Doamne, ajută!

Superba analiza filosofica .Demna de o agora elenica sau o midrassa de essenieni de la Qumran – calugarii nazori de la Marea Moarta ,dar oare poate valahul sa isi extinda volumul si calitatea constiintei pentru a face loc in mintea lui unei asemenea complexe viziuni ?Ii permite natura lui asemenea evolutie ? Bineinteles ca da ,dar cit de mare ar fi procentajul ,si oare ar fi acel procentaj suficient si pentru ridicarea din intuneric si a natarailor.

Am ajuns aici, …. să ne mirăm de lucrurile fireşti, să nădăjduim la apariţia unui conducător asemănător lui Putin şi se pare că am ajuns prea departe, dar nu la finele suferinţelor românilor.

Nu sunt religios chiar dacă am convingerea existenţei Creatorului, a cauzelor care generează efectele şi toate converg spre o singură concluzie:

„Ne-am depărtat prea mult de principiile morale care ţin LUMEA (Natura) în echilibru, până aproape de limita păcatului de moarte”

Orice sistem funcţionează după reguli stricte care îi determină proprietăţile. Cu atât mai mult sistemul social, unde legile laice şi cutumele religioase stabilesc normele din societatea umană.

Am primit un răspuns de la cineva cu multă cunoaştere religioasă, alungat de pe acest forum, în care am regăsit câteva cauze ale nenorocirilor noastre, este drept doar câteva.

„Doar câteva”, …. ce dezolant sună, …. iar toate acestea ne aparţin. Nouă ca fiinţe, ca indivizi, ca cetăţeni.

Iată mesajul plin de înţelepciune:

„CEL DINTÂI DINTRE OAMENI TREBUIE SĂ FIE CEL DIN URMĂ DINTRE EI, ȘI SLUJITORUL TUTUROR ACELOR OAMENI, ĂSTA E CREŞTINUL: MARCU 9.35/

PREOŢII TREBUIE SĂ PĂZEASCĂ TURMA LOR CU DRAGOSTE ŞI VOIE BUNĂ, NU CU SILNICIE, NU PENTRU CÂŞTIG URÂT, NU CA ŞI CUM AR FI STĂPÂNI, CI PRIN PROPRIUL EXEMPLU: PETRU 5.2-3/

CEL MAI MARE DINTRE OAMENI ESTE CEL MAI MIC DINTRE EI ȘI SLUJITORUL LOR, ACELA E CREȘTINUL: MATEI 23.11 /

EGALITATEA OAMENILOR ESTE PROPOVĂDUITĂ DE HRISTOS PRIN PILDA SPĂLĂRII PICIOARELOR UCENICILOR SĂI DE CĂTRE EL ÎNSUŞI, CARE CERE CA NICI UNUL SĂ NU FIE ASUPRITOR PESTE CELĂLALT, CI SĂ SE ÎNGRIJEASCĂ UNII PE ALŢII CU DRAGOSTE, IAR ATUNCI VOR FI FERICIŢI: IOAN 13.14-17

Vă întreb retoric, aşa cum vă întrebaţi fiecare dintre dvs. în sine sau în cadru restrâns:
Dacă avem democraţie şi ne decidem soarta, cum este posibil să ţinem în fruntea noastră această tagmă de nelegiuiţi care ne obligă să-l admirăm pe Putin?

Aşa de mult am decăzut ca Popor? ca cetăţeni? ca indivizi umani?

@Oliviu T.T. Omule dacă vrei se scrii comentarii kilometrice și în afara temei, deschide-ți blog. Dai doar adresa articolului de pe blogul propriu. Cine are timp să citească literatură pe un site de știri?

ca Român, nu am prea mare admiraţie pentru ruşi, că multe dureri de cap ne-au dat şi, problemele noastre creiate de ei în cooperare cu trădătorii noştri, continuă să ne fie dureroase şi astăzi, dar,politica dusă de Putin în zilele noastre şi, văzând realitatea „democraţiei” franco-anglo,americane, eu cred că Rusia lui Putin, ne va salva de la mongrelizarea dorită de talmudişti. Că, fiind în afurisita uniune europeană, şi, mai ales în
NATO!!!acest nato nu este ceva de care trebuie să fim mândri, că acest nato nu mai este ce a fost, ci astăzi NATO este „Nord Atlantic Terorist Organizaţie”…

Vasile Guian-Tamburus

Aristotel în taboul Şcoala din Atena pictat de Raffaello

ARISTOTEL
Politica

Portretul lui Aristotel, sculptură de Lysippos, Muzeul Luvru
Nume – Αριστοτέλης, Aristotelēs
Naștere – 384 î.Hr. Stagira

Deces – 7 martie 322 î.Hr.

Școală/tradiție – Materialism și Empirism

Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης;în latină: Aristoteles) (născut la Stagira în anul 384 î.e.n. – decedat la Chalkis la 7 martie 322 î.e.n.) este unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice şi clasic al filozofiei universale, un spirit enciclopedic şi fondator al școlii peripatetice. Deși bazele filozofiei sale au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa. … A se vedea mai mult în sursa:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristotel
•
Prezenta culegere computerizată în format WORD am făcut-o personal, după ediţia tipărită şi publicată de Editura ANTET XX PRESS sub ISBN 973-8203-61-9, reprezentând „actualizarea” traducerii apărute la Editura Cultura Naţională în anul 1924, traducere care a fost făcută cărţii Politica a lui Aristotel de El. Bezdechi.
În afară de faptul că nu am păstrat cu stricteţe numărul de caractere pe rânduri şi nici numărul de rânduri pe pagini, de unde a rezultat o mică diferenţiere la paginaţie şi la numărul de pagini faţă de exemplarul tipărit al cărţii avut la dispoziţie, şi în afară de faptul că am făcut – pe ici pe colo – câte o corectură necesară sau că am mai adăugat câte o notă de subsol , de asemenea necesară, dându-le tuturor notelor de subsol o numerotare în formă continuă, nu m-am abătut de la cuprinsul textului cules. Însă într-un viitor adendum al cărţii voi relua mai extins unele note de subsol, mai ales în ceea ce priveşte datele biografice şi operele scriitorilor vizaţi.
Sper că studenţii care vor putea accesa şi citi gratuit această culegere a cărţii POLITICA a lui Aristotel, vor preţui eforturile unui bătrân semi-paralitic care s-a străduit să vină în întâmpinarea setei lor de cunoaştere şi care speră optimist în formarea şi atingerea unui înalt nivel de cultură de către aceia dintre tinerii generaţiilor de astăzi care vor şti să preţuiască cuminţenia şi vrednicia întru binele Naţiei Române.
OLIVIU TOCACIU-TRANSILVANIUS, advocat pensionar

CUPRINS

CARTEA I. Despre stat. Despre sclavie. Despre proprietate. 4
CARTEA II. Principalele teorii asupra statului şi cercetarea lor din punct de vedere critic. 25
CARTEA III. Despre stat şi cetăţean. Teoria guvernământului şi suveranitatea. Despre regalitate. 55
CARTEA IV. Despre republica ideală. 86
CARTEA V. Despre educaţie. 116
CARTEA VI. Despre democraţie şi oligarhie. Despre cele trei puteri din stat. 129
CARTEA VII. Caracteristica democraţiei şi oligarhiei.
Organizarea puterii în aceste guvernăminte 157

CARTEA VIII. Despre revoluţii. 170
 

CARTEA I

Despre stat. Despre sclavie. Despre proprietate.

CAPITOLUL I

§1. Fiindcă vedem că orice stat este un fel de asociaţie şi că orice asociaţie se întocmeşte în scopul unui bine oarecare (căci în vederea a ceea ce li se pare a fi un bine, toţi fac toate), este clar că toate (asociaţiile) năzuiesc spre un bine oarecare, iar scopul acesta îl împlineşte în chipul cel mai desăvârşit şi tinde către binele cel mai ales acea asociaţie care este cea mai desăvârşită dintre toate şi le cuprinde pe toate celelalte. Aceasta este aşa-numitul stat şi asociaţia politică.
§2. Aceia însă care cred că sarcina omului politic, a regelui, a capului de familie şi stăpânului este una şi aceeaşi, n-au dreptate (căci ei îşi închipuie că aceştia se deosebesc numai prin numărul mai mare ori mai mic al supuşilor, nu prin caracterul fiecăreia dintre aceste asociaţii, aşa că dacă unul porunceşte puţinora, ar fi stăpân, dacă porunceşte mai multora este cap de familie şi, în fine, dacă porunceşte şi mai multora, este om politic sau rege, după cum nici nu fac vreo deosebire între o familie numeroasă şi un stat mic. De asemenea, ei nu fac nici o deosebire de natură între omul politic şi rege, ci cred doar că cel ce stă în frunte neatârnat şi statornic este rege, iar cel ce ocârmuieşte statul conform regulilor politicii, guvernând şi apoi fiind guvernat, este om politic).
§3. Dar aceasta nu este adevărat. Chestiunea amintită se va clarifica, examinând-o după metoda noastră obişnuită. Căci precum în alte cercetări trebuie să descompunem o noţiune complexă în elementele sale (căci analiza ne dă cele mai mici părticele ale întregului), tot astfel, examinând părţile alcătuitoare ale statului, vom înţelege mai bine prin ce se deosebesc lucrurile acestea unul de altul şi dacă este posibil să fixăm ceva sistematic despre fiecare din ele.
Astfel, dacă cineva ar observa de la început faptele în devenirea lor, cum am făcut şi în altă parte, cercetarea aceasta s-ar face mai bine în chipul următor:
§4. Mai întâi, este necesar ca acelea ce nu pot vieţui una fără alta să se reunească, bunăoară ca perechea parte femeiască şi parte bărbătească în vederea reproducerii, iar aceasta nu din precugetare, ci pentru că la om, ca şi la celelalte vietăţi şi plante, există o dorinţă firească de a lăsa după el o altă fiinţă asemănătoare lui; apoi, ceea ce este din fire menit a stăpâni şi ceea ce este menit a fi stăpânit în scopul conservării; şi anume, cine poate, graţie inteligenţei sale, să prevadă, acela este stăpânitor şi domn firesc, iar acela ce poate săvârşi cu puterea corpului cele prevăzute este din fire menit a fi stăpânit şi a sluji celuilalt; aşa că şi stăpânul şi sclavul au acelaşi interes.
§5. Mai departe, femeile şi sclavii se deosebesc prin natura lor, căci natura nu creează nimic în chip aşa de sărac precum cuţitul delfic făurit de cuţitari, ci câte o unealtă pentru fiecare scop, căci numai astfel fiecare unealtă ajunge să lucreze cât mai bine, când slujeşte nu la mai multe lucrări, ci numai la una; iar dacă, la barbari, femeile şi sclavii au aceeaşi poziţie, pricina este că ei din fire nu au calitatea de a stăpâni, ci căsătoria lor ia naştere numai ca o tovărăşie a unui sclav cu o sclavă. De aceea, poeţii zic:
„Da, pe drept supuşi sunt grecilor barbarii „, spre a spune că, din fire, barbar şi sclav este totuna.
§6. Aşadar, din aceste două tovărăşii (căsătorie şi sclavie) ia fiinţă mai întâi casa, şi bine zicea Hesiod poetul:
„Cată-ţi întâi locuinţă, apoi o femeie şi-o vită „, căci boul este sclavul săracilor. Astfel, tovărăşia de toată ziua este, fireşte, familia dintr-o casă, pe ai cărei membri Charondas îi numeşte tovarăşi de coşniţă, iar Epimenide cretanul tovarăşi de covată.
§7. Iar întâia comunitate a mai multor case, instituită dintr-o trebuinţă nu zilnică, este satul, care în modul cel mai firesc se poate socoti ca o colonie a familiei, pe ai cărei membri unii îi numesc tovarăşi de lapte; aşa au fost ocârmuite de regi la origine statele greceşti – şi celelalte popoare sunt ocârmuite chiar şi astăzi – pentru că ele constau din oameni obişnuiţi cu regalitatea; fiecare familie este ocârmuită de cel mai bătrân şi tot asemenea şi coloniile, din pricina înrudirii membrilor lor. Şi tocmai asta spune şi Homer:
„Astfel fiecare guvernează” pe femei şi pe copii.
Căci ciclopii, despre care vorbeşte aici, trăiau singuratici şi aşa trăiau oamenii în vremea străveche. Şi din cauza aceasta toţi susţin că şi zeii sunt guvernaţi de către un rege, tocmai fiindcă oamenii înşişi, în parte şi astăzi şi în parte şi în vremea veche, erau guvernaţi în chipul acesta şi după cum oamenii îşi reprezintă chipurile zeilor asemenea lor înşişi, tot astfel îşi reprezintă şi vieţile zeilor.
§8. Comunitatea formată din mai multe comune este statul complet, care realizează, ca să zicem astfel, cea mai mare independenţă a tuturor şi care se creează în vederea vieţii, însă dăinuieşte în vederea vieţii cât mai bune. De aceea, dacă chiar acele tovărăşii dintâi şi primitive sunt instituţii fireşti, cu atât mai mult se potriveşte calificarea aceasta statului, care este desăvârşirea acelora; dar firea unui lucru este tocmai menirea desăvârşită a lui, căci zicem că scopul pentru care este menită orice fiinţă creată este natura sau firea ei, de pildă, natura omului, a calului, a familiei.
De asemenea, menirea şi scopul este cel mai mare bine, însă independenţa este ……………………………………….. un scop în sine şi cel mai mare bun.
§9. Din toate acestea se vede că statul este o instituţie naturală şi că omul este prin natura sa o fiinţă socială , pe când antisocialul prin natură, nu datorită unor împrejurări ocazionale, este ori un supraom, ori o fiară, ca acela batjocorit de Homer:
„Duşman al lumii, al legii şi-al traiului casnic”, căci o astfel de fiinţă este aşa prin natură şi totodată este „dornică de război”, fiind ca o piatră izolată la jocul de figuri.
§10. Totodată este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă, dintre toate vietăţile, grai are numai omul. Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii şi al durerii şi există şi la celelalte vietăţi, căci natura lor se ridică numai până la a avea simţirea plăcerii şi a durerii şi a o semnifica unele altora, pe când limba serveşte la a exprima ce este folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept.
§11. Iar această însuşire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietăţile, aşa că singur el are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor fiinţe cu asemenea însuşiri creează familia şi statul.
§12. Şi este clar că din natură statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe şi, suprimându-se corpul, nu va mai fi nici picior, nici mână, decât numai cu numele, precum se poate numi mână o mână de piatră; căci fiind stricată va fi tot mână (însă numai cu numele), deoarece toate lucrurile se determină prin menire şi prin puterea (de a împlini această menire), aşa că dacă nu mai sunt aceleaşi, nu se poate zice că au aceeaşi fire, ci doar acelaşi nume. Aşadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci, întrucât individul nu-şi este [sieşi] suficient, el este faţă de stat ca mădularele unui corp faţă de acesta, iar, pe de altă parte, dacă nu poate ori nu are trebuinţă să se întovărăşească în societate, din cauza suficienţei sale, atunci nu este membru al statului, ci ori o fiară, ori un zeu.
§13. Aşadar, din natură există în toţi instinctul pentru o asemenea comunitate; iar cel dintâi care a orânduit-o a fost autorul celor mai mari bunuri. Căci, după cum omul, în perfecţiunea sa, este cea mai nobilă dintre fiinţe, tot astfel, lipsit de lege şi de dreptate, [ el ] este cea mai rea dintre toate [ fiinţele ] ; căci cel mai groaznic lucru este nedreptatea înzestrată cu arme; însă omul se naşte având ca arme fireşti inteligenţa şi voinţa fermă, care sunt foarte proprii a fi întrebuinţate în scopuri contrarii. De aceea, el este creatura cea mai nelegiuită şi cea mai sălbatică, când este fără virtute; iar în ceea ce priveşte pofta de dragoste şi de mâncare, este cel mai nesăţios. Pe când dreptatea este o virtute socială, căci dreptul nu este decât ordinea comunităţii politice (ori dreptul este hotărârea a ceea ce este just) .

CAPITOLUL II

§1. Iar după ce s-a desluşit din ce părţi se alcătuieşte statul, trebuie să vorbim mai întâi despre economia domestică; căci orice stat se compune din case sau familii, iar părţile economiei domestice corespund acelora din care se alcătuieşte familia sau casa. Însă orice casă întreagă se alcătuieşte din sclavi şi liberi. Totuşi, fiindcă orice obiect trebuie cercetat în părţile sale cele mai mici şi cum aceste părţi dintâi şi cele mai mici ale casei sunt stăpânul şi sclavul, soţ şi soţie şi tată şi copii, aceste trei relaţii trebuie examinate, ce este fiecare şi cum trebuie să fie.
§2. Acestea sunt relaţia de stăpân (şi sclav), apoi cea sexuală (căci convieţuirea femeii cu bărbatul nu are o denumire specială) şi, în sfârşit, cea de-a treia, relaţia părintească (nici această legătură nu se numeşte cu un nume particular). Aceste trei categorii pomenite să le considerăm ca stabilite. Mai este ceva, din care constă toată economia domestică, după cum cred unii, iar după cum cred alţii, cea mai mare parte a ei; trebuie să cercetăm cum stau lucrurile: vorbesc de aşa-numita artă de a se îmbogăţi (hrematistica).
Şi mai întâi să vorbim despre stăpân şi sclav, ca să vedem utilitatea acestui aşezământ şi dacă se poate să ne facem cu privire la acestea o idee mai adevărată decât cele admise acum.
§3. Căci unora li se pare că stăpânirea asupra sclavilor este o ştiinţă şi împreună cu ea şi economia domestică însăşi, cât şi politica şi regalitatea, după cum am spus la început , iar altora , că este contra naturii a stăpâni sclavi: căci numai prin lege devine cineva sclav ori este liber, iar prin natură nu se deosebesc întru nimic; aşadar, orânduirea aceasta nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violenţă.
§4.Totodată, posesiunea este o parte a casei (şi ştiinţa despre achiziţia posesiunii, o parte a economiei domestice) şi fără de cele necesare nu este posibil nici a trăi, nici a trăi bine; apoi, precum în anumite arte este nevoie ca ele să aibă uneltele potrivite, dacă se are în vedere ca lucrul să reuşească (tot aşa şi pentru gospodar); uneltele însă sunt parte însufleţite, parte neînsufleţite, bunăoară cârma cârmaciului este neînsufleţită, iar vâslaşul său, o unealtă însufleţită – căci orice lucrător trebuie pus în clasa uneltelor pentru meşteşuguri. Tot aşa, pentru un gospodar, orice bun este o unealtă spre a trăi şi toată avuţia sa este o sumă de unelte, iar sclavul este un bun însufleţit şi orice slugă este ca o unealtă înaintea altor unelte.
§5. Căci dacă oricare dintre unelte, fie la poruncă, fie din presimţire, şi-ar îndeplini lucrul său, precum se spune despre statuile lui Dedal şi despre trepiedurile lui Hefaistos , despre care poetul zice că „pătrundeau automat în ceata zeilor”, dacă suveicile ar ţese singure şi plectrul ar cânta singur, patronilor nu le-ar mai trebui lucrători şi nici stăpânilor sclavi; astfel, uneltele numite sunt unelte productive, pe când bunurile posedate sunt pentru întrebuinţarea practică. Căci suveica serveşte la producerea şi a altceva pe lângă folosinţa sa proprie, iar veşmântul şi patul servesc numai la întrebuinţarea lor.
§6. Şi deoarece producţia se deosebeşte de folosinţă şi fiindcă amândouă au nevoie de unelte, este necesar ca şi acestea să aibă aceeaşi deosebire. Viaţa este folosinţă, nu producţie, şi de aceea sclavul este un ajutor pentru folosinţa practică.
Despre bunuri se zice că sunt ca şi un organ. Căci organul nu este numai organ al cuiva, ci îi aparţine de tot; tot aşa bunurile. De aceea, stăpânul este numai stăpân al sclavului şi nu aparţine lui; sclavul însă nu este numai sclavul stăpânului, ci îi şi aparţine cu totul.
§7. Care este, aşadar, natura şi rostul sclavului, reiese clar din acestea. Anume, acel om care din natură nu este al său , ci al altui om, este prin natura lui sclav. Însă cine este al altui om, este ca un bun al aceluia , iar un bun este o unealtă practică, cu existenţa sa proprie.
§8. Acum, dacă din natură este cineva astfel ori nu şi dacă este pentru el mai bine şi drept a fi sclav ori nu, ori dacă orice sclavie nu este cumva împotriva naturii, cu aceste chestiuni trebuie să ne ocupăm în cele ce urmează. Şi nu este greu să cercetăm acest lucru, pe de o parte prin raţiune, pe de alta prin experienţă. Căci a stăpâni şi a fi stăpânit nu este numai printre întocmirile necesare, ci şi printre cele folositoare. Şi chiar de la plăsmuirea lor, unele se diferenţiază ca elemente conducătoare, iar altele spre a fi conduse;
sunt multe forme şi de stăpânitori şi de stăpâniţi (şi totdeauna e mai bună stăpânirea exercitată asupra unor supuşi mai buni, cum, spre exemplu, este mai bună şi mai folositoare stăpânirea asupra unui om, decât asupra unui dobitoc. Căci o treabă săvârşită de către agenţi mai buni este mai bună; şi oriunde unul porunceşte şi celălalt execută, se prestează un lucru de către ambele părţi).
§9. Căci în toate câte sunt alcătuite din mai multe părţi şi devin o unitate, fie organică, fie colectivă, apare îndată şi comanda şi serviciul.
Interdependenţa aceasta este inerentă întregii naturi, mai cu seamă fiinţelor vii, căci chiar în cele ce nu au viaţă există un fel de stăpânire, bunăoară (tonica) unei game, însă aceasta este obiectul unei cercetări străine de chestiunea noastră.
§10. Mai întâi, fiinţa vie constă din suflet şi corp, dintre care unul este conducător din natură, iar celălalt condus (trebuie să considerăm obiectele care, potrivit firii , sunt mai conforme naturii, iar nu pe cele degenerate, de aceea trebuie să studiem şi aici pe omul cel mai bine format atât la suflet, cât şi la corp şi, în ce-l priveşte pe acesta, spusa noastră este evidentă; căci la cei vicioşi şi la cei ce se află suferinzi pare că adesea trupul porunceşte sufletului, pentru că sunt slabi şi în stare anormală).
§11. Aşadar, cum am spus, trebuie să deosebim într-o vietate două puteri, una stăpânitoare, cealaltă conducătoare, şi anume sufletul, care stăpâneşte corpul cu puterea exercitată asupra sclavului, şi raţiunea, care conduce şi înfrânează dorinţele cu puterea omului politic sau a regelui. Din aceasta se vede că ascultarea corpului de şefia sufletului şi înfrânarea părţii afective de către raţiune şi de partea care are judecată este ceva natural şi folositor totodată, pe când dacă ar fi egale ori inverse, ar fi ceva primejdios tuturor părţilor.
§12. Şi iarăşi, tot aşa este cu omul şi cu celelalte dobitoace, căci animalele domestice au o natură mai bună decât cele sălbătice şi pentru toate acestea e mai bine să se supună omului, fiindcă aceasta este spre păstrarea vieţii lor. Apoi, masculul faţă de femelă este mai puternic, iar cealaltă mai plăpândă; cel dintâi domină, cealaltă se supune.
§13. Aceeaşi rânduială trebuie să existe în general între toţi oamenii, anume între toţi care se deosebesc în acelaşi grad ca sufletul de corp şi omul de fiară; şi într-adevăr, se găsesc în această stare toţi cei al căror rost este lucrarea corpului lor – şi aceasta este menirea lor cea mai folositoare; aceştia sunt sclavii din natură; pentru ei este mai bine să fie stăpâniţi ca atare, tot aşa ca şi pentru făpturile pomenite adineaori. Prin urmare, este sclav din natură cel ce poate fi al altcuiva (şi de aceea este al altcuiva) şi care este părtaş la raţiune numai într-atât cât îi trebuie să înţeleagă poruncile raţiunii, însă personal să nu o aibă. Căci animalele nu pot nici măcar să înţeleagă poruncile raţiunii, ci doar se supun impresiilor.
§14. Iar folosul sclavilor se deosebeşte puţin de acela al vitelor, căci şi unii şi altele ne dau cu corpul lor ajutorul pentru cele necesare vieţii. În acest scop, natura năzuieşte să creeze deosebite corpurile celor liberi şi ale sclavilor, pe acestea din urmă scurte şi puternice, pentru munca de rând, pe cele dintâi, drepte şi zvelte şi nedestoinice pentru asemenea treabă, însă capabile de acţiune politică (aceasta, la rândul ei, apare împărţită în funcţia ei războinică şi în cea de pace).
§15. Însă de fapt se întâmplă adesea şi contrariul, şi anume că unii numai corpul îl au de oameni liberi, iar alţii numai sufletele; un lucru este însă clar, că dacă oamenii s-ar naşte atât de diferiţi unii de alţii – numai în ce priveşte corpul – cât sunt de deosebite statuile zeilor de statura omenească, toţi ar recunoaşte că cei mai puţin frumoşi sunt vrednici să fie sclavii celorlalţi. Şi dacă acesta este adevărul relativ la corp, cu atât mai multă dreptate se adeveresc acestea relativ la suflet. Doar că nu este deopotrivă de uşor a vedea frumuseţea sufletului ca pe cea a corpului.
S-a arătat că din natură unii sunt liberi şi alţii sclavi şi că este folositor şi drept ca aceştia să fie sclavi.
§16. Totuşi, nu este greu a recunoaşte că au întrucâtva dreptate cei ce susţin contrariul, căci vorbele „sclav” şi „sclavie” sunt ambigue; (aşa este sclavul de drept din cauza inferiorităţii naturale ) şi sclavul în virtutea unei legi, unei convenţii ca aceia prinşi în război să fie proprietatea învingătorilor. Însă contra acestui drept, ca şi împotriva oratorilor politici când aduc proiecte de legi noi), filozofii juridici ridică acuzaţia de nelegalitate şi că este revoltător ca unul care are puterea să învingă pe altul să facă din învins, numai prin forţă, sclavul şi supusul său.
§17. Dintre filozofi , unii cred aşa, alţii altfel, însă cauza acestei neînţelegeri, care (pe de altă parte) apropie (diferitele) lor păreri, este că în oarecare măsură tocmai ingeniozitatea, împreună cu mijloacele de fapt, este aceea care poate să învingă mai bine şi că totdeauna biruinţa implică oarecare superioritate, aşa că se pare că violenţa nu este fără oarecare forţă morală şi (în cele din urmă) discuţia are loc numai din punct de vedere al dreptului. Căci tocmai de aceea unii socotesc că dreptatea este bunăvoinţa (care exclude sclavia), iar alţii că este drept ca cel mai puternic să stăpânească; de aceea, câtă vreme aceste două opinii stau separate una de alta, cea dintâi n-are nimic ferm, nici convingător, întrucât, conform ei, cel mai tare ca destoinicie n-ar trebui să domnească şi să stăpânească.
§18. În fine, alţii, considerând ambele păreri, declară, după cum cred ei, potrivit oricărui drept (cutumiar) – căci orice obicei are ceva drept în el-, sclavia din război ca justă, însă nu totdeauna. Fiindcă pricina războaielor se poate să nu fie dreaptă, iar pe cel ce cade în sclavie nemeritată nu-l putem socoti ca sclav (din naştere). Căci altminteri ar urma ca oameni foarte nobili să fie socotiţi sclavi sau fii de sclavi, dacă din întâmplare sunt prinşi şi vânduţi. De aceea, aceştia nu vor să se socotească pe ei înşişi printre sclavi, ci numai pe barbari; şi toţi câţi cred aşa cercetează numai despre sclavul din natură, după cum am vorbit la început.
§19. Căci este necesar – zic ei – a fixa unele deosebiri între cei care sunt sclavi oriunde şi alţii care nu sunt nicăieri. Acelaşi lucru cu nobleţea: grecii de neam socotesc că ei sunt nobili nu numai printre ai lor, ci şi pretutindeni, pe când barbarii sunt nobili numai în ţara lor: într-un cuvânt, că există o nobleţe şi o libertate absolută şi alta condiţionată, cum zice şi Elena lui Teodectis :
„Pe mine, vlăstar de zei şi după mamă şi după tată,
Cutează cineva să mă numească sclavă?”
Cine judecă aşa face deosebirea între sclav şi liber, între nobili şi nenobili, numai din punctul de vedere al destoiniciei şi incapacităţii, căci ei pornesc de la ideea că, precum dintr-un om trebuie să se nască un om şi din animal tot un animal, tot aşa din oameni destoinici, un om destoinic. (Asta nu este cu totul adevărat, ci) natura doar tinde către ţelul acesta, însă în multe cazuri nu-l poate atinge.
§20. Este clar, aşadar, că discuţia are oarecare bază şi că nu toţi care sunt sclavi ori liberi de fapt sunt şi din natură; de asemenea, e clar că această deosebire s-a întipărit într-atât în fiinţa lor, încât este în interesul lor ca unii să slujească, iar ceilalţi să poruncească şi este drept şi trebuie ca unii să asculte, iar ceilalţi să exercite stăpânirea pentru care au fost meniţi de la natură; iar un abuz al acestei puteri este vătămător amândurora, căci ceea ce prieşte părţii, prieşte şi întregului, iar ceea ce prieşte corpului, prieşte şi sufletului; or sclavul este oarecum o parte a stăpânului, anume ca o parte deosebită şi însufleţită a corpului acestuia şi de aceea mai există şi o legătură de interes comun şi înclinaţie reciprocă între amândoi, întrucât natura însăşi i-a menit pentru această legătură, pe când atunci când numai legea şi violenţa i-a legat, se întâmplă contrariul.
§21. De aici reiese clar că puterea stăpânului (asupra sclavului), nu e totuna cu autoritatea politică şi nici toate felurile de dominări nu sunt asemănătoare , cum susţin unii. Căci una este numai o autoritate asupra celor liberi din natură, iar cealaltă se exercită asupra sclavilor; şefia capului de familie este îndeobşte monarhică – căci orice casă se conduce monarhic – iar autoritatea omului politic se exercită asupra unor oameni liberi şi egali.
§22. Aşadar, stăpânul este stăpân nu pentru că ştie să poruncească, ci pentru că are o natură de stăpân, de asemenea sclavul şi omul liber. Totuşi, există o ştiinţă a stăpânului şi una a sclavului. O ştiinţă a sclavului a predat într-adevăr odată unul la Siracuza; acolo, luând onorariu, învăţa pe copiii în sclavie ciclul de cunoştinţe necesare pentru serviciile lor obişnuite; învăţătura acestor lucruri s-ar putea extinde şi mai mult, la bucătărie şi la alte feluri mai alese de servicii, căci unele servicii sunt mai preţioase decât altele, iar altele mai necesare, potrivit proverbului: „Sunt sclavi şi sclavi, după cum stăpâni şi stăpâni” .
§23. Aşadar, toate cunoştinţele acestea formează ştiinţa sclavului, iar ştiinţa stăpânului constă în a şti să se folosească de sclavi, căci a fi stăpân nu înseamnă a şti să câştigi sclavi, ci a te folosi bine de sclavi; totodată, ştiinţa aceasta nu este cine ştie ce lucru mare şi înalt, ci cuprinde acele lucruri pe care sclavul trebuie să ştie să le facă, iar stăpânul trebuie să se priceapă să i le comande; în locul stăpânilor care n-au nevoie să se chinuiască singuri, un administrator primeşte această onoare, iar stăpânii fac politică şi filozofează. Ştiinţa de a câştiga (sclavi) este însă deosebită de celelalte două; ea nu este decât arta de a purta război la timp şi în mod util (ori arta de a întocmi o vânătoare de oameni).
§24. Atât despre stăpân şi sclav.

CAPITOLUL III

§1. Şi acum să studiem arta câştigului şi a înavuţirii după calea croită de noi , întrucât sclavul s-a recunoscut doar ca o parte a avutului întreg. Mai întâi trebuie să ne întrebăm dacă arta înavuţirii (hrematistica) este aceeaşi cu economia domestică (economia) ori este numai o parte a ei sau o artă ajutătoare, iar dacă este o artă ajutătoare, dacă este în acelaşi mod cum este meşteşugul de a face suveici pentru meseria ţesătoriei, ori ca turnătoria faţă de turnătoria de statui (căci aceste meserii nu ajută în acelaşi mod), întrucât prima pregăteşte unealta, cealaltă materia; prin materie înţeleg substanţă din care se confecţionează obiectul, aşa cum e lâna pentru ţesător şi pentru turnătorul de statui, bronzul).
Că, deocamdată, economia domestică nu este totuna cu hrematistica, este un lucru cert. Căci cea din urmă se ocupă cu producţia, cealaltă cu consumaţia; dar ce altă artă ar putea fi aceea care să se folosească de cele din casă, decât economia domestică?
§2. Şi dacă hrematistica este o parte a artei economice ori o artă nouă, rămâne de discutat; recunoaştem de altfel că este rostul celui priceput în hrematistica să cerceteze care sunt mijloacele de a câştiga bani şi proprietăţi. Însă avuţia şi bogăţia cuprind multe părţi şi mai întâi trebuie cercetat dacă agricultura şi în general îngrijirea de cele ale hranei este o parte a economiei domestice ori altă ramură de ştiinţă.
§3. După cum există mai multe feluri de hrană, tot aşa există mai multe feluri de viaţă, atât ale dobitoacelor, cât şi ale oamenilor; şi deoarece nu poate persista viaţă fără hrană, deosebirile hranei au creat traiurile deosebite ale vietăţilor. Printre animale, unele trăiesc în turme, altele singuratice, după cum li se potriveşte mai bine în vederea găsirii hranei, pentru că unele sunt carnivore, altele frugivore, iar altele omnivore, după cum natura le-a diferenţiat traiurile lor în vederea uşurinţei şi a unei mai bune alegeri a acestor alimente, apoi fiindcă din natură nu tuturor animalelor le place aceeaşi hrană, ci una unora şi alta altora, iar vietăţile, atât cele carnivore, cât şi cele frugivore, se deosebesc între ele.
§4. Tot aşa şi cu vieţile oamenilor, căci mult se deosebesc între ele. Cei mai trândavi sunt nomazii; aceştia trândăvesc, pe când hrana le vine fără osteneală de la animalele domestice; numai când este necesar să peregrineze după păşune pentru dobitoace, sunt şi ei siliţi să plece împreună, astfel că turmele lor sunt ca nişte ogoare vii pe care le cultivă. Apoi alţii trăiesc din vânătoare, unii făcând un fel de vânat, alţii altul, alţii din hoţie , iar alţii, care locuiesc pe lângă lacuri, bălţi, râuri şi coastele pline de peşte ale mării, trăiesc din pescuit, iar alţii din vânatul păsărilor şi animalelor sălbatice. Însă cea mai mare parte a oamenilor trăiesc din lucrarea pământului şi cultivarea fructelor.
§5. Şi acestea sunt aproape toate felurile de viaţă care au o îndeletnicire naturală şi nu-şi procură hrana prin schimb ori prin comerţ: viaţa nomadă, agricolă, tâlhărească, pescărească, vânătorească; numai că unii, pentru a-şi satisface nevoile unui fel de viaţă care el singur nu poate să le dea independenţa necesară, cumulează, spre a trăi mai plăcut, mai multe ocupaţii, de pildă: viaţa nomadă cu cea tâlhărească, cea agricolă cu cea vânătorească, şi tot asemenea cu celelalte: încotro îi împinge nevoia, acel fel de viaţă îl duc.
§6. Aşadar, felul acesta de avuţie pare că le este dat tuturor vieţuitoarelor de către natura însăşi, atât îndată de la naştere, cât şi la maturitate. Căci chiar din primele momente ale naşterii, mamele produc atâta hrană cât este îndestulătoare până când cei născuţi pot să şi-o procure ei înşişi, şi aşa sunt cele ce nasc viermi şi cele ce nasc ouă; iar cele ce nasc pui vii au pentru născuţi hrana în corpurile lor pe un timp oarecare, aşa-numitul lapte.
§7. De asemenea, este clar că trebuie să admitem şi cu privire la vietăţile mature că plantele sunt create pentru folosinţa animalelor şi că celelalte vieţuitoare sunt create spre folosinţa oamenilor, cele domestice, atât pentru servicii, cât şi pentru hrană, iar cele sălbatice, dacă nu toate, totuşi cele mai multe, pentru hrană şi alte trebuinţe, ca omul să-şi facă veşminte şi alte unelte din ele; aşadar, dacă natura nu creează nimic fără scop şi în zadar, este necesar să admitem că natura a făcut toate acestea pentru folosul oamenilor.
§8. De aceea, şi arta războiului este din natură tot un fel de artă de înavuţire, după cum şi arta vânătorului este o parte a celei dintâi. Şi trebuie să ne folosim de ea atât contra fiarelor, cât şi contra acelor oameni care, deşi născuţi pentru a servi , nu primesc a fi stăpâniţi, căci acest fel de război este drept din natură. Deci, această ramură a artei de a dobândi este în mod firesc o parte a economiei domestice, anume aceea a cărei sarcină este să adune o provizie de obiecte care sunt necesare spre a trăi şi folositoare pentru comunitatea statului şi a familiei şi care, de aceea, sau trebuie să fi fost strânse mai dinainte sau trebuie [ să fie ] procurate de către economia domestică.
§9. Şi adevărata avere, pe cât se pare, constă în ele. Căci cantitatea suficientă a unei asemenea avuţii, în vederea unui trai bun, nu este nesfârşită, după cum pretinde Solon în mod poetic: „Omul strânge întruna avuţii nelimitate”, ci limitată, ca şi în celelalte arte; căci în nici o artă nu sunt unelte nesfârşite, nici ca număr, nici ca mărime, iar averea nu este nici ea decât cantitatea necesară uneltelor şi mijloacelor economiilor casnice şi oamenilor politici. Aşadar, că există o oarecare artă de a dobândi din natură pentru gospodari şi oameni politici şi care sunt condiţiile ei, aceasta este clar.
§ 10. Dar mai există şi un alt fel de artă de a dobândi, pe care mai ales o numesc – şi cu drept cuvânt – arta de a se înavuţi care admite că într-adevăr, bogăţia şi proprietatea n-au nici o limită, iar mulţi o socotesc una şi aceeaşi cu cea dintâi, desigur din pricina asemănării lor. De fapt, deşi nu sunt mult deosebite, nu sunt totuşi identice. Căci pe când aceea este opera naturii, aceasta nu este din natură, ci se naşte mai mult din experienţă şi din artă. Şi acum să pornim în cercetarea acestei chestiuni de la principiul acesta.
§11. Folosinţa oricărui lucru este de două feluri , şi în ambele uzuri, lucrul serveşte ca atare, însă nu în acelaşi mod; întâia folosinţă este cea proprie, cealaltă însă nu e cea proprie lucrului: bunăoară, încălţămintea serveşte şi la purtat şi ca mijloc de schimb; căci amândouă sunt folosinţe ale încălţămintei, întrucât şi acela care dă o încălţăminte unuia care are această nevoie, în schimbul banilor sau al hranei, se foloseşte de încălţăminte ca încălţăminte, însă nu cu folosinţa proprie destinaţiei ei, căci nu a fost făcută pentru schimb; tot aşa este în ce priveşte celelalte bunuri. Căci toate pot deveni mijloace de schimb; şi acest schimb primitiv avea o origine cu totul conformă naturii, întrucât oamenii au dintr-un lucru mai mult, iar dintr-altul mai puţin decât le trebuie.
§12. De altfel, din acestea reiese clar că comerţul nu este o parte a agonisirii naturale. Era necesar să se facă schimb doar cât le era îndestulător (pentru trai). În cea dintâi asociaţie, adică în (casă) familie, este vădit că nu avea nici un loc, ci numai în asociaţia mai extinsă. Căci membrii familiei aveau toate în comun; când însă locuinţele şi avuturile fură despărţite, se iviră la membrii asociaţiei multe şi felurite trebuinţe şi, potrivit acestor lipsuri, le era necesar să-şi dea unii altora diferite lucruri, după cum fac şi astăzi multe din seminţiile barbare, şi anume potrivit schimbului, căci ei schimbă lucruri folositoare între ei, dau şi primesc vin în schimbul grâului şi altele de felul acestora , însă nu extind mai departe comerţul lor.
§13. Nici acest schimb nu este contra naturii şi nici vreo ramură a artei de a se înavuţi (în sens strict), căci rolul lui era de a completa acea cantitate necesară pentru care suntem meniţi de natură; însă din el s-a format arta aceea (hrematistică) în chip firesc. Căci crescând trebuinţele şi extinzându-se, prin importul articolelor ce nu le aveau şi exportul celor prisositoare, de nevoie ajunseră la întrebuinţarea monedei. Nu toate lucrurile trebuincioase din natură se pot lesne transporta.
§14. Şi astfel oamenii se învoiră ca la schimbul lucrurilor să dea şi să ia în locul lor un oarecare obiect, care, fiind el însuşi un lucru folositor, avea avantajul că era lesne de mânuit în călătorii, ca aurul, argintul şi altele asemenea; la început îi determinau valoarea numai după mărime şi greutate, iar în cele din urmă îi întipăriră şi o efigie, ca ei să se scutească de măsurătoare, căci efigia era pusă ca semn al valorii. Când, din nevoia schimbului, se introduse moneda, s-a născut şi cealaltă formă de agonisire, comerţul; la început, primitiv dezvoltat, curând însă perfecţionat prin experienţă, el căuta şi găsea cum şi unde să realizeze câştiguri cât mai mari.
§15. De aceea, se pare că hrematistica se ocupă mai ales cu banii şi că obiectul ei ar fi să poată cunoaşte de unde se pot câştiga cât mai mulţi bani; căci ea trebuie să creeze avuţia şi bunăstarea. De aceea, se admite adesea că bogăţia constă în belşugul banilor, căci în jurul banilor se învârtesc şi achiziţia şi comerţul. Apoi se zice totodată că banul, prin natura sa, este în sine un nimic, neavând valoare decât prin lege, pentru că, de îndată ce are loc o schimbare de monedă, nu mai este întru nimic valabil şi nici folositor pentru trebuinţele vieţii şi fiindcă unuia care are bani din belşug poate să-i lipsească hrana necesară, că este ceva absurd să fie avuţie acel lucru în posesiunea căruia cineva poate muri de foame, cum spune mitologia despre acel Midas că, prin împlinirea dorinţei (sale nesăţioase), toate bucatele aduse înaintea sa se prefăceau în aur.
§16. De aceea, aceştia caută în altceva avuţia şi izvorul avuţiei şi caută cu drept cuvânt; într-adevăr, una este hrematistica şi altceva agonisirea naturală şi numai aceasta din urmă ţine de economia domestică. Iar comerţul produce avere nu în chip absolut, ci numai prin transportarea bunurilor. Or, el pare că se îndeletniceşte tocmai cu banii; căci banul este elementul şi ţinta schimbului; iar averea din acest fel de achiziţie este nelimitată (într-adevăr). Căci, precum medicina are ca scop să vindece la infinit, tot astfel fiecare dintre arte au scopurile lor la infinit şi toate tind să le realizeze cât mai bine, pe când, din contră, mijloacele care duc la scopurile lor nu sunt infinite – şi pentru toate, limita lor este chiar scopul lor; tot astfel ca şi mai sus, achiziţia comercială nu are ca limită scopul pe care-l urmăreşte, pentru că scopul său sunt tocmai bunurile şi o înavuţire nesfârşită.
§17. Dar dacă arta acestei îmbogăţiri n-are hotare, economia domestică are, fiindcă câmpul ei este cu totul deosebit. Astfel, este evident că orice avuţie trebuie să aibă o limită. Însă din fapte vedem că are loc contrariul; toţi cei ce vor să se înavuţească îngrămădesc moneda lor la infinit. Pricina este apropierea ambelor (arte de înavuţire); întrebuinţarea aceluiaşi ban poate fi interpretată într-un fel sau altul, după cum se face într-un domeniu sau celălalt al hrematisticii, căci amândouă sunt întrebuinţări ale aceleiaşi avuţii, (anume a banului), însă nu în acelaşi scop; scopul celei dintâi este altul, al celei de al doilea, înmulţirea lui. Unora li se pare că acesta este obiectul economiei domestice şi continuă să creadă că trebuie ori a păstra, ori a înmulţi la infinit averea existentă.
§18. Cauza acestei preocupări este faptul că oamenii se îngrijesc numai să trăiască, nu să trăiască frumos. Dorul de viaţă fiind infinit, ei se străduiesc (să strângă) mijloace infinite (de trai). Cei ce năzuiesc să trăiască frumos caută mai ales plăcerile (senzuale) corporale şi, fiindcă se ştie că acestea se procură prin bani, toată străduinţa se învârteşte în jurul afacerilor unde se câştigă bani, iar cealaltă ramură (nenaturală) a hrematisticii de aici s-a născut. Orice plăcere constând din exces, ei caută mijloacele care produc excesul dătător de plăceri şi dacă nu pot să le obţină prin hrematistică, le caută prin alte mijloace, servindu-se de puterile lor, nu conform naturii.
§19. Menirea curajului nu este să facă bani, ci fapte bărbăteşti, şi nici a artei războiului şi a medicinei, ci a celei dintâi să aducă biruinţa, iar a celei de-a doua, însănătoşirea, însă felul acela de oameni fac din toate aceste ocupaţii mijloace de câştig, ca şi cum banul ar fi scopul lor şi ca şi cum toate sforţările oamenilor nu trebuie să aibă alt ţel decât banul. Şi astfel am vorbit despre hrematistică nebazată pe necesitate, despre chestiunea privitoare la cauza pentru care ne servim şi astăzi de ea precum am spus şi despre cea necesară, că este deosebită de cealaltă, că ţine, fireşte, de economia domestică şi că se ocupă de producţia hranei şi nu este infinită, ca cealaltă, ci are o limită.
§20. În modul acesta devine clară şi chestiunea pusă la început, anume dacă arta înavuţirii este treaba capului de familie şi a omului politic ori nu, ci trebuie să existe de mai înainte, după cum şi pe oameni nu-i creează politica, ci luându-i aşa cum sunt prin natura lor, se serveşte de ei; astfel, natura trebuie să le şi dea, ca hrană, pământul sau marea sau altceva. Apoi este treaba capului de familie (gospodarului) să dispună de acest avut după cum se cuvine, tot aşa precum nu este treaba ţesătoriei să creeze lâna, ci doar să cunoască care este bună de întrebuinţat la lucru şi care este rea şi de neîntrebuinţat.
§21. Şi ar putea întreba cineva de ce tocmai arta înavuţirii este o parte a economiei domestice, iar medicina nu este o ramură a ei, câtă vreme cei din casă au nevoie de sănătate tot atât cât şi de viaţă şi de alte lucruri necesare vieţii? Raţiunea este aceasta: dacă, pe de o parte, este datoria capului de familie şi a omului de stat să se ocupe de sănătatea (celor de sub conducerea lor), pe de altă parte, grija asta o au nu ei, ci trebuie s-o aibă medicul. Tot aşa, avutul unei familii îl priveşte pe capul familiei, însă într-o măsură nu-l priveşte pe el, ci pe ştiinţa ajutătoare (economia domestică); căci mai presus de orice, fondul oricărei avuţii trebuie să fie dat mai dinainte de către natură. Căci este de datoria naturii să dea hrană făpturilor sale şi într-adevăr, pentru fiecare nou născut ea îi serveşte ca hrană restul materiei din care se naşte. De aceea, pentru toţi oamenii, numai avuţia dată de roadele pământului şi luată de la animale este potrivită naturii.
§22. Agonisirea averii fiind de două feluri, după cum am spus, una comercială, alta domestică, aceasta necesară şi vrednică de laudă, cea dintâi datorată schimbului şi cu drept cuvânt dispreţuită , fiindcă nu-şi ia câştigul din natură, ci de la alţii, împrumutul pe dobândă şi camăta sunt urâte cu cea mai mare dreptate, fiindcă acestea îşi scot câştigul tot din bani şi nu le lasă destinaţia pentru care au fost creaţi. Căci pentru înlesnirea schimbului s-a introdus moneda; dobânda însă îl înmulţeşte în sine. De aceea, numele grecesc al dobânzii înseamnă şi „copil”, căci copiii se aseamănă de obicei cu părinţii lor şi, tot aşa, dobânda este bani din bani. Iar acest fel de agonisire a averii este cel mai nefiresc dintre toate.

CAPITOLUL IV

§ 1. De la ştiinţa pe care am dezvoltat-o îndeajuns să trecem acum la câteva consideraţii privitoare la practică. În toate subiectele de acest fel, un câmp liber este deschis teoriei; însă aplicaţia are necesităţile sale.Ştiinţa avuţiei în ramurile sale practice constă în a cunoaşte temeinic felul, locul şi întrebuinţarea produselor celor mai folositoare: să ştie, de pildă, dacă trebuie să se îndeletnicească cu creşterea cailor, a boilor, a oilor sau a altor animale; să înveţe a alege cu pricepere speciile cele mai rentabile după loc, căci nu tóate reuşesc deopotrivă oriunde. Practica mai consistă în a cunoaşte agricultura şi locurile ce trebuie lăsate fără arbori ca şi pe cele ce trebuie plantate; ea se îndeletniceşte, în sfârşit, cu îngrijirea albinelor şi a tuturor animalelor de uscat şi de apă care pot aduce unele venituri.
§2. Acestea sunt cele dintâi elemente ale avuţiei propriu-zise.
Cât despre avuţia pe care o aduce schimbul, elementul său de căpetenie este comerţul, care se împarte în trei ramuri: comerţul pe apă, comerţul pe uscat şi comerţul de prăvălie, care se deosebesc unul de altul prin aceea că unele sunt mai sigure, iar celelalte aduc câştig mai mare. Al doilea element este împrumutul cu dobândă şi al treilea salariul, care se poate aplica meseriilor mecanice sau muncitorilor, care fără vreo artă, servesc numai cu puterea corpului lor.
Mai este şi un al treilea fel de agonisire de avere, la mijloc între înavuţirea naturală şi înavuţirea prin schimb, care ţine şi de una şi de alta, care provine din pământ şi din cele ce cresc din pământ şi, deşi nu constă în fructe comestibile, totuşi este utilă: anume tăierea pădurilor şi exploatarea minelor, iar aceasta din urmă are şi ea mai multe ramuri, fiindcă mineralele scoase din pământ sunt de diferite feluri. Cele mai tehnice dintre aceste meserii sunt acelea în care întâmplarea neprevăzută are cel mai puţin loc, cele mai meşteşugăreşti (mecanice) sunt acelea care deformează mai mult corpul, cele mai servile (ca ale sclavilor), acelea unde se întrebuinţează aproape exclusiv puterea trupului, în fine, cele mai nenobile, acelea unde se cere cât mai puţină deşteptăciune şi merit.
§3. S-a vorbit îndeajuns despre fiecare dintre aceste ramuri de înavuţire; a trata amănunţit fiecare parte ar fi însă nepotrivit, deşi ar fi folositor pentru meseriile respective.
§4. Ba încă există şi scrieri privitoare la aceste lucruri, ale unora, cum e Chares din Paros şi Apollodor din Lemnos, despre agricultură şi cultura pădurilor. De asemenea, alţii au scris despre alte materii, iar acela ce se interesează de lucrurile acestea să le studieze în ele şi, pe lângă aceasta, va face bine să culeagă poveştile răspândite despre mijloacele prin care unii au ajuns să facă avere, căci acestea sunt de folos adepţilor hrematisticei.
§5. Aşa este povestea lui Thales din Milet. Este vorba despre o speculaţie în vederea înavuţirii, pe care i-o pun în seamă numai din cauza înţelepciunii lui, dar este o regulă pentru toţi. Din pricina sărăciei lui, ţinându-l unii de rău, cum că filosofía (lui) este nefolositoare – aşa se spune – şi prevăzând, graţie cunoştinţelor sale astronomice, că recolta măslinilor va fi îmbelşugată, încă de cu iarnă, când tocmai avea ceva bani, dădu arvună tuturor muncitorilor de măsline din Milet şi Chios, şi-i închirie cu o mică sumă, întrucât nu avea nici un concurent. Când sosi apoi timpul culesului şi se căutau în grabă mulţi asemenea muncitori, i-a reînchiriat cu preţul care i-a convenit şi a strâns o mare avere; astfel le-a arătat că filozofilor le este uşor să facă avere, când vor, însă nu la aceasta năzuiesc ei.
§6. Thales, zice-se, a dat prin această speculaţie o probă a inteligenţei sale; însă acesta este un artificiu general de a se înavuţi, în măsura în care cineva poate să-şi păstreze numai pentru sine cumpărarea unui lucru; tot aşa îşi deschid unele state izvoare de venituri, când n-au bani, creând monopolul vânzărilor.
§7. În Sicilia, unul a cumpărat cu banii depozitaţi la el tot fierul din uzine, iar când veneau negustori de pe pieţele străine, el era singurul vânzător şi deci nu li-l vindea pe cine ştie ce preţ prea mare, totuşi, la cincizeci de talanţi, câştiga o sută. Dionysios , aflând aceasta, îi dădu voie să-şi ia averea, însă îi interzise să mai rămâie în Siracuza, ca unuia ce născocise o afacere păgubitoare intereselor domnitorului. Totuşi, speculaţia lui Thales este aceeaşi ca şi a celuilalt. Amândoi, au ştiut să-şi creeze un monopol. Acest procedeu este folositor să fie cunoscut şi de către şefii de stat şi oamenii politici. Multe state au tot atâta nevoie de înavuţire şi sunt nevoite să întrebuinţeze aceleaşi izvoare de venituri ca şi familiile şi încă într-o măsură mai mare, iar toată guvernarea unor oameni politici se reduce numai la aceasta .

CAPITOLUL V

§ 1. Am zis că economia domestică are trei părţi (se bazează pe trei relaţii, pe trei puteri), relaţia de la stăpân la sclav, de care am vorbit mai sus, aceea de la părinte la copii şi aceea dintre soţi …………… anume a conduce pe femeie şi pe copii şi anume ambele categorii ca pe nişte persoane libere, însă nu cu aceeaşi autoritate, ci pe femeie ca un şef de republică, iar pe copii cu autoritatea regelui. Căci bărbatul este mai destoinic din natură pentru şefie – ceea ce nu împiedică ca relaţia să se formeze ici şicolo contra naturii -, iar bătrâneţea şi maturitatea sunt mai destoinice pentru conducere decât tinereţea şi vârsta necoaptă.
§2. Desigur, cele mai multe guverne republicane sunt astfel întocmite ca supunerea şi exerciţiul autorităţii să alterneze pentru acelaşi cetăţean, căci acest fel de Constituţie tinde ca toţi să fie egali din natură şi să nu difere întru nimic; însă pe de altă parte, se caută a se deosebi partea guvernantă de partea guvernată, astfel că lasă să se înţeleagă supremaţia celei dintâi în gesturi, vorbe şi onoruri; tot la aceasta se referea şi Amasis când spunea povestea ligheanului său ; relaţia bărbatului faţă de femeie este totdeauna astfel cum am spus mai sus. Puterea asupra copiilor corespunde însă aceleia a regelui asupra supuşilor săi, fiindcă se exercită pe temeiul iubirii şi al vârstei mai înaintate, ceea ce constituie tocmai forma unei autorităţi regale. De aceea şi Homer numeşte pe Zeus cu drept cuvânt „tatăl zeilor şi al oamenilor „, spre a-l arăta ca rege al tuturor. Căci regele trebuie să fie superior supuşilor săi, însă trebuie să fie din acelaşi neam, după cum acelaşi raport este între cel mai vârstnic faţă de cel mai tânăr şi între părinte şi copilul său.
§3. Este vădit din acestea că grija economiei domestice trebuie îndreptată mai mult asupra oamenilor decât asupra posesiunii neînsufleţite şi mai mult spre îmbunătăţirea acestora decât spre aceea a averii, pe care o numim avuţie, şi mai mult spre cea a oamenilor liberi decât spre a sclavilor. Şi mai întâi, cu privire la sclavi, cineva ar putea întreba dacă pe lângă destoinicia sa de unealtă de serviciu, mai poate fi cu putinţă la un sclav şi o altă virtute mai înaltă, cum ar fi cumpătarea, curajul, dreptatea sau alta asemănătoare, ori dacă nu mai poate avea nici o altă calitate decât întrebuinţările serviciului său corporal; în ambele răspunsuri sunt dificultăţi. Căci admiţând că şi sclavii pot avea aceste virtuţi, prin ce se mai deosebesc de cei liberi? Iar admiţând că nu le au, ajungem la absurd, fiindcă şi sclavii sunt oameni şi au partea lor de raţiune.
§4. Aproape aceeaşi chestiune se pune cu privire la femeie şi copil, dacă şi lor trebuie să le atribuim asemenea virtuţi şi dacă o femeie trebuie să fie şi ea cumpătată, curajoasă şi dreaptă şi dacă există copii cuminţi, cum există şi neînfrânaţi, ori nu; şi îndeobşte trebuie cercetat dacă virtutea celor meniţi de natură pentru conducere şi a celor meniţi pentru ascultare este una şi aceeaşi ori dacă sunt deosebite. Dacă şi unii şi alţii trebuie să participe la perfecţionarea morală, cum se face că unul e îndatorat să asculte şi celălalt îndreptăţit să poruncească? Căci nu este nici o deosebire de mai mult ori mai puţin, ci a asculta şi a conduce sunt două roluri specific deosebite, iar între mai mult şi mai puţin nu este nici o deosebire de felul acesta.
§5. Dacă numai unii ar trebui să aibă aceste virtuţi, iar ceilalţi nu, ar fi ceva de neînţeles. Căci dacă cel ce conduce nu va fi nici cumpătat, nici drept, cum va conduce bine? Iar dacă cel ce se supune are aceste calităţi, cum va răbda el supunerea? Necumpătat fiind şi leneş, nu-şi va face nici una din datoriile sale. Este deci evident că, în chip necesar, ambii sunt în stare să-şi perfecţioneze firea lor şi să-şi însuşească o moralitate tot aşa de deosebită una de alta pe cât sunt de deosebite din natură aceste două categorii de fiinţe, cele destinate de natură să conducă şi cele menite să asculte. Şi la această constatare ne duc şi legile după care funcţionează sufletul , căci în el există o parte călăuzitoare din natură şi alta ascultătoare, partea raţională şi cea neraţională.
§6. Este clar că acelaşi raport există şi între celelalte fiinţe. Există din natură mai multe feluri de stăpânitori şi de supuşi, căci într-un fel stăpâneşte cel liber sclavul şi într-un alt fel conduce bărbatul pe femeie şi tatăl pe copil şi tuturor le sunt desigur inerente aceleaşi puteri sufleteşti, numai că le sunt inerente într-un mod deosebit. Căci sclavul n-are deloc puterea de a reflecta, femeia o are, însă nedecisă, copilul de asemenea, însă imperfectă. Şi de aceea, cel ce conduce trebuie să aibă destoinicia intelectuală desăvârşită, căci sarcina sa este pur şi simpul aceea a arhitectului şi arhitectul este aici raţiunea; dintre ceilalţi însă fiecare trebuie să aibă atâta destoinicie câtă îi trebuie pentru funcţia ce are de îndeplinit.
§7. Tot aşa stau lucrurile cu virtuţile morale: trebuie să admitem că, desigur, toţi au o parte din ele, însă nu toţi în acelaşi mod, ci fiecare numai într-atâta cât se cere pentru sarcina sa.
§8. Şi prin urmare este vădit că virtutea fiecăreia dintre categoriile denumite mai sus este specială şi că cumpătarea femeii şi a bărbatului nu este aceeaşi, nici curajul şi dreptatea lor, după cum credea Socrate , ci o bărbăţie de stăpân, de comandant, alături de un curaj pasiv de supunere; şi tot astfel cu celelalte virtuţi caracteristice. Toate acestea sunt clare mai ales pentru cei ce examinează lucrurile mai în amănunt ,
căci se înşală pe sine cei ce afirmă în general că virtutea este starea normală a sufletului, sau faptele bune sau altceva de felul acesta.
Mult mai bine le tratează aceia care enumără virtuţile, calificându-le, ca Gorgias , decât aceia care ne dau numai o definiţie abstractă, iar ceea ce spune poetul despre femeie:
„Podoaba femeii-i tăcerea”
se potriveşte şi în ce priveşte pe copil şi pe sclav, însă bărbatului nu i se poate aplica.
§9. Copilul fiind o fiinţă incompletă, este clar că virtutea nu-i aparţine într-adevăr, ci trebuie raportată la scopul ce trebuie atins şi la fiinţa completă care-l conduce. Acelaşi raport este între sclav şi stăpânul său. Şi fiindcă am stabilit că sclavul este folositor pentru cele necesare, este vădit că el n-are nevoie decât de puţină virtute, şi anume numai de atâta cât să nu-şi părăsească treburile fie din neînfrânare, fie din lene.
§10. Desigur, cineva ar putea întreba dacă cele spuse acum sunt adevărate şi dacă lucrătorii trebuie să fie înzestraţi cu virtute. Căci adesea, din necumpătare, părăsesc munca. Aici este însă o foarte mare deosebire.
Căci sclavul este tovarăş de viaţă nedespărţit al stăpânului, muncitorul liber este însă mai departe (de cel căruia îi munceşte) şi numai într-atât trebuie să aibă ceva din virtutea proprie sclavului, întrucât starea sa se apropie de sclavie; căci poziţia specifică a meşteşugarului este aceea a unei sclavii limitate. În plus, sclavii formează una dintre clasele omeneşti deosebite prin natură, nicidecum însă cizmarii ori alţi meşteşugari (însă specii deosebite de virtute nu se pot institui decât pentru clase deosebite prin natură).
§11. Şi din aceasta se vede că este de datoria stăpânului să-i inculce (sclavului) virtutea care îi este specială, iar nu numai să-l instruiască, în munca serviciului său, şi prin urmare n-au dreptate aceia care nu îngăduie nici o convorbire cu sclavii şi spun că lor trebuie să le dăm numai porunci . Din contră, sclavii au mai multă nevoie decât copiii să fim omenoşi cu ei. Dar destul despre aceasta! Despre bărbat şi despre femeie, despre copii şi părinte şi despre virtutea particulară fiecăreia din aceste părţi, cât şi despre ceea ce se cuvine şi ce nu se cuvine în relaţiile lor reciproce şi în ce nu se cuvine şi în ce mod se poate înfăptui o purtare bună şi înlătura cea rea, se va vorbi în cercetările despre Constituţia statului.

 
§12. Căci deoarece întreaga familie este o parte a statului şi toţi aceia, la rândul lor, sunt părţi ale familiei, iar calitatea părţii trebuie să se îndrepte după cea a întregului, este necesar, cu privire la Constituţia statului, să se facă şi educaţia femeilor şi a copiilor, dacă într-adevăr buna Constituţie a statului atârnă câtuşi de puţin de cultura femeilor şi a copiilor. Neapărat că trebuie să depindă, fiindcă femeile formează jumătate din populaţia liberă în stat şi din copiii lor vor ieşi odată cârmuitorii statului.
După ce am desluşit aceste chestiuni, propunându-ne să vorbim în altă parte despre cele rămase, trebuie să socotim încheiată cercetarea de faţă şi de aceea vrem s-o părăsim şi să începem un alt subiect, anume cercetarea acelora care au scris despre cea mai bună formă de guvern.

CARTEA II

Principalele teorii asupra statului şi cercetarea lor
din punct de vedere critic

CAPITOLUL I

§ 1. Deoarece vrem să cercetăm care este cea mai bună dintre toate formele de asociere politică, accesibilă numai pentru cei ce pot să trăiască în starea cea mai de dorit, trebuie să studiem acum şi organizarea statelor existente care se bucură de renumele unei orânduiri sociale deosebit de bune, precum şi proiectele unora de Constituţie model, socotite bune, ca să vedem ce este bun şi aplicabil în ele şi ca să nu pară – din faptul că noi căutăm ceva (şi mai perfect) decât ele – că vrem să facem paradă de spiritul nostrum, ci să se vădească că suntem hotărâţi la această cercetare numai din pricina greşelilor tuturor acestor Constituţii date până astăzi.
§2. Trebuie mai întâi să urmăm principiul care constituie în chip firesc punctul de plecare al cercetării acesteia: anume că, în mod necesar, ori toate sunt comune pentru toţi cetăţenii, ori nimic, ori, în sfârşit, unele sunt comune şi altele nu. Este vădit că nu este cu putinţă să nu fie nimic comun; căci statul este o asociaţie şi, mai întâi de toate, teritoriul trebuie să fie dat, căci fiecare stat anumit ocupă un loc anumit, iar cetăţenii sunt membrii unui anumit stat. Însă aceasta este întrebarea, dacă într-un stat, care trebuie să fie bine organizat, este mai bine ca toate să fie comune, întrucât îndeobşte ceva poate fi comunizat, ori dacă este mai bine ca unele lucruri să fie comune şi altele nu. Astfel, se poate concepe ca cetăţenii să comunizeze copiii, femeile şi averile, ca în Republica lui Platon, căci acolo Socrate afirmă că femeile, copiii, averile trebuie să fie comune. Aceasta este întrebarea, dacă este mai bine să fie ca până acum ori este mai bună orânduirea prescrisă în Republica.
§3. De fapt, prezintă multe neajunsuri rânduiala ca toate femeile să fie comune, iar motivul pentru care Socrate zice că ea trebuie să se legifereze nu pare să reiasă din argumentele sale. Şi pe urmă, scopul statului însuşi, în modul cum se exprimă Platon cu privire la stat, cuprinde o imposibilitate; iar contradicţia o lasă nerezolvată. Mă refer la unitatea cât mai desăvârşită a statului, pe care o socoteşte ca cel mai mare bine al lui, căci aceasta este ipoteza lui Socrate.
§4. Totuşi, este vădit că unitatea aceasta, împinsă prea departe, suprimă statul. Căci statul este prin natura sa ceva multiplu, iar dacă devine o unitate mai strânsă, din stat se face familie şi din familie, om, căci avem dreptul să susţinem, că mai strictă unitate este familia decât statul şi omul decât familia; şi de aceea, chiar dacă am fi în stare să unificăm statul în gradul acesta, n-am putea s-o facem fiindcă am nimici statul. Şi nu se cere numai un număr oarecare de cetăţeni ca să existe un stat, ci şi un număr de cetăţeni specific deosebiţi, căci un stat nu se formează din indivizi asemănători. Una este o alianţă militară şi altceva statul; aceea foloseşte prin număr, chiar dacă asociaţii ar fi identici, întrucât alianţa militară se naşte din nevoia (unei apărări reciproce), ca atunci când trebuie ca ceva să cântărească mai greu decât altceva.
§5. La acelaşi lucru ar trebui să se reducă şi deosebirea dintre un stat şi o naţiune neorganizată, presupunând că aceasta din urmă, în cea mai mare parte, nu este împărţită în state dependente (de o autoritate centrală), ci oarecum ca neamul arcadienilor . Însă elementele din care se formează unitatea trebuie să se deosebească în mod specific; astfel, reciprocitatea în egalitate este (după cum am spus-o şi în Etica ) ceea ce salvează statele; ea este relaţia necesară a indivizilor liberi şi egali între ei, căci dacă nu pot fi la putere toţi cetăţenii, trebuie oricum să treacă toţi pe la putere, fie pentru un an, fie pentru o altă perioadă sau după un alt sistem; în modul acesta are loc (orânduirea), că toţi guvernează, întocmai cum ar fi dacă cizmarii s-ar face lemnari, astfel încât să nu fie totdeauna aceiaşi oameni cizmari şi aceiaşi, lemnari.
§6. Fiindcă lucrul unui lemnar se face totdeauna de către un lemnar, iar nu de către un cizmar, este şi firesc ca un lucru să devină perfect când se face de către aceeaşi persoană şi numai decătre ea şi fiindcă este mai bine să fie tot astfel şi în administraţia statului, este vădit că este mai bine când aceleaşi persoane guvernează mereu, când aceasta este posibil; iar când nu este posibil, fiindcă din natură toţi cetăţenii sunt egali şi este şi drept – fie puterea un avantaj ori o povară – ca toţi cetăţenii să ia parte la ea, se poate limita aceasta, cedându-se pe rând puterea de către toţi cetăţenii egali, ca şi cum ar fi neegali de la început; astfel, ei guvernează şi sunt guvernaţi pe rând, ca şi cum ar deveni alţii. Şi în orânduirea aceasta a guvernanţilor, unii fac unele slujbe, iar alţii altele.
§7. Este deci vădit că o asemenea unitate politică, susţinută de unii, este contra naturii statului, şi că acel suprem bine al statului ar ruina statul, pe câtă vreme ceea ce este bine pentru un lucru trebuie să conserve acel lucru. Dar şi în alt mod se poate arăta că străduinţa pentru unitatea excesivă a statului nu este bună; astfel, familia îşi este mai suficientă sieşi decât individul, iar statul, decât familia, pentru că de fapt statul nu există decât într-atât, întrucât gruparea asociată îşi poate satisface toate trebuinţele. Aşadar, precum mai marea suficienţă de sine (independenţă) este mai de dorit, tot astfel şi unitatea mai puţin strictă este preferabilă celei mai strânse.
§8. Dar admiţând chiar că ar fi cel mai bun lucru ca asociaţia să fie cât mai unitară, această unitate evident nu se arată prin faptul că toţi cetăţenii împreună numesc acelaşi lucru:„acesta este al meu sau nu este al meu”, ceea ce Socrate crede că este semnul unităţii desăvârşite. Căci vorba „toţi”.este ambiguă. Dacă