Doctrina legionară – Principiul selecțiunii în Legiune (III)
Contains Link
Calin Kasper11 hours ago
calin.kasper@gmail.com79.218.154.163
Principiul selectiunii in Legiune (IV)
Articolul, care poarta titlul de „Principiul selectiunii in conducerea legiunii“ a aparut in „Tara si Exilul“, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992 si este scris de Horia Sima. A fost copiat de mine de pe site-ul www.miscarea.net
XI. BIRUINTA DELA 6 SEPTEMBRIE SI PRINCIPIUL SELECTIUNII
Trecând prin aceste teribile încercãri, la capãtul lor apare, luminoasã, marea biruintã dela 6 Septembrie. Tiranul luase drumul exilului, iar tara a înverzit in aclamatiile poporului si in vuietul cântecelor noastre. A fost un moment de neuitat, in fata cãruia au trebuit sã se inchine chiar si cei care priveau cu scepticism sfortãrile noastre si chiar le combãteau, crezând cã se vor sfâsi ca alte dãti.
Trecerea mea in fruntea Legiunii, la 6 Septembrie, s’a facut dupã toate regulele principiului selectiunii. Tara mã aclama, masele legionare erau alãturi de mine si mã considerau seful lor firesc. Insfârsit, in ultimã instantã, Forul Legionar, constituit din Comandantii Bunei Vestiri, din Senatori ai Legiunii si din alti fruntasi ai miscãrii, într’o Sedinta memorabilã, in seara de 6 Septembrie, m’au proclamat Sef al Legiunii. Mai târziu s’a alãturat acestora si grupul legionar dela Berlin, in frunte cu Papanace, care, depe treptele sediului, mi-a dat onorul, considerându-mã Sef al Legiunii. Toate instantele Legiunii îmi stãteau deschise dela 6 Septembrie, fãrã nicio împotrivire si farã sã cer nimic, prin adeziunea simplã si spontanã a tuturor sectoarelor ei. Am fost însãrcinat cu rãspunderea Legiunii, din impulsul general al miscãrii.
Nu le scriu toate acestea pentru a rãscoli o serie de amintiri si nu simt nicio satisfactie reîmprospãtându-le, ci pentru a explica procesul prin care am ajuns in fruntea Legiunii. «Seful Legiunii iese din luptã», scrie Cãpitanul in Testamentul lui. Si nimeni nu poate tãgãdui cã asa s’a intâmplat la 6 Septembrie.
Mai târziu, cei despre care am vorbit in aceastã lucrare, rând pe rând, in împrejurãri diferite, m’au considerat un fel de uzurpator, care le luasem locul lor sau al altor cãpetenii mai vrednice. Ori locul ce li se cuvenea lor, ei însisi l-au pãrãsit succesiv, lasându-mã pe mine singur in fata primejdiei. Depe pozitia legionarã, care treuia apãratã, in diferitele ipostaze ale luptei noastre, din iarna si vara anului 1940, s’au dat la o parte, cãutându-si alte justificari. Conducerea Legiunii era vacantã, pentrucã alte cãpetenii, cari mai târziu mi-au contestat locul, n’au avut tãria necesarã sã stãruiascã in luptã, in fata greutãtilor ce ne asteptau.
XII. INTOARCEREA LA ORIGINI
Pentru a asigura continuitatea Legiunii, in perioada in care am intrat, dupã prelunga robie comunistã, nu existã altã cale mai sigurã de urmat decât respectul principiului selectiunii, fixat de Cãpitan.
Dela cea mai umilã functiune in miscare pânã la cea mai înaltã, niciuna nu se poate obtinea decât prin faptele ce le sãvârsesti in serviciul Legiunii si al Neamului. Dacã aceste fapte te inaltã, in stima si respectul tuturor, atunci drumul îti stã deschis spre orice functiune, chiar spre rangul suprem in miscare. Nu mai ai in cale contestatari, cãci ai fãcut dovada supremã a aptitudinilor tale. Nu se poate împotrivi nimeni ascensiunii tale, nici chiar fostul sef. Cum spune Traian Puiu, ai cuprins întreg sufletul natiei in sufletul tãu.
Ca sã, dãm un exemplu, Corneliu Codreanu s’a despãrtit de Cuza, dupã ruptura ce s’a produs in organizatia acestuia. Dar ce s’ar fi întâmplat dacã Corneliu Codreanu, ani si ani de zile, nu ar fi fãcut altceva decat sã se rãzboiascã verbal cu A. C. Cuza, sã-i descopere erorile si defectele lui in conducerea Ligii, si n’ar fi intreprins nimic personal? Dar el, a doua zi dupãce si-a luat rãmas bun dela fostul sãu sef, in modul cel mai cuviincios, s’a apucat de treabã, creind o nouã organizatie, a tineretului nationalist, Legiunea Arhanghelul Mihail, care a devenit in câtiva ani o fortã politicã in România, depãsind miscarea cuzistã.
De aici concluzia ce se impune. Când se produce o disidentã in miscare, dacã ea este autenticã, dacã pleacã dela un imbold sãnãtos si corespunde unei necesitãti de restructurare internã, atunci se recunoaste dupã iruptia ei eroicã in istorie. Atunci disidenta se converteste într’un nou impuls revolutionar, care creaza un nou moment in viata miscãrii. Dar dacã disidenta continuã sã se mentinã vreme îndelungatã într’o pozitie strict contestatarã si nu se avântã in luptã, pentru a-si demonstra putentialul ei creator, atunci rãmâne o experientã sterilã, o expresie nereusitã a desordinei provocatã in organizatie. E usor a iesi din rânduri, mai ales când nu lipsesc nici justificãrile, dupã decenii de suferintã, dar greul vine dupã aceea, când trebue sã-ti asumi rãspunderile pentru viitorul Legiunii.
Am auzit in exil numeroase plângeri cã Legiunea nu este unitã, cã este desbinata, cã din cauza acestei împrãstieri de forte, nu este capabilã sã-si aducã contributia la procesul de refacere al neamului. E foarte adevãrat. E o risipã mutilã de energii, ce dãuneazã nu numai Legiunii, dar si patriei martirizate. Dar si aici trebue sã ne întoarcem la Cãpitan si sã-i ascultãm îndemnul lui. El spune la un moment dat cã, unitatea Legiunii este asa de hotãritoare pentru biruintã, „incât in iad de-am intra, vom iesi si de acolo, dacã vom rãmânea uniti”. Sunt greseli si greseli, pe care le poate sãvârsi orice luptator, dar greseala desbinãrii le intrece pe toate celelalte. Iatã un alt punct cardinal a1 doctrinei Cãpitanului, pe care ar trebui sã-l aibã in vedere acei ce se referã mereu la actul sãu fundational.
Trãim într’o erã democraticã, in care acest sistem de guvernare pare cã se impune in întreaga lume. S’au ridicat glasuri chiar din mijlocul nostru, cari au cerut ca si noi sã ne adaptãm acestui concept politic, cerând ca si miscarea sã se democratizeze, adicã, in locul principiului selectiunii, sã adoptãm principiul alegerii in desemnarea functiilor in organzatie.
Acesti camarazi fac o confuzie de planuri. Principiul selectiunii este valabil pe planul intern al miscarii, in organzarea ei specificã, in sistematizarea valorilor umane de care dispune, dar nu interfereazã dincolo de ea, pe planul extern. In relatiile cu Statul si cu celelalte partide, miscarea nu vede niciun impediment sã se încadreze in sistemul de guvernare democratic.
Aceastã, declaratie nu e de circumstantã. Dacã cercetãm istoria Legiunii, dela originele ei si pânã in primãvara anului 1938, constatãm, cum stau mãrturie zeci de dovezi si manifestãri, cã miscarea a apãrat democratia contra ingerintelor si abuzurilor celorlalte partide, care se pretindeau democratice. E o intreagã epocã ce dovedeste lupta permanentã ce-a dus-o miscarea pentru apãrarea Constitutiei in vigoare, culminând cu scrisoarea adresatã de Corneliu Codreanu lui Vaida Voevod, dupã lovitura de Stat a Regelui Carol II.
In legãturã cu problema democratiei, mai este o rectificare de fãcut. Miscarea legionarã nu e singura organizatie de tip selectiv. Mai sunt si alte comunitãti cari se conduc dupã principiul selectiunii. Biserica crestinã urmeazã aceeasi directivã in consacrarea slujitorilor Altarului. Preotia nu este o profesiune, ci o vocatie. Preotul trebue sa simtã suflul Chemãrii Divine, înainte ca superiorii lui eclesiastici sa-l primeascã in cler. Scoala rabinicã aplicã acelasi criteriu, al selectiunii, in studiul Talmudului si asa se explicã rezistenta milenarã a acestei religii. Masoneria, de asemenea, este o societate închisã de tip selectiv, indiferent ce credem de Scopurile ei. Toate functiunile se stabilesc de sus in jos in aceastã confrerie internationalã. Dar, chiar si marile partide occidentale, de veche traditie democraticã, au un cerc restrâns de personalitate, in care nu pãtrunde oricine, si din care sefii lor isi aleg personalul politic.
Fãrã selectiune, nu exista clasã politicã sãnãtoasã si fãrã o clasã politicã sãnãtoasã, natiunea merge la ruinã, cum s’a întâmplat cu neamul nostru in ultimele decenii.
XIII. LINIA NEAMULUI
Exista o linie a vietii unui neam, spune Cãpitanul. Neamurile se inaltã in istorie, in mãsura in care urmeazã aceasi linie, si iau drumul decãderii, care poate duce chiar la disparitia lor, dacã se indepãrteazã de ea.
Examinând trecutul Legiunii, sub aspectul acestei legi inerente existentei fiecãrui popor, nu se poate tãgãdui cã, sub conducerea mea, miscarea s’a mentinut permanent pe linia neamului, refuzând orice compromis care ar fi putut sã-i întunece imaginea ei politicã si spiritualã fatã, de alte natiuni.
Aceastã linie nu e ceva abstract, ci trebue definita si reevaluatã in functie de împrejurãrile externe, care se gãsesc in permanentã schimbare. Când s’a ivit primejdia din rãsãrit, dupã primul rãzboiu mondial, Cãpitanul a identificat comunismul ca fiind o amenintare mortalã pentru neamul nostru. Era încã pe bãncile liceului când a dat primul semnal de alarrnã. De atunci, a reînoit fãrã încetare acest avertisment, când a ajuns pe bãncile Universitãtii si apoi cand a intrat in viata politicã. Sunt prea bine cunoscute declaratiile Cãpitanului, fie dela tribuna Parlamentului fie in alte împrejurãri, adresate clasei conducãtoare cat si întregului popor romanesc cã orice apropiere de Rusia, cum preconiza Titulescu, va avea grave urmãri pentru viitorul natiei noastre.
Avertismentele Cãpitanului nu au fost ascultate de clasa conducãtoare a noastrã. Sub domnia Regelui Carol, fortele oculte ale bolsevismului cari controlau politica tãrii, i-au impus monarhului sã extermine miscarea legionarã. Era un act premergãtor al invaziei din rãsãrit. Miscarea era pe punctul sa ajungã la putere pe cãi legale, prin alegeri dernocratice, ceeace ar fi salvat tara de tragica experientã a ocupatiei sovietice.
Prin biruinta dela 6 Septembrie, România si-a regãsit locul ce trebuia sã-l ocupe in ansamblul european, alãturi de Puterile Axei. Dar din nou aceleasi influente, aservite Internationalei Comuniste, s’au strecurat in anturajul Generalului Antonescu, determinându-l pe acesta sã ne atace la 21 Ianuarie 1941, cãlcându-si propria semnãturã depe decretul de intemeiere al Statului national-legionar.
Alãturi de el, aliatii nostri germani ne-au nedreptãtit cumplit, punând la dispozitia acestuia diviziile germane din Romania ca sã ne constrangã la capitulare. O gravã eroare politicã, pe care au plãtit-o scump in 1944, prin cãderea Romãniei si a întregului sud-est european.
Mai departe am suferit lagãrele germane si cele mai mari umilinte, dar nu ne-am desprins de linia de politicã externã, fixatã de Cãpitan, rãmânând credinciosi Puterilor Axei, singurele anticomuniste pe vremea aceea. Când, dupã capitularea României, la 23 August 1944, am fost pusi in libertate si am fost solicitati sa continuãm lupta alãturi de Germania, am uitat toate aceste nedreptãti si am fãcut front comun cu armata germanã. Am format guvernul dela Viena si am creat o armatã nationalã. Peste o suta de legionari au fost parasutati in România, unde au pus bazele miscãrii nationale de rezistentã, luptând pe culmile Carpatilor, contra poterelor dusmane, panã in 1955.
In exil am urmat aceeasi linie de intransigentã fatã de cutropitor. O echipã de legionari au plecat in tarã, pentru a întãri miscarea de rezistentã ce isbucnise acolo. Dupã trei ani de lupte, acest grup revolutionar, in frunte cu Golea, Samoilã si Tãnase, au fost descoperiti si capturati de inamic, sfârsindu-si viata in fata plutoanelor de executie in 1953.
Dar exilul s’a prelungit din cauza indiferentei puterilor occidentale in fata sfortãrilor revolutionare de eliberare ale popoarelor din rãsãrit. Nu ne-a rãmas nici nouã altã alternativã, decât sã renuntãm la orice actiune spre tarã si sã ne limitãm sfortãrile la domeniul politic si propagandistic. Am scris cãrti, am parlamentat, am inaintat memorii privitor la situatia tãri noastre. Am dat bãtãlia in domeniul ideologic, singurul ce ne-a mai rãmas deschis, bucurându-ne de climatul de libertate ce l-am întâlnit in Occident.
La capãtul acestui prelung exil, de peste 40 de ani, am avut bucuria sã trãim Marea Revolutie Nationalã din Decembrie 1989, al carui protagonist a fost tineretul tãrii, si care s’a încheiat cu caderea tiranului Ceausescu.
Nu se poate pune la îndoialã de nimeni traiectoria noastrã politicã impecabilã in raport cu comunismul din tarã si din întreaga lume. In tarã, camarazii ce-au suferit in inchisori cu miile si noi cei din exil, nu am încetat o clipã sã ne împotrivim agresiunilor inspirate de Anticrist. N’am abdicat dela linia neamului, plãtind cu grele sacrificii credinta noastrã in biruinta binelui si a adevãrului.
Dar drumul nostru nu poate fi schimbat de aceste întamplãri nãpraznice pe care le-am plãtit cu mii de morti si nenumãrate suferinte. Cu aceeasi abnegatie, vom reprezenta ideea nationalã si crestinã in lume, atât de scumpe lui Mota si Cãpitanului. E singurul drum pe care se poate salva, nu numai neamul nostru, ci omenirea întreagã. Suntem înainte mergãtorii unei noi ere, care va decide de soartea lumii întregi in viitorul apropiat.
Tara noastrã, ruinatã in cursul celor patruzeci de ani de robie comunistã, asteaptã dela toti Românii sã participe la munca de refacere a asezãmintelor ei morale, politice si economice.
Sperãm cã cel putin acuma, in fata dezastrului din tarã, factorii rãspunzãtori ai Statului, cari se declarã adepti ai democratiei, vor întelege cã este necesarã colaborarea tuturor fortelor nationale pentru a face fatã acestei uriase sarcini si orice discriminare este dãunãtoare neamului.
Din aceastã perspectivã, dacã mã întreabã cineva, acuma la sfârsitul acestei expuneri, cine va fi viitorul sef al Legiunii, nu am decât un singur rãspuns de dat, in conformitate cu principiul selectiunii:
„Acela ce va cuprinde in aria lui de actiune politicã si nationalã întreg sufletul neamului, cu toate nevoile si aspiratiile lui”. Arhanghelul Mihail, patronul Legiunii, va ocroti neamul si îi va arãta calea mântuirii.
HORIA SIMA
Lucrarea lui SIma am impartit-o doar in 4 episoade, nu in 6, asa cum am vrut s-o fac initial. Am dat de urma lucrarii lui Puiu Traian. Maine voi posta un Fragment din „Amintirile” lui.
ultima parte a amintirilor lui Puiu Traian:
Ionel Belgea ne vorbea adesea in şedintele de Sâmbătă seara. E un om bine pregătit, putintel la trup, cu o fată senină; vorbea încet şi sacadat. Era plin de continut. Stelescu, dimpotrivă, era foarte volburos. Pentru o caracterizare: primul era in genul conferentiarului, al doilea era tipul agitatorului de mase. Pe Belgea îl admiram. Stelescu se impunea. Era un tip destul de talentat, uneori chiar prea îndrasnet. Putea intimida pe oricine. Odată la o şedinlă de instructie, pe un ger cumplit ne-a tinut prea mult în pozitie de drepti. Mie îmi înghetase mana dreaptă, de n’o mai puteam mişca. Mă cam speriasem. Dar exercitiile următoare mi-au pus din nou sângele in circulatie. Instructorul nostru tuna şi fulgera: „Inainte, fuga marş !” ; „La mine, fuga marş !” ; „La dreapta, fuga marş ! ” . . . de credeam că-mi iese sufletul. Sufletul nu mi-a ieşit, dar mâna mi-am putut-o mişca din nou.
Cu altă ocazie, după un îndelungat exercitiu fizic, ne-am aşezat pe o coastă de deal. Printre altele, Stelescu ne-a vorbit despre trădare. Această mătrăgună, spunea el, a fost mereu o mare piedecă in tot trecutul nostru istoric. Din cauza trădărilor nu s’au putut realiza nici initiatorii marilor actiuni româneşti şi nici neamul nostru nu s’a putut emancipa la vreme. Deaceea legionarii trebue să ştie că în sânul lor nu poate încolti această buruiană. Că el singur Stelescu va fi acela care cu fier roşu va înfiera in frunte pe oricare dintre noi, dacă ar cădea pradă acestui infam păcat. Explicatia lui suplimentară a fost foarte sugestivă: fierul roşu avea să aibă forma unui „T”, mare cât fruntea. Cel dintre noi care ar fi cutezat să trădeze Legiunea sau pe Căpitan, avea să primească pe frunte această infierare. Era un avertisment pentru noi şi un angajament pentru Stelescu.
In primete lupte electorale
Intre timp murise fostul Regent, Buzdugan. Prin disparitia lui se făcuse liber şi scaunul său de deputat din judetul Tutova. Căpitanul desemnează pe „tataia „, cum îi spunea el profesorului Ion Zetea Codreanu, sau „Moş Zagreb” cum îi ziceam noi, ca să candideze în numele mişcarii in acel judet.
Nu ştiu cât vor fi avut ceilalti de luptat, dar eu am dus o luptă grea cu cercul meu de colegi de şcoală sau alti cunoscuti, care mă necăjeau mereu, că aceasta ” familie Codreanu ” ne exploatează naivitatea. Argumentul lor răutăcios era candidatura tatălui Căpitanului. Adică, familia Codreanu se urca pe treptele înaltelor demnităti statale, prin jertfele noastre, a celor naivi.
Dar Căpitanul ştia ce-i trebuia atunci. Moş Zagreb mai fusese parlamentar şi cunoştea jocul şi era un adevărat orator de masse. In atacuri de cuvinte era foarte agil şi extraordinar de tăios şi prompt in răspunsuri. Adică tot ceeace se putea mai nimerit pentru parlamentul tării. Când îsi începea bătrânul discursul sau, se oprea orice foşnet, orice tuse. Multimea, oricât de mare, amutea într’o linişte de mormânt şi nu se mişca decât după două sau trei ore, când vraja cuvântului bătrânului se termina. Unele poveşti le repeta. In parabole, însă, era inepuizabil. Mereu venea cu altele noi de nu ştia nimeni de unde le mai scoate.
Către sfârşitul lui Februarie, Căpitanul întreabă in cadrul unei şedinte, în care se pregătea campania electorală în perspectivă, cine vrea să participe la un marş pe jos dela Bucureşti şi până in judetulTutova. Aproape toti cei prezenti s’au anuntat. Stelescu avea să conduca o echipă, iar Caratănase, alta. Aveau să meargă peste 300 de km. pe jos. Itinerariul era fixat dinainte. Dispozitia Căpitanului de a nu provoca si nici a răspunde la provocări, fie cu jandarmii, fie cu adversarii politici, era categorica. Tare aş fi vrut să merg şi eu. Nici distanta, nici oboseala nu m’ar fi retinut. Numai şcoala m’a retinut. Nu voiam să întrerup studiile. Nimeni nu m’a întrebat de ce nu merg. Numai in ochii lui Caratănase parcă am citit ceva. Nu ştiu ce era, regret sau compătimire. In Bucureşti n’am mai rămas decât putini, vreo 4 sau 5. Plineam aici insa şi munca celor plecati.
La vreo două săptămâni, dupăce ziarele duşmane urlau „Zavistia bandelor codreniste „, m’am prezentat Căpitanului cu permisiunea ca să plec şi eu în Tutova. Făcusem rost de un carnet cu 75% reducere pe căile ferate şi, deci, puteam călători. Căpitanul imi spune să fiu prudent şi odată ajuns la Bârlad, să nu mă afisez ca legionar. Trebuia să mă prezint unui prieten de-al nostru, Feniche Mocanu, hangiu la Bârlad, şi să comunic ca toti legionarii risipiti pe intreg judetul să fie prezenti in Bârlad, Dumineca viitoare, unde avea sa vina şi Căpitanul la o mare adunare. In cazul că mă vor „agăta” politistii sau jandarmii trebuia să spun că n’am nimica comun cu legionarii, si că am venit pentru a sprijini „Liga contra camatei „, a prof. Nolică Antonescu.
Intre timp echipele legionare trecuseră prin tot judetul, aproape toate satele. In permanentă au fost provocate fie de jandarmi, fie de agentii electorali ai partidelor adverse.
Liberalii se tineau tari. judetul Tutova constituia una din citadelele lor puternice. Nici nu puteau gândi măcar să poată fi înfrânti de cineva. Fiecare întrunire liberală era urmată de banchete. Sute de tărani primeau băutură, câtă voiau. Nu era măsură. Dar între ei, tăranii îşi ziceau: „bem dela liberali şi votăm pe legionari”.
Nu rare au fost cazurile, ca, la petrecerile liberale, flăcăii să înceapă a fredona cântece legionare. De aceea incidentele erau uneori inevitabile. Prin târgurile Pueşti şi Băcani, multi legionari au fost grav răniti. O adunare a lui Nicolae Totu, cu echipa lui, a fost atacată de jandarmi. Ei au răspuns prompt şi i-au fugărit la postul respectiv unde s’au baricadat. Echipa lui Totu le-a tăiat firele telefonice şi i-au tinut asediati timp îndelungat. Multimea radia de satisfactie. Excesul de zel al unei autorităti ce-şi depaşea mandatul, fusese pusă la punct. S’a dus vestea in întreg judetul ca de popã tuns. Multimea, de obiceiu terorizată cu ocazia alegerilor, n’a crezut niciodata că şi jandarmii pot fi siliti să respecte legile şi jocul democratic să nu le calce mereu.
Curentul pentru Garda de Fier era puternic. Eram siguri de victorie. Legionarii îşi făcuseră datoria în ciuda piedicilor ce i le punea autoritătile. Dar pentru adunarea noastră din Bârlad n’a putut veni nici Profesorul Codreanu şi nici Căpitanul. Profesorul a fost retinut de politie la Pueşti, motivându-se cu instructia incidentelor avute acolo, iar acceleratul Bucureşti – Iaşi, cu care venea Capitanul, prin samavolnicia guvernului atotputernic, a trecut ca sageata prin Bârlad, fara sa opreasca până la Iaşi. Noi plesneam de ciudă iar liberalii îşi râdeau în bărbi de reuşita trucului lor. Si totusi, de teama unei surprize neplăcute, guvernul amână data alegerilor aproape cu o lună mai târziu. Ne-am întors la Bucureşti, dupăce Căpitanul dăduse ordin să ne întoarcem fiecare de unde am venit.
La câteva zile citim prin ziare ca o decizie a Ministerului de Interne oprea orice propaganda în grup şi, mai ales, ca interzicea propagandişti streini de judetul in care se făceau alegerile. Noi nu ne-am mai putut duce. In acelaşi timp însă, toate partidele nu aveau ca alt obiectiv, în foile lor de propaganda, decât să ne înfiereze, sa ne defăimeze şi să ne condamne. Se reedita într’o forma mârsavă dictonul latin: „quod licet Jovi non licet bovi „. Politicienii români au fost şi se voiau şi mai departe zeii poporului nostru oropsit. Dar n’a fost aşa. La 17 Aprilie 1932, Mişcarea Legionară avea să înregistreze a doua ei victorie electorală. Profesorul Ion Zelea Codreanu a fost ales deputat in Parlament pe judetul Tutova. Era al doilea deputat al Gărzii de Fier.
La Neamt, unde in August 1931, Căpitanul fusese ales deputat, rezultatul alegerilor a fost următorul:
Garda de Fier. . . . . . . .11.176 voturi
Liberalii (ducişti ). . . . .7.214
National-tărăniştii cu averescanii . . . . 6.120.
Liberalii (georgişti ) . . .3.448
Comuniştii . . . . . . . . .255
Liga Vlad Tepeş . . . . 65.
7.214
Acuma, la Tutova, rezultatul a fost următorul:
Garda de Fier . . . . . . 5.626 voturi
Liberalii (ducişti ). . . . 5.075 ”
Liberalii (georgişti ) . . 2.210
National-tărăniştii . . . . 3.049
Liga contra cametei . . . 2.983
Lupiştii . . . . . . . . . . . 1.351
Cuziştii . . . . . . . . . . . 552
Blocul muncitoresc . . . 136
Căpitanul a scris atunci: „Spiritul legionar s’a dovedit încă odată că este construit ca să învingă. El va merge din sacrificiu în sacrificiu şi din biruintă în biruintă. ”
Intorşi la Bucureşti, ne-am reluat activitatea, cu şedintele, instructia, ziarele şi propaganda cunoscută. Căpitanul a împărtit „Crucea Albă” tuturor celor ce au participat la victoria din Tutova. Mi-a fost şi mie prinsă în pieptul bombat, nu de mândrie, ci de respiratia-mi întreruptă. M’am bucurat. Totuşi ma gândeam că n’o merit in aceeaşi măsură ca acei ce executaseră marşul cel greu, sau aceia ce vărsaseră biruintă. Eram hotărît să fiu mereu mai vrednic. Această Cruce Alba o păstrez şi astăzi, după aproape 20 de ani de când mi-a fost data. Mi-a fost cel mai credincios talisman prin toate închisorile, prin toate prigoanele, prin care am trebut de atunci şi până astazi.
Profesorul Codreanu n’a mai apucat însă să intre în Parlament. Validarea i-a fost mereu amânata, pânăce spre vară, cade guvernul si se fixează termenul noilor alegeri generale.
Noul guvern a fost încredintat national-tărăniştilor care urma sa fie confirmat de popor in 17 Iulie 1932.
Mişcarea creşte mereu
Până atunci activitatea noastră s’a tot extins. Cadrele s’au mări atât printre studenti cât şi printre muncitori, functionari şi meseriaşi. S’au deschis şi alte sedii pe sectoare. Primul a fost Sectorul III albastru la Doru Belimace acasă. Apoi s’au deschis pe rând, cel de negru, sub conducerea lui Aurel Serafim, cel de verde, sub conducerea lui Nita Constantinescu şi cel de galben condus de Ion Barbu.
Frătiile de Cruce au fost date in seama lui Stelescu. Studentimea o conducea Traian Cotigă.
Munca noastră devenea din ce în ce mai multă, dar şi puterile noastre creşteau pe zi ce trecea. Mereu mai multi camarazi ne strângeam in rânduri. Mereu mai multi se doreau printre noi. Eram siguri de noi dar şi mai siguri de dreptatea cauzei noastre. Sfidam orice rezistenta din partea oricui ar fi venit şi răspundeam prompt la orice provocare. Oriunde eram numai doi sau trei, ne impuneam punctul nostru de vedere Când eram mai multi, stăpâneam pur şi simplu. Cântecele noastre dărâmau orice zid potrivtic, rostogoleau stânci. Cel mai de preferintă pe atunci era: „Noi legionarii – noi muşchetarii „. Mai cunoşteam, „Pest mormântul tău sfânt dela Putna”, „Veniti cu noi „, „Scoală, scoala Moldovene”, „Mândra legionarului ” şi „Inainte ” de Viorica Lăzărescu. Căpitanului îi plăcea „Pe o stâncă neagră” şi marşul „Inainte „, iar Stelescu compusese un marş intitulat „Venim dela Dunărea-albastră”. „Hora Legionară” o învătau repede toti cei ce veneau în contact cu noi. Melodia ca şi versurile-i uşoare i-au deschis drum larg în lumea satelor. Aşa mergeam înainte cu cântecele noastre.
Când de Paşti m’am dus acasă, puteam să mă odihnesc. In timp ce toti ceilalti aveau dispozitiuni cum să întetească propaganda, eu eram oprit să fac ceva în Bazargic. La fel toti camarazii din tinutul Cadrilaterului. Aici, aproape majoritatea coloniştilor erau români – macedoneni şi Căpitanul voia să-i scutească de eventuale repercursiuni în viata lor şi aşa destul de grea. Voia poate să nu-si atragă vreo noua acuzare că exploatează şi „insurectia macedoneană”. Situatia era dealtfel foarte încordată, mai ales după votarea legii „Dobrogei noi” lucrată şi propusă de C. Angelescu, asupra căruia , cu aproape doi ani înainte, trăsese Beza, fără efect.
Tata nu s’a putut însă opri ca să nu povestească cunoscutilor sai despre isprăvile mele. Zile de-a rândul a trebuit să mă duc pela ei ca le povestesc despre Căpitan şi Garda de Fier. Mă tot împingeau sa fac o adunare şi la ei. Mă asigurau că se va duce pomina de o astfel de adunare. Dar să vină şi Căpitanul. In fond voiau să facă o demonstratie de fortă pentru a mai reduce din „nasul”, uneori obrasnic, al iridentei bulgare. Le-am spus să mai aştepte. Am organizat totuş un prim cuib de sustinere.
Incă din iarnă Căpitanul instituise „Comitetul de o mie „. Din acesta formau parte 1000 de persoane, din mijlocul şi din afara mişcării, cari se obligau să plătească lunar 100 de lei pe timp de un an. Membrii acestui Comitet primeau, pe lângă satisfactia de a fi sustinut mişcarea, şi „Crucea Verde”. Aceşti bani aveau menirea să asigure ratele camionetei noastre „Căprioara „, cât şi ale maşinilor micei noastre tipografii dela laşi. După câte ştiu, numărul cotizanlilor acestui Comitet nu a trecut de 400 şi nici acestia nu au plătit cu regularitate.
In vacanta de Paşte a trebuit să fac un drum la Hârşova. A fost ocazia, ce nu mi-a scăpat, de a face in judetul Constanta ceeace nu puteam face in Caliacra. M’am armat cu o serie de manifeste pe care le-am compus singur şi le-am tras la şapirograful tatei. Delungul judetului Constanta, pe unde am trecut, am împrăştiat aceste manifeste. Pe unde m’am oprit am deschis vorba direct, întrebând lumea dacă a auzit de Garda de Fier. Si pentrucă cei mai multi nu ştiau nimic, le-am făcut-o eu cunoscută aşa cum m’am priceput mai bine. In Hârşova, după ce mi-am terminat treburile, l-am căutat pe Caratanase. E1 era plecat prin satele vecine, dupăce pusese in localitate bazele primului cuib, în fruntea căruia era un fost coleg de şcoală, Traian Nache.
Garda creştea şi, odată cu ea, creşteam şi noi. Ne vedeam foarte aproape de victorie. Nu ştiu cum calculau ceilalti, dar eu făceam o socoteală foarte simplă. Dacă fiecare îşi ia obligatia să convingă măcar unul singur într’o lună, numărul total creştea in progresie geometrică. Potrivit acesteia, in doi ani toată tara putea fi legionară. Calculul părea cu atât mai posibil cu cât nimănui nu i se părea imposibil să convingă de adevărul şi dreptatea cauzei legionare, pe cel putin încă un om, într’o lună. Totuşi erau momente când entuziasmul meu cobora la nivele mai realistice.
Dar nimeni nu bănuia atunce a, greutătile şi durerile ce ni le va aduce viitorul. Tineretea, idealismul şi mai ales entusiasmul nostru ne purtau pe aripi de vulturi. Când eşti tânăr ti se pare ca-i tot primăvară. Când eşti idealist, te plimbi tot prin sfere înalte. Când eşti entusiast, vezi lumea mereu in roz. Si eu aşa eram, precum toti tinerii, toti idealiştii şi toti entuziaşt
A trebuit sa impart comentariul in trei, fiindca Disqus l-a refuzat, fiind probabil prea lung. Dupa prefata lui Sima, urmeaza un fragment din amintirile lui Puiu Traian. Doar atat am gasit din acele amintiri.
INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ
Mãrturie
Ne putem recâştiga nemurirea şi viata fara, de prihana. Si plinind învâtâtura creştină, plinim toata viata noastra, credem noi. Nu putem accepta solutia dupa care omul e un accident al naturii. Ar fi pre minor. Aceasta afirmatie prea ne coboarâ sub demnitatea de om. Dece sa fim numai animale daca, putem fi înca oameni ?
Că exista încă atât râu in lume nu-i un motiv ca sa disperãm. Vina mare o poarta şi pasivitatea celor buni. Cu totii suntem vinovati de raul din lume, cum sunt vinovati părintii betivi de copiii lor epileptici. Lupta trebuie redeschisa cu mai multa hotarîre, cu mai mult elan. Trebue sa, ne recâştigam spiritualitatea pierduta, trebue sa impartim lumea in doua, cum împarte ciobanul oile albe de cele negre. Trebue sa, ne alegem fronturile. Deavãlmãşia ne-a chinuit şi ne-a slabit. Ori cu iadul, ori deasupra lui. Calea de mijloc nu-i sanatoasa. Ca sa slujim şi lui Dumnezeu şi lui Mamona nu se poate. Să ne sustrage lor iar nu se poate. Aşa ne este firea. Aşa ne impune natura noastra umana.
Aşa mi-am început şi eu lupta.
Primii pasi in studentie
Odata, cu viata studentească s’a deschis şi in viata mea un capitol nou. Nu m’am înscris nici la politehnica, nici la chimia industriala, de care auzise tata ca ar prezenta cele mai multe şanse pentru o meserie rentabila. Initial am vrut sa ma, înscriu la Drept şi la Academia comerciala. Dreptul l-am dorit mereu pentru a-mi forma o cultura juridica generala. Iar Academia comerciala am vrut s’o fac pentru a avea pentru orice eventualitate, o meserie. Din lipsa de bani, m’am inscris numai la Academie.
Aveam o dublă satisfactie : sa fiu student şi sa fiu în oraşul luminii. Iaşul sau Clujul mi-ar fi oferit conditii de traiu mai lesnicioase. N’am vrut însa alt centru universitar decât Bucureştiul. Eram convins ca aici voi găsi mai uşor o meditatie, aşa încât sa pot scuti pe cei de-acasă de eforturi băneşti greu de acoperit. Am căutat aproape zi de zi, dar fără rezultat. Cu cât viata se îngreuia, cu atât prindeam mai mult gustul cărtii.
Nu mi-a scăpat nicio prelegere în tot cursul primului an de studentie. Aveam ore atât înainte cât şi după masă. In timpul liber intram in biblioteca şcolii sau trăgeam o fugă până la Fundatia Carol.
Masa o luam pe la diverse cantine studenteşti. Curios era ca aceeaşi colegi care populau aceste cantine, populau şi bibliotecile. Ceilalti mai înstariti se vedeau mai greu prin aceste locuri.
Mă simteam bine. Eram multumit ca pot studia. Economia politică era domeniul în care puteam ceti fără întrerupere. Mereu alte probleme, mereu alte solutii. Diversitatea sistemelor, teoriilor şi solutiilor economice, mă obsedau. Cei cu liceul teoretic făceam in plus şi un curs pregătitor de contabilitate. Era primul meu contact cu această materie. Când, într’una din vacante, i-am arătat tatei caetul meu cu lucrările de seminar, care fusese găsit cel mai bun, i-au lăcrămat ochii. Era mai fericit decât mine . . .
Intâlnirea cu Mişcarea Legionară
Intr’una din zilele lunei Ianuarie 1932, un student în cămaşe verde, primul pe care-l văzusem până atunci, invita studentimea la o conferintă a deputatului Corneliu Zelea Codreanu, ce avea loc a doua zi, Duminecă, în auditoriul Ateneului Român. Studentul era Valeriu Sandu. Nu-si terminase bine comunicarea sa căci şi am fost lângă el. La ieşire l-am întrebat unde-l pot întâlni pe Corneliu Codreanu. Iscoditor, m’a întrebat pentru ce ? I-am spus ca am sa-i comunic ceva de ordin personal. După oarecare ezitare mi-a spus foarte grav: ” Da ! ! ! Astă seară, la ora opt, sper să treacă pela sediu, in Bulevardul Basarab Nr. 4 „.
I-am multumit şi ne-am despărtit. Mi-a rămas in minte mereu figura primului legionar întâlnit : scurt şi gras, mare la fată şi roşu ca un rac. Dar cel mai mult persista in mintea mea gravitatea cu care mi-a vorbit şi privirea lui iscoditoare. Cu fruntea încretită şi buzele strânse, vorbea pe un ton foarte jos, privindu-ma fix. Nu voia să pară mai mult decât era, dar cine 1-a cunoscut pe Sandu îsi poate aduce aminte că poza mereu in atitudini grave. Moldovean din Botoşani, îl iubea pe Căpitan şi i-a fost soldat credincios. A luat parte fără ezitare la foarte multe lupte. Scăpând teafăr din prigoane, avea să cadă eroic pe frontul din Rusia.
Cu putin înainte de ora opt seara am fost în Bulevardul Basarab 40 şi dau să intru. Poarta era însă încuiată. Pe unul din stâlpii dela poartă era o sonerie. Sun şi aştept. Cineva se apropie şi dupăce ma întreabă ce doresc, îmi deschide. Sunt condus într’o camera nu prea mare. Un bec în mijlocul plafonului dădea cam tot atâta lumină cât candela din coltul unde atârna icoana Sf. Arhanghel Mihail.
Surpriza cea mare mi-a făcut-o însă figura brunetă a lui Caratanase. El părea şi mai surprins ca mine. Ne cunoşteam de mult. Cu patru sau cinci ani mai in vârstă decat mine, făcuse acelaş gimnaziu din Hârşova, apoi Comertul superior, la Galati şi acuma eram colegi Academie. Locuiam in aceeaşi camera a căminului din strada Austrului. Deseori făceam drumul spre şcoală împreună. Foarte des discutam împreună despre diverse lucruri. Niciodată, însă, nu mi-a pomenit nimic de Garda de Fier sau de Căpitan. M’a întrebat, mirat, cum de-am venit acolo ? I-am spus povestea şi am putut ramâne acolo până a venit şi Sandu Valeriu, care m’a recunoscut. La ora opt fix erau strânşi vreo cincisprezece inşi pe care ulterior i-am cunoscut pe nume. La venirea lui Stelescu, însotit de Belimace, Caratanase a dat raportul. In rap pomeneşte şi de prezenta noului venit, care eram eu, şi scopul vizitei mele. Stelescu, întinzându-mi mâna, se recomandă. Imi spun şi eu numele şi apoi aştept. Nu ştiu ce-o fi vorbit încet cu Caratanase Sandu, căci, adresându-mi-se, mă întreabă dacă vreau să asist la şeditnă, deoarece Căpitanul va veni mai târziu. Am rămas. Stelescu comanda „drepti!”, şi toti, ca împinşi de un resort iau pozitia comandată. La „pentru legământ, înainte!”, toti întind bratul drept in sus până la înăltimea ochilor, dupăce l-au batut în piept în dreptul inimei. Fiind spectator, nu ştiam dacă trebue să fac şi eu acelaş lucru.
Vigoarea celor prezenti, preciziunea in mişcări şi dârzenia pozitiei lor m’a impresionat.
In continuare Stelescu face unele comunicări informative. Eu n’am înregistrat nimica deoarece mă gândeam cum să-mi formulez gândurile în întrevederea cu Corneliu Zelea Codreanu.
Era vorba de un vechiu plan al meu de vederea unei actiuni politice. Sedinta nu se terminase cand la un moment dat se deschide uşa. Ca fulgerul, Stelescu ordona: „Legionari, drepti! şi „pentru onor înainte!”. Luând şi aceiasi pozitie dã Căpitanului.
Mai înalt decât toti dintre cei prezenti, mai chipes decat puteam vedea un om, în costum bucovinean, cu un suman aspru ca de sarma si cu căciula-i brumărie pe cap, după raport face semn lui Stelescu ca sa comande pe loc repaos.
Luând loc pe un co1t de masă isi plimba ochii prin sala, fixandu-ne pe fiecare în parte şi pe toti deodata. Apoi intreaba ce-i mai nou. Fiecare ar fi voit să spună ceva. N’au vorbit insa decat Stelescu cu încă vreo doi, trei.
In tot acest timp mi se pironise privirea la Căpitan. Rar ma uitam şi la Profesorul Codreanu, tatăl său, care-l însotea. Deşi bătrânul însuşi era o figura, la care nu ştiai ce să observi mai întâi, nu-l puteam slabi din ochi pe Căpitan. Nu m’a întrebat nimic, dar nici eu nu i-am mai spus nimic în legătura cu scopul vizitei mele. Nici atunci şi nici mai târziu.
Dacă eram edificat sau nu, nu mi-am putut da seama. N’am mai simtit însă deloc nevoia să-i mai vorbesc despre gândurile mele aceluia care avea să fie Căpitanul multor generatii de tineri şi chiar al unei întregi suflări rornâneşti.
Drumul spre casa l-am facut pe jos cu Caratanase. In mai mult de o oră si-a povestit trecutul sau legionar.
Intrase, încă fiind elev, in Frãtia de Cruce „Dunărea” din Galati. Fusese la Bereşti, Valea Hornicei şi Cahul. La alegerile partiale dela Neamt din toamna lui 1931, deasemenea. Acolo, tânâra Garda învinsese toate partidele. Căpitanul a fost primul reprezentant parlamentar al Mişcarii. Mi-a povestit mult despre Căpitan şi lupta lui. De Vacăreşteni. De trădarea lui Vernichescu, în urma complotului pe care-l proiectaseră. De cazul Prefectului de Politie din Iaşi, Manciu. De arestarea Căpitanului, pentru nu ştiu a câta oara, în urma apelului şi avertismentului adresat tării. Si de o sumedenie de alte lupte şi necazuri. Nu ne-am culcat decât târziu, spre dimineata.
La ora 10 am fost totuşi şi eu la Ateneu. Vorbea Căpitanul despre lupta studentimii române. Fiind într’o loje, ultima pâna la plafon, nu l-am putut nici auzi prea bine şi nici sa-l văd prea bine. Ma simteam însa soldatul lui. Si m’am vrut soldatul lui. De atunci am fost regulat la şedinlele garnizoanei Bucureşti.
N’am facut nicio declaratie expresa, nici nu m’am trecut în vreun registru, nici vreo cerere de înscriere n’am semnat. Dar nici nimeni nu m’a mai întrebat ce caut printre ei. Cu timpul am început să-mi cunosc camarazii. In afara de Valeriu Sandu, Caratanase, C. Savin, G. Tocu şi N. Constantinescu, cari îmi erau colegi de facultate, am cunoscut pe I. Belgea, Traian Cotiga, I. Antoniu-Pasu, Doru Belimace, A. Ionescu, J. Dumitru, V. Rădulescu şi înca multi. Pe Ionel Mota şi ceilalti Văcăreşteni, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneată, Radu Mironovici, i-am cunoscut ceva mai târziu. Tudose Popescu murise mai de mult.
Stelescu şi Doru Belimace redactau prima noastra gazeta studenşească in Bucureşti: „Pãreri Studenteşti „. De câte ori aparea, o porneam not cei mai tineri pe străzile cele mai aglomerate ale Bucureştilor, strigând cât ne tinea gura: „A apărut Pareri Studenteşti, organul Gărzii de Fier, … a aparut …”, şi aşa mai departe. Uneori eram asaltat de cititori. Alte ori trebuia sa strig şi sa alerg mai mult până ce vindeam un ziar. Sectorul meu era Calea Grivilei şi Gara de Nord. Rareori s’a întâmplat să mă întorc cu vreun ziar nevândut. Multi ştiau de noi şi voiau să ne plateasca mai mult. Noi însa nu primeam. Dacă insistenta era mare, dadeam atâtea ziare pentru câti bani ne ofereau. Odata, un domn mai in vârsta ce-mi dăduse 10 sau 20 de lei, nu-mi amintesc bine, m’a felicitat şi m’a rugat să transmit sănătate şi victorie Capitanului şi camarazilor mei. L-am întrebat, din partea cui sa transmit aceste urari. Atunci se dă mai aproape de mine şi-mi vorbeşte aproape pe şoptite : ” Numele meu nu intereseaza… Eu vă urmaresc de mult şi-mi place lupta voastră. Voi sunteti altfel. Fiti mai departe aşa şi veti birui. ” L-am rugat sa se explice. Atunci îmi spuse : ” Eu am sustinut mereu mişcarile nationale, între altele şi organizatia care s’a prăbuşit din cauza păcatelor multora din membrii ei. ” Era vorba de L.A.N.C. a lui Cuza. Bâtrânul pretindea ca multi colportori ai „Ligii Apărării Nationale Creştine” bagau în buzunarele proprii ofrandele jertfelnicilor anonimi.
Am vrut sa-i apăr pe aceşti confrati. Am încercat sa-i explic ca poate se înşealâ, ca cei care acceptau mai mult decât costul ziarul vărsau banii in casa organizatiei lor sub forma de donatii. Dar bâtrânul dând din cap, adaoga: „Noi, cetătenii ce stam deoparte şi vă privim vedem bine cum se comporta fiecare. Si noi vedem când obolul nostru se risipeşte sau când ajunge acolo unde trebue.” Apoi m’a bătut uşi pe umăr şi s’a îndepărtat cu pasi domoli. Am rămas locului, căzut pe gânduri. Si eu vazusem ceva asemănâtor cu ceeace-mi spunea batrânul la Bazargic, în vară, cu un student îmbrăcat în costum national vindea o foaie a unui partid politic. Eram totuşi bucuros ca am servit încă unui Roman un motiv de încredere în mişcarea noastra.
Putini au fost aceia cari mi-au refuzat ziarul. Câtiva m’au făcut şi pe mine, huligan. Mu1ti erau indiferenti. Dar dacă adesea mă enerva aceasta indiferentă, foarte deseori îmi încălzeau sufletul expresii de încurajare : „Bravo, flăcăi „, „traiască Codreanu „, „traiascã Garda ! „. Cu ziarul „Pământul Stramoşesc „, când aparea, procedam în acelaşi fel. Mergea însă ceva mat greu, căci era mai scump. Când îmi ramâneau numere nevândute le expediam fiecare, pe cont propriu, pe la cunoscuti. Niciun numar nu trebuia pierdut. Toate contineau hrana sufletească pentru Romania de mâine. Iar mijloacele noastre erau prea reduse pentru a scoate o cantitate mare. Făceam cu ele, ceeace mai târziu avea sa se numească „Bombardamentul cărtilor legionare „. Era in faza de informare a opiniei publice despre noi şi telurile noastre.
In plus, Căpitanul a compus un manifest scurt ce putea fi aşternut pe o carte poştala. Fiecare purtam modelul la noi şi oridecâte ori aveam un ban in plus pentru una sau mai multe carti poştale, le scriam şi trimeteam pe unde ştiam vreo adresă. Dacă adresatul ne era cunoscut sau nu, nu ne interesa, caci semnam cu totii, „un legionar „.
Deacum eram încontinuu ocupat. Tot timpul liber, dupât obligatii şcolare, îl consacram Mişcării. Sâmbătă seara la ora opt, aveam şedintele noastre. Inainte de terminarea fiecareia, in cadrul hotărîrilor, repartizam programul de lucru pe tot cursul săptâmânei urmatoare. Duminecă dimineata, la ora 5, aveam ora de instructie. De obiceiu locul nostru de întâlnire era Arcul de Triumf, dela Sosea. De aici plecam mereu in alte locuri, facând exercitii, un marş fortat sau trecând fără ezitare, printr’un şant cu apă. De era ploaie sau timp frumos, era ger aspru sau moină, la ora fixată eram cu totii prezenti. De academicieni cu totii, nu cunoşteam „sfertul academic”. Inaintaşii noştri nu erau obligati să participe la aceste şedinte de instruclie. Din când în când veneau şi ei.
INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ
(amintiri)
de Puiu Traian
Editura Miscãrii Legionare
Madrid, 1991
P R E F A T Ã
Amintirile lui Traian Puiu depăşesc valoarea unor aduceri aminte ale unui luptător legionar, cari pot fi folosite apoi de istoricii acestor vremuri. Ele au o notă distinctivă, pe care nu o întâlnim decât rareori le ceilalti camarazi cari si-au scris întâmplările vietii lor in mişcare.
Si anume Traian Puiu înfătişează fenomenul legionar pe viu, in actualitatea lui imediată, in relatia lui intimã între om şi eveniment. El nu ne redă numai în mod sumar ceeace s’a intâmplat la data cutare, nu se multumeşte cu o simplă înşiruire de fapte, ci înaintea ochilor noştri se perindă însăşi naşterea Legiunii, dela primele ei începuturi şi cele mai grele, perioada 1930-1933.
Dar şi in această fază initială a creşterii mişcării, Traian Puiu mai aduce o contributie originală. Nu e numai luptător de prima linie care evocă cu scrupulositate şi precisiune vitejia unei generatii, în nenumăratele încercări prin care a trecut, ci şi un om de reflexie. Nu participă numai exterior la evenimene, ci îi explică şi semnificatia lui doctrinară. Si aceasta, într’o perioadă când doctrina legionară se găsea încă in faza de cristalizare a ei. Nu apăruseră încă lucrările fundamentale ale Căpitanului.
Ne surprinde la Traian Puiu acea împletire permanentă între actele creatoare ale Legiunii, între eforturile ei de a ieşi la lumină, plătite cu lupte şi suferinte, şi perspectiva din care ele sunt valorizate. Adeseori, el întrerupe povestirea şi ne explică din ce cugetări ale Căpitanului decurg aceste acte şi sfortări, care constituesc, cu alte cuvinte, motorul lor ideologic. Povestirea lui Traian Puiu se deapănă pe două planuri: exteriorul manifestărilor legionare, acea înlăntuire de opintiri eroice, şi, paralel, adâncurile sufleteşti din care ele emană. Ce-l face pe legionar să fie aşa cum e ? Ce-l Impinge la sacrificii şi chiar la moarte ? E un substrat spiritual care îi călăuzeşte viata şi pe care ceilalti oameni nu-1 înteleg sau îl înteleg prea târziu, când răul semnalat de Căpitan a invadat sfera natiunii şi nu mai e scăpare. Din multele reflexii ale lui Traian Puiu, cari aruncă lumină interioară asupra întâmplărilor trăite de el, mă opresc la două din ele, care mi se par cele mai importante.
I.- Traian Puiu a intuit cu o rară perspicacitate principiul selectiunii în promovarea valorilor în Legiune. Sefii legionari nici nu se aleg şi nici nu se impun de sus, ci ei înşişi ajung în ierarhia legionara la locul indicat prin faptele şi meritele lor:
„De aceea şi conceptia noastră asupra conducerii avea acelaşi fundament. In pozitia de conducător al destinelor noastre nu trebuia să ajungă decât acel care putea să cuprindă în sufletul său întreg poporul cu toate nevoile şi aspiratiile lui. Insăşi cadrele mişcării se formau în spiritul acestui principiu.
„Sefii legionari nu se impuneau şi nu sunt impuşi masei legionare. Ei se aleg dela sine, nu prin vot, ci prin luptă şi faptele lor. Fiecare şef legionar este, sau poate fi, atât de mare cat sufletul lui poate cuprinde: un cuib, o garnizoană, o regiune sau tara întreagă.
„Criteriul selectiunii noastre nu-i votul, nici vorbăria şi nici intelectul, cu care cineva se poate prezenta lumii româneşti. Primul nostru criteriu de selectiune este capacitatea de dragoste a respectivului pentru tot ce este românesc. Această facultate îi determină atât puterea lui de muncă şi luptă cat şi puterea de jertfă şi de dăruire personală în slujba neamului. Răsplata acestei dăruiri din dragoste este tot dragostea. Poporul a început să ne iubească, cum îsi iubeşte copilul mama. Si dragostea lumii româneşti fată de noi, legionarii, n’a încetat niciodată. ”
II.- In discutiile avute cu legionarii detinuti în închisoarea Galati, în cursul prigoanei lui Duca din 1933, Traian Puiu trage concluziile acestor desbateri asupra esentei luptei legionare într’un mod neegalat.
Această luptă nu se rezumă nici la victorii şi nici la înfrângeri, ci la consecventa unui ideal, la eroismul de durată proclamat de Ion Mota, mai târziu, în scrierile lui:
„In această luptă pe planuri diferite, dacă nu se cultivă cu perseverentă, uneori supraumană, tot ceeace este virtute, zadarnice at fi toate eforturile acelora cari au început o luptă politică sau socială. A fost o vreme când multi dintre noi si-au fixat această luptă ca obiectiv de viată. Dar unii s’au considerat achitati de ea şi cu telul atins, după una sau chiar mai multe bătălii. Focul sacru nu a încălzit toată existenta lor umană. S’a stins mai de vreme sau mai târziu, dar în acel moment au încetat de a mai fi legionari. Este fenomenul opririi prin oboseală sau al întoarcerii din drum. La cei mai multi însă dintre noi acest foc sacru nu s’a stins niciodată, nici măcar dupăce au intrat în mormânt, căci focul lor sacru continuă să ardă în mijlocul acelora dintre supravietuitori cari continuă aceeaşi luptă. Aşa îmi explic eu până astăzi, dece lupta legionară nu se termină niciodată, dupăcum biruinta legionară nu înseamnă nici câştigarea unei bătălii, nici măcar câştigarea puterii in Stat.
Aceste amintiri au fost scrise de Traian Puiu, după sfârşitul războiului şi anume în perioada 1950-1953. La îndemnul meu le-a aşternut pe hârtie şi mi le-a dat pentru publicare. Intre timp a intervenit nenorocirea răpirii lui dela Viena, în 1959.
A intrat in legătură cu nişte români, recent stabiliti la Viena, între cari s’au strecurat şi nişte agenti ai regimului din tară. La una din aceste întâlniri a fost adormit şi răpit. S’a trezit pe un şlep românesc care l-a transportat in tară unde a avut de suferit calvarul anchetelor şi al închisorilor până în 1964.
Comunitatea Românilor din Spania, prin preşedintele ei George Demetrescu, a făcut demersurile necesare ambasadorului austriac la Madrid, cerând guvernului dela Viena o anchetă şi interventii pentrueliberarea prizonierului. Rezultatul demersului a fost negativ. In răspunsul dat, Ministerul de Exterior austriac afirma că, după ancheta făcuta de serviciile lor nu s’a putut stabili dacă a fost răpit de agenti romani sau s’a întors de bună voie in tară.
Ziarele libere au scris despre acest caz numeroase reportagii protestând contra răpirii. In primul rând, ziarele din Spania au dat alarma şi apoi cele din Austria şi Germania s’au asociat acestei campanii de protest, dar fără a avea vreun efect asupra actului răpirii.
Asupra motivelor cari au determinat guvernul comunist dela Bucureşti al lui Gheorghiu-Dej să pună la cale operatia de răpire a lui Traian Puiu, trebue să ne oprim în primul rând asupra rolului jucat de acesta în perioada post – belică. Atât în Austria cat şi în Germania Traian Puiu s’a distins prin atitudinea lui fermă şi categorică contra regimului din tară, participând la numeroase manifestatii din acestspatiu al românilor pribegi.
Numit, in 1954, Secretar General al Mişcării Legionare din exil, a început o energică actiune de regrupare a nucleelor legionare din streinătate, editând şi un buletin al Secretariatului. Nu este exclus să
fi intervenit în actul răpirii şi un motiv de ordin mai înalt. Puiu Traian, din 1956, îsi stabilise domiciliul la Viena. Prezenta lui în Capitala Austriei nu putea fi pe placul serviciilor externe ale regimului dela
Bucureşti care vedeau în el un obstacol al planurilor de transformare a Vienei in sediul central al actiunii lot subversive pentru întreg Occidentul. Prin relatiile şi prin prestigiul de care se bucura Comunitatea Romana din Austria, Traian Puiu turbura planurile Bucureştilor de a-şi extinde retelele de influentă în mediile româneşti din exil şi apoi în capitalele occidentale.
Traian Puiu moare în 1990, din cauza unei boli contractate încă în anii de închisoare.
Memoriile lui se opresc în ajunul prigoanei care a început odată cu pedepsirea lui Duca. E o pierdere inapelabilă pentru istoria Legiunii că nu le-a putut continua.
Am încredintat manuscrisul lui Puiu, Dlui Nicolae Roşca, compatriot al său din Constanta, care s’a însărcinat cu publicarea lui, ca un act de pioasă amintire, dar şi ca o contributie de mare importantă la istoria timpurie a Legiunii.
24 Iunie 1991
Horia Sima
Pro domo, pro domo, pro domo….!
Totul scris în 1992!
De ce nu le-a scris atunci, imediat după război?
Nu m-a convins pledoaria lui Sima. Nu spune nimic de dimensiunile acțiunii de la Brașov, din septembrie 1940. Nu poate fi numită revoluție.
Exista o variantă, care susținea că însuși Căpitanul l-a numit pe Sima succesor! Cine a lansat această teză?
Caut de ani de zile o fotografiea cu un grup de legionari, în frunte cu Căpitanul, generalul Cantacuzino și Horia Sima, pe treptele casei din Guttenberg. Cine mă ajută s-o regăsesc??
http://www.miscarea.net/razlete51.htm
Pe Horia Sima il urmaresc mai de multisor si mi-am format despre el o anumita parere. Nu stiu daca altii nu ma vor combate, dar eu l-am vazut pe Sima ca legionarul dedicat cauzei, care a incercat mereu si in orice imprejurare ca sa respecte doctrina legionara. In lucrarea lui referitoare la Succesiunea in Legiune, el s-a tinut strict de subiect. Acolo unde s-a dat singur de exemplu, a scris doar ca Zelea Codreanu a considerat ca a facut mai mult decat altii, fara ca sa aminteasca unele din marile lui realizari: tiparirea si publicarea lucrarii Capitanului „Pentru Legionari” la tipografia „Vestem” din Sibiu si scoaterea unei reviste legionare, mi se pare la Fagaras.(Am dovezi pentru aceste afirmatii). El nu a insistat pe realizarile sale, cum ar fi facut oricine altcineva in locul lui, ci a mentionat doar un minimum din ele, cat a crezut el de cuviinta ca este convingator, ca sa inteleaga cititorul ca Corneliu Codreanu nu l-a pus de florile merilor sef de judet al Legiunii si apoi Comandant legionar pe regiunea Banat. De asta nici n-a insistat asupra actiunii de la Brasov, care nici nu are importanta cum este numita, ci important este ca a reusit si ca a fost condusa de Horia Sima. Prin aceasta victorie pe care n-au prevazut-o nici legionarii din preajma lui Sima, necum dusmanii legiunii, el a devenit Comandantul, liederul de necontestat al Legiunii invingatoare. Era normal ca el sa ia franele conducerii si nimeni altcineva. Legionarii pe el l-au aclamat si l-au recunoscut ca sef al legiunii. In marea lor majoritate!
Daca Capitanul l-ar fi numit succesor pe Sima, n-ar mai fi adevarat nici un rand din teoria succesiunii in Legiune! Eu, din putinul pe care-l stiu, pot afirma ca Capitanul nu l-a numit pe Sima succesor si nici pe altcineva. Singura afirmatie care ar aduce o oarecare inderptatire acestei banuieli este faptul ca Sima, venind odata la Casa Verde si fiind primit de Capitan, cu care s-a sfatuit vreo cateva ore intre patru ochi, au produs mirare printre legionarii prezenti la Casa Verde. Dupa plecarea lui Sima, care n-a fost recunoscut de nimeni, Capitanul a fost intrebat cine este acel om important, cu care a stat de vorba cateva ore. Capitanul ar fi raspuns: Este omul meu de zile negre! Fantezia romanului este imensa si fiecare interpreteaza niste vorbe cum vrea el. Fortand nota, s-ar putea spune si despre afirmatia de mai sus ca ar fi o invitatie la succesiune. Eu insa cred ca Zelea Codreanu nu a numit pe nimeni ca succesor, ca si Sima, ramanand ambii loiali principiului succesiunii in legiune, prin fapte si prin activitate.
Și totuși a existat preocuparea unora de a a-l prezenta pe Sima ca fiind persoana indicată de Căpitan să conducă legiunea în absența sa, fiind condamnat și întemnițat. Iar unuii îi reproșează lui Sima tocmai faptul că nu a asigurat respectarea cuvîntului de ordine al Căpitanului: niciun act de violență, de dezordine. Vezi incidentul de la Cluj, cu prof esorul agresat de un student. Am asistat la discuții în care simiștii se jurau că Sima a fost desemnat de Căpitan.
În plus, lucrurile evoluează, și ceea ce se potrivea în 1937 -38 nu se mai potrivea în 1990!
Despre Brașov: ce a fost așa de important în acea acțiune?
Eu încerc să fiu obiectiv, să iau aminte la orice informație nouă, dar mi-e greu să mă împac cu gestul lui Sima de a lăsa ML fără conducere.