzând Dumnezeu aceste fapte ticăloase, a rupt din India o suprafaţă cât vreo patru Românii, care a devenit Pakistanul de azi. Dar fiindcă războiul civil a continuat în Pakistan între aceleaşi grupe etnice, Dumnezeu a mai rupt din Pakistan o halcă, care a devenit statul independent Bangladesh. La fel se va întâmpla cu Ucraina, unde un popor întreg s-a lăsat manipulat de propaganda nazistă şi satanică, ca să lovească Rusia şi s-o fărâmiţeze. Pedeapsa divină pentru crimele lor făcute în Donbas şi în Odesa, vor duce inevitabil la pierderea unei părţi importante de ţară. Deşi cu câteva exemple nu poţi pretinde că ai impus o lege generală, totuşi faptele ne pot duce la gândul că între moralitate şi suprafaţa ţării, este o relaţie direct proporţională. Într-o variantă actualizată a romanului, nepublicată încă, am adăugat un capitol intitulat „Gingis Han”. Acest temut conducător de oşti, un păstor analfabet, a reuşit să creeze cel mai întins imperiu cunoscut în istorie. Pe lângă că felul lui de a fi se asemăna mult cu modul de viaţă al lui Corneliu Zelea Codreanu, Gingis Han a conceput o culegere de legi pentru cele 50 de popoare diferite din imperiul său, foarte asemănătoare în conţinut cu „Cărticica şefului de Cuib”. Deci, victoriile extraordinare ale monglolilor nu s-au datorat exclusiv cruzimii, sau rezistenţei lor fizice excepţionale, ci şi unei moralităţi de neimaginat, în care mongolii respectau cu stricteţe legea disciplinei, legea ajutorului, legea muncii şi legea onoarei, aşa cum le cunoaştem din doctrina legionară. Dacă domnul Profesor Ion Coja va fi de acord, am să trimit spre publicare un articol despre Gingis Han, ca să se convingă şi cei neîncrezători că doctrina legionară este doctrina învingătorului. Când românii vor ajunge să cunoască din nou doctrina legionară, vor deveni din nou un popor de învingători. |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Gingis Han (1)
Când am început să scriu romanul „De la inimă spre cer” în anul 2012, nu ştiam nimic despre Legiune şi despre Căpitan. Când a fost publicată, doi ani mai târziu, eram unul dintre cunoscătorii acestui subiect. Am reuşit chiar să descopăr noutăţi importante, precum faptul că Părintele Arsenie Boca l-a pictat pe Căpitan pe catafalc, în pictura „Adormirea Maicii Domnului” de la biserica Drăgănescu.
Când uceniceam la carte, documentându-mă doar din internet, credeam că legile şi normele morale expuse în „Cărticica Şefului de Cuib” sunt rodul gândirii originale a Căpitanului, care a avut insipraţia genială de a le descoperi.
Dar când mi-a căzut în mâini lucrarea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, am fost surprins să constat că întreaga doctrină legionară era prezentă acolo. Lucrarea a fost scrisă înainte de 1521, anul morţii domnitorului Neagoe.
Şi atunci mi-a dat prin minte că doctrina legionară nu era descoperirea lui Codreanu şi nici a lui Neagoe, ci că ea era cea mai pură şi mai curată expresie a sufletului românesc. Acestă doctrină victorioasă a fost prezentă la Rovine şi la Podul Înalt, la Vaslui şi la Călugăreni, la Plevna şi la Smârdan, la Mărăşeşti şi la Oituz. Iar victoriile au fost dobândite întotdeauna cu mari băltiri de sânge.
Dar de curând am descoperit că m-am înşelat din nou. Doctrina pe care o credeam excelenţă românească, s-a dovedit a fi doctrina universală a învingătorului. Iată cum am ajuns la această concluzie. Cu ceva vreme în urmă, mi-a căzut în mâini o carte veche. Era tipărită la Editura Alcalay, se numea “Gingis Han” şi era scrisă de autorul american Harold Lamb. Ce am găsit în această carte, pot zice că a răsturnat umblarea timpului.
Gingis Han, un păstor mongol anafabet, a creat cel mai mre imperiu cunoscut vreodată de istoria lumii, din nimic. Întinderea lui cuprindea aproape întreaga Asie şi Europă şi era alcătuit din vreo 50 de popoare diferite.
Acest miracol a fost pus de majoritatea istoricilor pe seama excepţionalei rezistenţe şi puterii fizice a mongolilor, care trăind în deşertul Gobi, erau de mici obişnuiţi să rabde de foame şi de sete şi să suporte arşiţa verii şi frigurile iernii.
Este tot aşa de adevărat că Temugin (acesta era numele lui dat de părinţi) a fost un bărbat de excepţie. S-a remarcat prima dată după ce şi-a omorât un frate, pentru că-i furase un peşte.
Apoi, la vârsta de 13 ani când tatăl său, care era şef de trib moare otrăvit, preia conducerea a ce mai rămăsese din tribul lor, fiindcă cei mai mulţi, neavând încredere într-un copil, au plecat la alte triburi, el rămânând numai cu familia lui.
Hăituiţi de duşmani, hrănindu-se cu buruieni, li se mai fură şi opt cai din cei nouă care le mai rămăseseră. Temugin pleacă călare pe ultimul cal rămas, ca să ia de la hoţi ceea ce era al lui.
După patru zile de umblat pe urmele hoţilor, întâlneşte un flăcău de vârsta lui, căruia îi povesteşte ce are de gând. Acesta, privind la calul lui mort de oboseală, îi spune că singur nu va reuşi. El însă îl va ajuta, luând merinde şi doi cai din herghelia tatălui, ca să-i urmărească împreună pe hoţi.
Cei doi reuşesc să le ia hoţilor cei opt cai şi urmăriţi de aceştia, ajung totuşi nevătămaţi la tribul lui Borciu. La despărţire, Temugin vrea să-i dăruiască lui Borciu patru cai din cei opt dobândiţi de la hoţi, ca o recunoaştere a faptului că fără ajutorul lui, singur n-ar fi reuşit.
Dar tânărul refuză, spunându-i că Temugin are nevoie mai multă de cai decât el. În schimb, ar vrea să devină prieteni pentru tot restul vieţii lor. Temugin acceptă bucuros şi când va deveni marele Gingis Han nu-l va uita pe Borciu, fiindcă deşi era crud şi viclean, de îndată ce făcea o promisiune, nu şi-o călca niciodată.
Deci Temugin era un tânăr cu demnitate şi onoare. Cu toată sărăcia, a considerat că datorită ajutorului lui Borciu, jumătate din prada lor i se cuvenea acestuia. Iar Borciu a preţuit mai mult prietenia lui Temugin, decât cei patru cai oferiţi de acesta. Deci demnitate, cinste şi prietenie. Nu m-aş fi aşteptat ca să dau tocmai în deşertul Gobi de Legea ajutorului şi de Legea onoarei.
Harold Lamb mai spune despre Temugin că
„vorbea foarte puţin şi numai după ce se gândise bine la ce avea să spună.”
Vorbea deci cât trebuie şi ce trebuie. Iar după ce devenise mare han, le spunea celor din jurul lui:
„Lipsa de cuvânt din partea unui şef e tot ce poate fi mai rău. Ce s-ar spune despre acela care dimineaţa face o făgăduială şi seara o calcă în picioare?”
Deci printre principiile morale ale lui Temugin se afla şi Grija ţinerii de cuvânt. Iar despre trădare, Gingis Han era de părere că:
„Era o crimă care nu se putea ierta unui om al tribului. Un trădător putea să împingă o hoardă întreagă într-o capcană.”
Când se afla înaintea unei bătălii, Temugin se urca pe un munte pleşuv şi acolo se ruga aşa:
„O cerule fără margini, trimite-mi duhurile de sus şi fă-le să-mi fie prielnice, iar pe pământ, trimite-mi oameni care să mă ajute!”
Un alt trib ne-a lăsat o descriere a felului de a fi al lui Gingis Han:
„Îngăduia vânătorilor să-şi păstreze vânatul, iar după bătălie, fiecare luptător îşi primea partea lui din pradă. Iar odată, şi-a scos haina de pe el şi a dăruit-o unuia care n-avea. Iar altă dată şi-a dăruit calul unuia aflat în nevoie”.
Fiind deci un om drept şi corect, el a reuşit să adune în jurul lui oameni de nădejde, precum erau fratele lui mai mare Kassar zis şi Arcaşul, pentru marea lui îndemânare la tras cu arcul, Borciu, fratele lui de cruce, sau generalii lui cei mai devotaţi, Subotai sau Şepe Noion.
Gingis Han îşi alegea oamenii care să-l slujească dintre cei merituoşi, indiferent dacă făceau parte din familia lui sau nu. Promova deci meritocraţia. El ştia să aprecieze o femeie frumoasă, un cal bun şi să-şi aleagă oamenii în funcţie de calităţile lor.
Borciu era cel mai fidel sfetnic şi avea marea cinste să-i poarte arcul şi tolba cu săgeţi. Kassar, arcaşul extraordinar dar care avea minte puţină, era purtătorul de sabie al Hanului. Cei harnici erau puşi la conducerea carelor şi strângerea proviziilor, iar cei proşti păzeau turmele pe păşune.
Iată cum îl caracteriza Gingis Han pe luptătorul Iesucai:
„Nimeni nu-i mai viteaz ca Iesucai. Dar cum pe el nu-l obosesc marşurile lungi, nu simte chinurile foamei şi ale setei, crede că şi cei pe care-i conduce, sunt ca el. Iată de ce nu-i făcut ca să comande.”
Cine şi-a însuşit „Cărticica Şefului de Cuib” şi s-a documentat despre felul de a fi al Căpitanului, nu poate să nu fie surprins de felul identic în care gândea şi se comporta Căpitanul şi Gingis Han. Nici dacă erau fraţi gemeni, asemănarea n-ar fi putut fi mai completă.
Multumesc foarte mult pentru aprecierile aduse si vreau sa fac niste precizari.
Textul analizat si interpretat de domnul Kasper este poate prea labil, dar tocamai asta salveaza idea de interpretari straine ei,
„Moralitatea este o considerație pentru ființele umane care uneori trebuie să-și subordoneze interesele personale principiilor de bază ale comunității lor.”
Am scris moralitatea este o consideratie, deci respect si eventual veneratie dar nu Obligatie.
Deci putem considera, discerne si apoi actiona intr-un fel sau altul.
Este edevarat ca exista pericolul ca comunitatea sa nu fie una tocmai morala si atunci lucrurile se complica.
Dar, daca nu exista consideratie, respect pentru legea/morala comunitatii individul poate sfarsi la inchisoare, izolare de unde nu-si potae valorifica virtutea si sa influenteze spre Morala si pe altii, cel mult pe puscariasi.
Interesele personale il determina sa fie in libertate de unde poata lupta/influenta cu elementele corupte, imorale. In libertate individul isi poate afirma cu usurinta valoarea morala spre a fi luat de exemplu.
Evident interpretarile si speculatiile sunt inepuizabile asa ca ma opresc aici.
Desi banuiesc de pe acum de ce a cazut Imperiul Mongol, lipsa de morala, nerespectarea codului lui Gin Ghis Khan, totusi abia astept sa citesc textul dumneavoastra.
Intr-un articol anterior am precizat si eu ca Disciplina si Morala Legionara sunt elemente de baza ce pot fi „considerate” in reinstalarea normalitatii in perioadele de criza.
Un cod de cel mult 50 de puncte ar fi necesar si astazi pentru generatiile tinere.
Va veni si Binele, dar intai trebuie sa se mantuie Raul.