Doctrina legionară – Principiul selecțiunii în Legiune (II)
Contains Link
Calin Kasper
Principiul selectiunii in Legiune (III)
Articolul, care poarta titlul de „Principiul selectiunii in conducerea legiunii“ a aparut in „Tara si Exilul“, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992 si este scris de Horia Sima.
VIII. PAPANACE ISI SCHIMBA OPINIA
In iarna anului 1940, am avat consfãtuiri sãptãmana1e cu camarazii din grupul de 17, pregãtind etapele noii operatii spre tarã. In primul rând m’am ocupat de ruta ce vom lua-o pentru a ajunge in Romania. Am stabilit cã drumul cel mai sigur era tot Banatul sârbesc, unde aveam numeroase puncte de sprijin. Dar pânã a ajunge la Belgrad, aveam nevoie de pasapoarte si bani. Am reurit sã strângem minimum necesar din cotizatiile camarazilor cari lucrau la diverse întreprinderi in Berlin, iar pasapoartele ni le-am procurat dela prieteni de-ai nostri, dispusi sã-si asume acest risc.
In sfârsit, in a doua jumãtate a lunii Aprilie, pregãtirile erau destul de inaintate, incât o parte din legionarii alesi de mine sa formeze primal esalon al expeditiei au început sã pãrãseascã Germania, strecurându-se spre destinatia lor.
A sosit rândul meu sã plec. Era la începutul lunii Mai. Cu o zi înainte de a-mi lua drumul spre Belgrad, m’am intâlnit cu Papanace in casa unui prieten comun, Negoescu. La aceastã intâlnire, trebuia sã stabilim ultimele amãnunte ale expeditiei spre tarã: ce fac eu, ajuns in România, si ce face el, la Berlin. Aveam de luptat pe douã fronturi: frontul intern si frontul extern. Dar cele douã, fronturi trebuia coordonate. Interventia noastrã in tarã, si rezultatele ce le va avea, trebuiau aparate si valorizate la Berlin, la forurile competente. Rostul lui Papanace era sã lãmureascã guvernul german asupra semnificatiei întreprinderii noastre in tarã, pentru a nu o interpreta ca fiind ceva ostil intereselor lui.
Dupãce i-am explicat punctul meu de vedere si cum concep eu misiunea lui la Berlin, am fost surprins sã constat la el o schimbare radicalã a atitudinii lui de pânã atunci. Si aceastã rãsturnare a pozitiilor anterioare, cu 24 de ore inainte de plecarea mea ! Nu-mi venea sã cred ! Tot ce stabilisem impreunã in cursul iernii, toate actiunile noastre comune, fuseserã rãsturnate din temelii. Toate planurile de colaborare, in interesul Legiunii si al salvãrii României, lucrând la ele de peste cinci luni, nu mai erau bune acuma.
Imi oferise o nouã conceptie a luptei noastre, pentru a-si justifica atitudinea. El este contra unei interventii in tarã in aceste momente, cãci am afecta frontul principal, care, dupã parerea lui, este la Berlin. Dacã plec eu in tarã, slãbim frontul dela Berlin, de unde poate veni lovitura de gratie contra regimului carlist. Prin simpla noastrã prezentã la Berlin, exercitãm o anumitã amenintare asupra regimului carlist, care, coroboratã cu situatia internationalã, poate duce la prãbusirea sistemului. Dupã conceptia lui Papanace, noua lui conceptie, trebuia sã renuntãm la planurile ce le-am fãurit cu camarazii nostri in cursul celor cinci luni de iarnã. Sã nu mai plece nimeni din Germania si chiar efectivele ce-au trecut frontiera sã fie retrase.
Noua conceptie a lui Papanace era vulnerabilã din doua motive:
– mai intâiu, cum sã opresc o expeditie care era in curs de desfãsurare? Unii camarazi ajunseserã in tarã, cum era Rotea, altii erau pe drum între douã frontiere, cum era Boian, iar Borobaru ajunsese in Banatul sârbesc, unde mã astepta. Ce ar spune camarazii cã ne retragem tocmai când eram angajati in batãlie? Totul ar avea aspectul unei capitulãri, unei desorientãri a conducerii. Ei apucaserã calea primejdiei, iar noi ne retragem la Berlin. Dar ce vor zice legionarii din tarã? Cum ne vor judeca, când vor afla cã am renuntat la orice actiune, dupã teribilele pierderi suferite, si asteptam victoria contând exclusiv pe ajutorul german? Atitudinea lui Papanace, din punct de vedere al eticei legionare, era de neimaginat !
– in al doilea rãnd, Papanace voia sã mã convingã cã, prin simpla noastrã prezentã la Berlin, vom putea influenta in asa mãsurã cursul evenimentelor, incat sã ne aducã victoria. Nu excludeam nici aceastã ipotezã, dar atunci in ce posturã am fi rãmas noi? A unor miluiti ai puterii germane, ai unor beneficiari ai presiunii germane in Romãrnia sau chiar al unui rãzboiu româno-german. In acest caz, Romania ar fi intrat in categoria tãrilor înfrante si ocupate de Germania. Intr’o Românie infrãntã, rolul nostru ar fi devenit precar, chiar dacã ne-am fi bucurat de sprijinul german. Miscarea Legionarã, nu poate accepta niciodatã sã revinã in tarã si sã participe la conducere, in bagajele armatei de ocupatie.
Miscarea Legionarã luptã alãturi de Axã, dar numai într’o pozitie demnã. Noi trebue ca, prin propriile noastre mijloace, sa doborîm regimul si apoi sã incheiem alianta cu Puterile Axei. Noi trebue sã o luãm inaintea Germaniei si Germanii sã vinã dupã noi, in România, ca aliati ai nostri.
I-am combãtut cu energie schimbarea de strategie ce mi-o recomanda, fãrã sã reusesc sã-l determin a reveni la pozitia anterioarã, valabilã in cursul iernii.
M’am despãrtit de Papanace, fãrã sã-i spun mãcar iminenta mea plecare. Colaborarea se rupsese brusc. Aveam pasaportul in buzunar. A doua zi seara luam trenul spre Viena-Graz-Laibach, spre Jugoslavia.
IX. RETRAGEREA DIN LUPTA A PROFESORULUI CODREANU
Evenimentele din vara anului 1940 nu le mai expun, cãci sunt cunoscute din cartea mea de amintiri „Sfârsitul unei domnii sãngeroase”.
Cand am constatat cã colaborarea cu Regele Carol nu serveste la nimic -scopul ei fiind a scoate tara din situatia grea in care ajunsese prin greselile politiciei externe anterioare- m’am decis sã încerc ultimul drum ce mai rãmãsese deschis si anume o lovitura revolutionarã,, care sã provoace abdicarea Regelui Carol si sã punã capãt regimului. Nu mai exista alta iesire pentru a salva ceva din trupul martirizat al natiei, sfâsiatã pe toate frontierele. Cam pe la mijlocul lunii August, am început pregãtirile de echipe si material, cari si-au atins punctul culminant la 3 Septembrie 1940.
Aliatul cel mai pretios in tot cursul acestei perioade de pregãtire a fost Profesorul Codreanu. A fost singura cãpetenie legionarã pe care am tinut-o la curent cu planul de luptã, cu punctele de atac, cu mobilizãrile de efective, cu momentul loviturii. Era pãrtas intim la intreaga actiune. Nu numai cã mã aproba, dar s’a oferit sã participe direct la revolutie. Nimeni altcineva din cãpeteniile in viatã, nu cunostea decizia luata. Nici Iasinschi, nici Gârneatã, nici Radu Mironovici si niciun alt membru al Forului. Niciun senator al Legiunii nu auzise ceva de alternativa revolutionarã. Stiau de audientele mele la Rege si de celelalte legãturi politice. Dar atât. Nici nu bãnuiau mãcar cã se va produce aceastã isbucnire.
Dar a trebuit sã fac o amarã experientã si in cazul Profesorului Codreanu. Cu douã zile inainte de termenul fixat pentru deslãntuirea revolutiei, aflu cã Profesorul s’a întors dela Cãlimãnesti in Capitalã si cã a doua zi, in 2 Septembrie, avea fixatã o audientã la Rege.
Aceastã schimbare nu numai cã nimicea toatã actiunea proectatã, dar dãdea Regelui un avantaj politic considerabil, scotându-l din situatia desperata in care se afla. Regele era rãu vãzut de intreaga natie din cauza pierderilor teritoriale. Dar când tara ar fi aflat cã Profesorul Codreanu a fost la Rege, s’ar fi dat întâlnirii o interpretare favorabilã monarhului, in sensul cã miscarea sustinea pe Rege in aceste momente critice. Aceastã, vizitã ar fi paralizat revolutia noastrã sau, dacã totusi s’ar fi deslãntuit, nu ar mai fi avut acelasi efect.
Situatia era grava. Mã aflam in acea noapte de destin in casa lui Radu Ghenea, cu Horia Cosmovici, cu Drul Popovici si alti camarazi din grupul Rãsleti. Profesorul Codreanu a acceptat sa vinã sã ne intâlnim in acea casã. Indatã ce-a venit, in prezenta acestor camarazi, i-am explicat momentul in care ne aflãm, stadiul înaintat al pregãtirilor si iminenta loviturii, fiind fixatã chiar data interventiei. N’am putut sã-l determin sa participe la revolutie, cum singur se oferise, dar am reusit sã-l înduplec totusi cu mare greutate, sã renunte la audienta proectatã pentru a doua zi. L-am rugat sã astepte rezultatul luptei noastre. Dacã nu se desfãsoarã cum am prevãzut, provocând abdicarea Regelui, atunci el se va duce la Palat cu ramura de mãslin, salvând ce se mai poate salva.
In cursul discutiei cu Profesorul, argumentul principal al lui era «sã nu se facã vãrsare de sânge». I-am explicat cã nici noi nu dorim vãrsare de sânge, dar in cursul unei revolte populare, nu sunt excluse nici ciocnirile sângeroase. Dupa discutii aprige cari au durat pânã la miezul noptii, Profesorul a acceptat punctul nostru de vedere, amânând audienta la Palat pânã când se vedea rezultatul bãtãliei noastre.
Cum a ajuns Profesorul Codreanu la Cãlimãnesti? Cu el fãcusem o intelegere ca sã fie prezent la Brasov, in ziua deslãntuirii revolutiei, si de acolo sã tinã o cuvântare la Radio Bod, dacã va putea fi ocupat de legionari, iar, in caz contrar, sã dea o proclamatie cãtre tarã. Pentru a nu atrage atentia autoritãtilor, am conven.it cu el ca, cu o sãptãmânã inainte sã meargã la Cãlimãnesti, pretextând o curã de bai termale. O echipã bucuresteanã, sub conducerea lui Ilie Niculescu îl va ridica dela Cãlimãnesti si îl va duce cu o masinã la Brasov. Expeditia a cãzut, in momentul când s’a aflat de sosirea neasteptatã a Profesorului Codreanu la Bucuresti.
X. TREI CONCEPTII ERONATE
In cursul anului 1939-1940, s’au petrecut chiar in conducerea centrala a Legiunii -un an decisiv in istoria acestei miscari -grave erori in aprecierea situatiei in care se afla miscarea si a mãsurilor celor mai bune ce ar fi trebuit luate pentru a o scoate din impas. Dacã as fi urmat calea acestor false orientãri, oricare din ele, miscarea ar fi fost sortitã destrã.mãrii si nu s’ar mai fi recuperat ca fortã politicã.
I. Preotul Dumitrescu-Borsa: nu mai credea in viitorel Legiunii, dupãce a aflat de grozãviile ce s’au petrecut in tarã. De cate ori l-am vãzut la Berlin îmi spunea, dand din cap: „Am ajuns ca niste Rusi Albi”, adicã ne asteaptã un lung exil si nu mai e nimic de fãcut. Dar el se gândea in sinea lui la propria-i salvare, ca sã nu ajungã in situatia Rusilor Albi. In acest scop a fãcut primii pasi spre Legatia Românã ca sã se întoarcã in tarã.
II. Constantin Papanace s’a purtat brav în decursul toamnei si iernei 1939-1940, apãrând cu energie pozitia miscãrii la Berlin si manifestãndu-si permanent încrederea in destinele ei. A jucat un rol decisiv in aceastã perioadã, împiedecând destrãmarea grupului dela Berlin si sustinându-mã in actiunea ce-o pregãteam spre tarã pentru primãvarã. Trebue sã recunosc cã fãrã de el nu se putea salva miscarea in aceastã perioadã criticã.
Dar deodatã brusc si inexplicabil se petrece o schimbare ciudatã in atitudinea lui. Cu 24 ore înainte de a-mi lua drumul srare Jugoslavia mã sfãtueste sã renunt la expeditie! Argumentul lui «Noi aici, la Berlin, reprezentãm o amenintare permanentã pentru regim. Pãrãsind grupul, aceastã pozitie slãbeste si nu vom mai putea trage foloasele ei mai târziu». Am rãmas uluit, cãci ne întelesesem perfect pânã atunci. Expeditia, era deja in desfãsurare. Unii ajunseserã in tarã, altii erau pe drum, unul mã astepta in Banatul sârbesc. Toate astea le stia si el. Iar eu ce sã, fac? Sarãmân la Berlin, pãrãsind pe ceilalti camarazi in voia sortii? Gestul meu ar fi fost neomenos si crud. Ca grupul dela Berlin era o «amenintare permanentã pentru regim» nimeni nu tãgãduia, dar aceastã amenintare putea s’o exercite mai departe si Papanace cu grupul ce-a rãmas, între cari erau atâtia comandanti legionari !
M’am despãrtit cu neliniste de el. Nu puteam pricepe cum un angajament luat fatã, de niste camarazi cari plecau in luptã, înfruntând primejdii, putea fi cãlcat chiar de unul din promotorii expeditiei?
III. Cu Profesorul Codreanu am suferit aceeasi deceptie. In momentul decisiv, când fortele legionare erau in desfãsurare, gata de asalt contra regimului, in diferitele puncte ale tãrii, Profesorul Codreanu imi comunicã hotãrîrea lui de a nu participa la actiune, alãturi de mine. Si mai mult decat atâta: chiar de a accepta, a doua zi, o audientã la Rege! «Sã nu se facã vãrsare de sânge», spunea el cu îngrijorare. Dar dacã am ajuns la concluzia cã, unica, salvare a tãrii este abdicarea si aceastã abdicare nu se poate obtinea decat prin fortã, cum putem evita o confruntare directa, care poate duce chiar la ciocniri sangeroase? Doar atâta am obtinut dela Profesorul Codreanu ca sã amâne audienta le Rege pânã ce se va vedea rezultatul interventiei noastre.
Dacã s’ar fi impus punctul de vedere preconizat de Preotul Dumitrescu-Borsa, de Papanace sau de Profesorul Codreanu, toate aceste atitudini s’ar fi soldat cu grave infrângeri pentru miscare, din care greu s’ar mai fi recuperat. Firul destinului era asa de subtire in acel moment încât dacã nu l-am fi urmat, miscarea ar fi rãmas suspendata in istorie, ca o amintire duioasã pentru generatiile viitoare.
(va urma)
Principiul selectiunii in Legiune (IV)
Articolul, care poarta titlul de „Principiul selectiunii in conducerea legiunii“ a aparut in „Tara si Exilul“, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992 si este scris de Horia Sima. A fost copiat de mine de pe site-ul http://www.miscarea.net
XI. BIRUINTA DELA 6 SEPTEMBRIE SI PRINCIPIUL SELECTIUNII
Trecând prin aceste teribile încercãri, la capãtul lor apare, luminoasã, marea biruintã dela 6 Septembrie. Tiranul luase drumul exilului, iar tara a înverzit in aclamatiile poporului si in vuietul cântecelor noastre. A fost un moment de neuitat, in fata cãruia au trebuit sã se inchine chiar si cei care priveau cu scepticism sfortãrile noastre si chiar le combãteau, crezând cã se vor sfâsi ca alte dãti.
Trecerea mea in fruntea Legiunii, la 6 Septembrie, s’a facut dupã toate regulele principiului selectiunii. Tara mã aclama, masele legionare erau alãturi de mine si mã considerau seful lor firesc. Insfârsit, in ultimã instantã, Forul Legionar, constituit din Comandantii Bunei Vestiri, din Senatori ai Legiunii si din alti fruntasi ai miscãrii, într’o Sedinta memorabilã, in seara de 6 Septembrie, m’au proclamat Sef al Legiunii. Mai târziu s’a alãturat acestora si grupul legionar dela Berlin, in frunte cu Papanace, care, depe treptele sediului, mi-a dat onorul, considerându-mã Sef al Legiunii. Toate instantele Legiunii îmi stãteau deschise dela 6 Septembrie, fãrã nicio împotrivire si farã sã cer nimic, prin adeziunea simplã si spontanã a tuturor sectoarelor ei. Am fost însãrcinat cu rãspunderea Legiunii, din impulsul general al miscãrii.
Nu le scriu toate acestea pentru a rãscoli o serie de amintiri si nu simt nicio satisfactie reîmprospãtându-le, ci pentru a explica procesul prin care am ajuns in fruntea Legiunii. «Seful Legiunii iese din luptã», scrie Cãpitanul in Testamentul lui. Si nimeni nu poate tãgãdui cã asa s’a intâmplat la 6 Septembrie.
Mai târziu, cei despre care am vorbit in aceastã lucrare, rând pe rând, in împrejurãri diferite, m’au considerat un fel de uzurpator, care le luasem locul lor sau al altor cãpetenii mai vrednice. Ori locul ce li se cuvenea lor, ei însisi l-au pãrãsit succesiv, lasându-mã pe mine singur in fata primejdiei. Depe pozitia legionarã, care treuia apãratã, in diferitele ipostaze ale luptei noastre, din iarna si vara anului 1940, s’au dat la o parte, cãutându-si alte justificari. Conducerea Legiunii era vacantã, pentrucã alte cãpetenii, cari mai târziu mi-au contestat locul, n’au avut tãria necesarã sã stãruiascã in luptã, in fata greutãtilor ce ne asteptau.
XII. INTOARCEREA LA ORIGINI
Pentru a asigura continuitatea Legiunii, in perioada in care am intrat, dupã prelunga robie comunistã, nu existã altã cale mai sigurã de urmat decât respectul principiului selectiunii, fixat de Cãpitan.
Dela cea mai umilã functiune in miscare pânã la cea mai înaltã, niciuna nu se poate obtinea decât prin faptele ce le sãvârsesti in serviciul Legiunii si al Neamului. Dacã aceste fapte te inaltã, in stima si respectul tuturor, atunci drumul îti stã deschis spre orice functiune, chiar spre rangul suprem in miscare. Nu mai ai in cale contestatari, cãci ai fãcut dovada supremã a aptitudinilor tale. Nu se poate împotrivi nimeni ascensiunii tale, nici chiar fostul sef. Cum spune Traian Puiu, ai cuprins întreg sufletul natiei in sufletul tãu.
Ca sã, dãm un exemplu, Corneliu Codreanu s’a despãrtit de Cuza, dupã ruptura ce s’a produs in organizatia acestuia. Dar ce s’ar fi întâmplat dacã Corneliu Codreanu, ani si ani de zile, nu ar fi fãcut altceva decat sã se rãzboiascã verbal cu A. C. Cuza, sã-i descopere erorile si defectele lui in conducerea Ligii, si n’ar fi intreprins nimic personal? Dar el, a doua zi dupãce si-a luat rãmas bun dela fostul sãu sef, in modul cel mai cuviincios, s’a apucat de treabã, creind o nouã organizatie, a tineretului nationalist, Legiunea Arhanghelul Mihail, care a devenit in câtiva ani o fortã politicã in România, depãsind miscarea cuzistã.
De aici concluzia ce se impune. Când se produce o disidentã in miscare, dacã ea este autenticã, dacã pleacã dela un imbold sãnãtos si corespunde unei necesitãti de restructurare internã, atunci se recunoaste dupã iruptia ei eroicã in istorie. Atunci disidenta se converteste într’un nou impuls revolutionar, care creaza un nou moment in viata miscãrii. Dar dacã disidenta continuã sã se mentinã vreme îndelungatã într’o pozitie strict contestatarã si nu se avântã in luptã, pentru a-si demonstra putentialul ei creator, atunci rãmâne o experientã sterilã, o expresie nereusitã a desordinei provocatã in organizatie. E usor a iesi din rânduri, mai ales când nu lipsesc nici justificãrile, dupã decenii de suferintã, dar greul vine dupã aceea, când trebue sã-ti asumi rãspunderile pentru viitorul Legiunii.
Am auzit in exil numeroase plângeri cã Legiunea nu este unitã, cã este desbinata, cã din cauza acestei împrãstieri de forte, nu este capabilã sã-si aducã contributia la procesul de refacere al neamului. E foarte adevãrat. E o risipã mutilã de energii, ce dãuneazã nu numai Legiunii, dar si patriei martirizate. Dar si aici trebue sã ne întoarcem la Cãpitan si sã-i ascultãm îndemnul lui. El spune la un moment dat cã, unitatea Legiunii este asa de hotãritoare pentru biruintã, „incât in iad de-am intra, vom iesi si de acolo, dacã vom rãmânea uniti”. Sunt greseli si greseli, pe care le poate sãvârsi orice luptator, dar greseala desbinãrii le intrece pe toate celelalte. Iatã un alt punct cardinal a1 doctrinei Cãpitanului, pe care ar trebui sã-l aibã in vedere acei ce se referã mereu la actul sãu fundational.
Trãim într’o erã democraticã, in care acest sistem de guvernare pare cã se impune in întreaga lume. S’au ridicat glasuri chiar din mijlocul nostru, cari au cerut ca si noi sã ne adaptãm acestui concept politic, cerând ca si miscarea sã se democratizeze, adicã, in locul principiului selectiunii, sã adoptãm principiul alegerii in desemnarea functiilor in organzatie.
Acesti camarazi fac o confuzie de planuri. Principiul selectiunii este valabil pe planul intern al miscarii, in organzarea ei specificã, in sistematizarea valorilor umane de care dispune, dar nu interfereazã dincolo de ea, pe planul extern. In relatiile cu Statul si cu celelalte partide, miscarea nu vede niciun impediment sã se încadreze in sistemul de guvernare democratic.
Aceastã, declaratie nu e de circumstantã. Dacã cercetãm istoria Legiunii, dela originele ei si pânã in primãvara anului 1938, constatãm, cum stau mãrturie zeci de dovezi si manifestãri, cã miscarea a apãrat democratia contra ingerintelor si abuzurilor celorlalte partide, care se pretindeau democratice. E o intreagã epocã ce dovedeste lupta permanentã ce-a dus-o miscarea pentru apãrarea Constitutiei in vigoare, culminând cu scrisoarea adresatã de Corneliu Codreanu lui Vaida Voevod, dupã lovitura de Stat a Regelui Carol II.
In legãturã cu problema democratiei, mai este o rectificare de fãcut. Miscarea legionarã nu e singura organizatie de tip selectiv. Mai sunt si alte comunitãti cari se conduc dupã principiul selectiunii. Biserica crestinã urmeazã aceeasi directivã in consacrarea slujitorilor Altarului. Preotia nu este o profesiune, ci o vocatie. Preotul trebue sa simtã suflul Chemãrii Divine, înainte ca superiorii lui eclesiastici sa-l primeascã in cler. Scoala rabinicã aplicã acelasi criteriu, al selectiunii, in studiul Talmudului si asa se explicã rezistenta milenarã a acestei religii. Masoneria, de asemenea, este o societate închisã de tip selectiv, indiferent ce credem de Scopurile ei. Toate functiunile se stabilesc de sus in jos in aceastã confrerie internationalã. Dar, chiar si marile partide occidentale, de veche traditie democraticã, au un cerc restrâns de personalitate, in care nu pãtrunde oricine, si din care sefii lor isi aleg personalul politic.
Fãrã selectiune, nu exista clasã politicã sãnãtoasã si fãrã o clasã politicã sãnãtoasã, natiunea merge la ruinã, cum s’a întâmplat cu neamul nostru in ultimele decenii.
XIII. LINIA NEAMULUI
Exista o linie a vietii unui neam, spune Cãpitanul. Neamurile se inaltã in istorie, in mãsura in care urmeazã aceasi linie, si iau drumul decãderii, care poate duce chiar la disparitia lor, dacã se indepãrteazã de ea.
Examinând trecutul Legiunii, sub aspectul acestei legi inerente existentei fiecãrui popor, nu se poate tãgãdui cã, sub conducerea mea, miscarea s’a mentinut permanent pe linia neamului, refuzând orice compromis care ar fi putut sã-i întunece imaginea ei politicã si spiritualã fatã, de alte natiuni.
Aceastã linie nu e ceva abstract, ci trebue definita si reevaluatã in functie de împrejurãrile externe, care se gãsesc in permanentã schimbare. Când s’a ivit primejdia din rãsãrit, dupã primul rãzboiu mondial, Cãpitanul a identificat comunismul ca fiind o amenintare mortalã pentru neamul nostru. Era încã pe bãncile liceului când a dat primul semnal de alarrnã. De atunci, a reînoit fãrã încetare acest avertisment, când a ajuns pe bãncile Universitãtii si apoi cand a intrat in viata politicã. Sunt prea bine cunoscute declaratiile Cãpitanului, fie dela tribuna Parlamentului fie in alte împrejurãri, adresate clasei conducãtoare cat si întregului popor romanesc cã orice apropiere de Rusia, cum preconiza Titulescu, va avea grave urmãri pentru viitorul natiei noastre.
Avertismentele Cãpitanului nu au fost ascultate de clasa conducãtoare a noastrã. Sub domnia Regelui Carol, fortele oculte ale bolsevismului cari controlau politica tãrii, i-au impus monarhului sã extermine miscarea legionarã. Era un act premergãtor al invaziei din rãsãrit. Miscarea era pe punctul sa ajungã la putere pe cãi legale, prin alegeri dernocratice, ceeace ar fi salvat tara de tragica experientã a ocupatiei sovietice.
Prin biruinta dela 6 Septembrie, România si-a regãsit locul ce trebuia sã-l ocupe in ansamblul european, alãturi de Puterile Axei. Dar din nou aceleasi influente, aservite Internationalei Comuniste, s’au strecurat in anturajul Generalului Antonescu, determinându-l pe acesta sã ne atace la 21 Ianuarie 1941, cãlcându-si propria semnãturã depe decretul de intemeiere al Statului national-legionar.
Alãturi de el, aliatii nostri germani ne-au nedreptãtit cumplit, punând la dispozitia acestuia diviziile germane din Romania ca sã ne constrangã la capitulare. O gravã eroare politicã, pe care au plãtit-o scump in 1944, prin cãderea Romãniei si a întregului sud-est european.
Mai departe am suferit lagãrele germane si cele mai mari umilinte, dar nu ne-am desprins de linia de politicã externã, fixatã de Cãpitan, rãmânând credinciosi Puterilor Axei, singurele anticomuniste pe vremea aceea. Când, dupã capitularea României, la 23 August 1944, am fost pusi in libertate si am fost solicitati sa continuãm lupta alãturi de Germania, am uitat toate aceste nedreptãti si am fãcut front comun cu armata germanã. Am format guvernul dela Viena si am creat o armatã nationalã. Peste o suta de legionari au fost parasutati in România, unde au pus bazele miscãrii nationale de rezistentã, luptând pe culmile Carpatilor, contra poterelor dusmane, panã in 1955.
In exil am urmat aceeasi linie de intransigentã fatã de cutropitor. O echipã de legionari au plecat in tarã, pentru a întãri miscarea de rezistentã ce isbucnise acolo. Dupã trei ani de lupte, acest grup revolutionar, in frunte cu Golea, Samoilã si Tãnase, au fost descoperiti si capturati de inamic, sfârsindu-si viata in fata plutoanelor de executie in 1953.
Dar exilul s’a prelungit din cauza indiferentei puterilor occidentale in fata sfortãrilor revolutionare de eliberare ale popoarelor din rãsãrit. Nu ne-a rãmas nici nouã altã alternativã, decât sã renuntãm la orice actiune spre tarã si sã ne limitãm sfortãrile la domeniul politic si propagandistic. Am scris cãrti, am parlamentat, am inaintat memorii privitor la situatia tãri noastre. Am dat bãtãlia in domeniul ideologic, singurul ce ne-a mai rãmas deschis, bucurându-ne de climatul de libertate ce l-am întâlnit in Occident.
La capãtul acestui prelung exil, de peste 40 de ani, am avut bucuria sã trãim Marea Revolutie Nationalã din Decembrie 1989, al carui protagonist a fost tineretul tãrii, si care s’a încheiat cu caderea tiranului Ceausescu.
Nu se poate pune la îndoialã de nimeni traiectoria noastrã politicã impecabilã in raport cu comunismul din tarã si din întreaga lume. In tarã, camarazii ce-au suferit in inchisori cu miile si noi cei din exil, nu am încetat o clipã sã ne împotrivim agresiunilor inspirate de Anticrist. N’am abdicat dela linia neamului, plãtind cu grele sacrificii credinta noastrã in biruinta binelui si a adevãrului.
Dar drumul nostru nu poate fi schimbat de aceste întamplãri nãpraznice pe care le-am plãtit cu mii de morti si nenumãrate suferinte. Cu aceeasi abnegatie, vom reprezenta ideea nationalã si crestinã in lume, atât de scumpe lui Mota si Cãpitanului. E singurul drum pe care se poate salva, nu numai neamul nostru, ci omenirea întreagã. Suntem înainte mergãtorii unei noi ere, care va decide de soartea lumii întregi in viitorul apropiat.
Tara noastrã, ruinatã in cursul celor patruzeci de ani de robie comunistã, asteaptã dela toti Românii sã participe la munca de refacere a asezãmintelor ei morale, politice si economice.
Sperãm cã cel putin acuma, in fata dezastrului din tarã, factorii rãspunzãtori ai Statului, cari se declarã adepti ai democratiei, vor întelege cã este necesarã colaborarea tuturor fortelor nationale pentru a face fatã acestei uriase sarcini si orice discriminare este dãunãtoare neamului.
Din aceastã perspectivã, dacã mã întreabã cineva, acuma la sfârsitul acestei expuneri, cine va fi viitorul sef al Legiunii, nu am decât un singur rãspuns de dat, in conformitate cu principiul selectiunii:
„Acela ce va cuprinde in aria lui de actiune politicã si nationalã întreg sufletul neamului, cu toate nevoile si aspiratiile lui”. Arhanghelul Mihail, patronul Legiunii, va ocroti neamul si îi va arãta calea mântuirii.
HORIA SIMA
Lucrarea lui SIma am impartit-o doar in 4 episoade, nu in 6, asa cum am vrut s-o fac initial. Am dat de urma lucrarii lui Puiu Traian. Maine voi posta un Fragment din „Amintirile” lui.
Despre ce „lovitură revoluționară” vorbește Sima? Cine s-o facă?