Într-un comentariu încă cald, dl Nicu Cohen ne oferă un citat, din partea unui specialist – ar fi bine să-i dea numele, care sună cam așa!
„Pasiunea nu garantează însă calitatea superioară a rezultatelor puse în pagină!
Există atâtea exemple de demersuri, mai ales eseistice, care pretind că schimbă perspectiva asupra trecutului şi care sunt, în fapt, jalnice pastişe, idei dezlânate, opinii nefondate, bazate doar pe impresii,zvonuri,veleităţi!
Secretul reuşitei în astfel de cazuri, în care nespecialiştii se ocupă de cercetarea trecutului, este unul destul de simplu: aceşti amatori pasionaţi trebuie să facă efortul de a-şi însuşi metodologia cercetării istorice sau, cu alte cuvinte, tehnicile prelucrării izvoarelor.
Istoria, ca orice disciplină ştiinţifică,are un arsenal de metode de investigare a trecutului, de reguli care, cunoscute, exersate îndelung şi aplicate riguros, pot conduce la descoperirea adevărului istoric.”
Excelent citatul. Mi-l însușesc din toată inima! Așadar, „aceşti amatori pasionaţi trebuie să facă efortul de a-şi însuşi metodologia cercetării istorice sau, cu alte cuvinte, tehnicile prelucrării izvoarelor.
Istoria, ca orice disciplină ştiinţifică,are un arsenal de metode de investigare a trecutului, de reguli care, cunoscute, exersate îndelung şi aplicate riguros, pot conduce la descoperirea adevărului istoric.”
Cu alte cuvinte, mâna pe carte! Și ai să afli, domnule Nicu, de pildă, că există niște legi de transformare a sunetelor, care diferă de la o limbă la alta. V din VETERANUS devine B, și asta se mai întâmplă și în cuvîntul VERVECE, care devine BERBECE! Fenomenul se numește BETACISM! Nu-l întâlnim în toate limbile romanice!
Sunetul A urmat de N devine Â, BETRÂN, BĂTRÂN, la fel în CANEM, PANEM, CANTO etc, CÂNE, PÂNE, CÂNT etc.
Grupul latinesc de sunete CT s-a transformat diferit: a trecut la PT în română, la CH în spaniolă, la IT în franceză și la TT în italiană. Vezi evoluția diferită a cuvintelor latinești NOCTEM, LACTEM și OCTO în limbile romanice mai sus pomenite. De ce diferă evoluția fonetică a latinei în funcție de provinciile unde a fost vorbită? Pentru că în fiecare provincie autohtonii erau alții, vorbeau altă limbă. Deprinderile și obișnuințele de articulare, diferite de la o provincie la alta, de la o limbă autohtonă la alta, au făcut ca latina să fie vorbită cu un „accent” diferit în fiecare provincie!
Deci limba autotonilor își pune pe limba latină o amprentă atât de puternică încât aceasta se depărtează mult de latina de la Roma și devine altă limbă!
Despre Despre „latinismul” Scoalei Ardelene de Profesorul Alexandru Niculescu
text preluat de pe http://www.romlit.ro/despre_latinismul_scoalei_ardelene
1. Atunci când am scris articolul publicat în România literară 45/1998 (al cărui titlu original era Despre Scoala „latinistă” Ardeleană) am prevăzut că vom stârni proteste – si agresive, si numeroase. Bineînteles, ipotezele si dubiile exprimate în articolul nostru puteau fi interpretate – cum au si fost! – fie drept ofensă împotriva Bisericii greco-catolice (unite cu Roma) – cum se intitulează astăzi, oficial -, fie un atac insidios împotriva latinismului – dacă nu si a latinitătii noastre lingvistice, originare.
Dar un răspuns autorizat filologic, o confruntare de texte sau o reexaminare a manuscriselor nu ne-a parvenit.
2. A intervenit însă în discutia propusă de noi doamna Maria Somesan, în România literară 49/1998, p. 10 – care, după cum, singură, scrie, „opune argumente istorice si faptice” ipotezelor noastre „prea grăbit generalizate”, documentate.
3. Să analizăm „argumentele”:
a) Doamna Somesan arată că în scrisorile lui Samuil Micu-Klein către episcopul Ioan Bob, apăreau fraze sau expresii în limba latină, în textul scris în limba română (textul scrisorii citate este extras din Arhiva pentru filologie si istorie al lui Cipariu, mult ulterior (1867-1872) corespondentei Samuil Micu-Klein sau Ioan Bob, din 1790-1794, privitoare la tipărirea Bibliei). Dar nu se pune problema citării unor expresii si fraze în latină ci de prezenta unor cuvinte latinesti neologice!
b) „instructia scolară”: după d-na Somesan, în gimnaziile în care se formau „cei din generatia Scoalei Ardelene”, predarea se făcea în limba latină, regulamentele interzicînd utilizarea limbii materne, „atât în clasă cât si în internat”. Concluzia: „erau obligati să gândească în limba latină”! Ba chiar: resimteau ca o „problemă spinoasă, traducerea din latină în română”. Trebuie să recunoastem că o asemenea afirmatie întrece măsura unei discutii stiintifice. Nici la celebra Schola Palatina întemeiată de Carol cel Mare, la Aix-la-Chapelle (Aachen) – unde fuseseră chemati de împărat, din tot cuprinsul Imperiului Romano-Germanic, cu misiunea de a „reconstrui” latina Bibliei – nici până astăzi (E.R. Curtius o recunoaste!) nu se stie ce fel de limbă latină vorbeau între ei eminentii latinisti reformatori: latina lui Cicero si Virgilius sau o oarecare limbă romanică vernaculară din sec. VIII-IX?
Doamna Somesan, în schimb, crede că Românii ardeleni, adunati de Biserica Romei în „mari colegii” iezuite nu-si foloseau – între ei, în scoală limba maternă (desi frecventaseră scoli românesti!) de teamă că nu vor ajunge în „elita intelectuală”! Tocmai cei care citiseră operele scrise în limba română ale lui Dimitrie Cantemir, pe care se străduiau a-l imita! Tocmai cei ce încercau să cultive limba română literară!
Nu putem întelege un astfel de rationament.
4. Ceea ce nu a înteles doamna Somesan din articolul nostru este faptul că noi nu am pus în nici un fel sub semnul îndoielii cunostintele aprofundate de limbă latină ale învătatilor nostri ardeleni din secolul XVIII. Acesti înnobilati tărani liberi români din „scaunul săsesc” al Ardealului, dorind a se afirma prin studii si cultură între „stările” privilegiate ale Imperiului, îsi însusiseră o bună instructie în literele latine, în scolile prin care trecuseră: „stiau” bine latineste! Mărturie pot fi frazele intercalate în scrisori (mai ales în corespondenta cu Ioan Bob, adeptul latinismului catolic integral).
Inochentie Micu-Klein îsi începe studiile la gimnaziul iezuit din Cluj, iar de aici, în 1724, trece la Universitatea iezuită din Trnava (în Slovacia, atunci Horne Uhryj, Ungaria de sus), unde în cadrul „studiilor generale”, studiază teologia. În 1728, student fiind încă, a fost numit episcop (de fapt, înscăunat în 1732).
Samuel (Maniu) Micu-Klein face, în schimb, studii în Blaj (chiar în scoala înfiintată de unchiul său). Devenit călugăr, rigidul Petru Pavel Aaron, episcopul, îl trimite la Viena, unde se înscrie în Colegiul Păzmăny (pentru studii teologice), dar si la Universitate (care, atunci, începuse a iesi de sub controlul iezuitilor), unde studiază filosofia si limba germană (pînă în 1772). Mai tîrziu, prin 1779, îl găsim din nou în Viena, „prefect” de studii în colegiul Santa Barbara (unde cunoaste pe Gh. Sincai). În 1780, Samuel Micu, publică celebra sa Elementa linguae daco-romanae, revizuită si completată de Gh. Sincai. Cel mai cultivat dintre ei, Gh. Sincai, după scoala ungurească din Sabed si cea românească din Samsud, a trecut din colegiul reformat din Târgu Mures, la gimnaziul iezuit din Cluj – după care ajunge, împreună cu Petru Maior – la Propaganda fide, la Roma (unde cunoaste pe cardinalul Stefan Borgia si are acces la arhivele Vaticanului). Sincai studiază si el limba germană la Gimnaziul Piaristilor din Bistrita.
5. Dar în toate aceste scoli, cursurile nu se tineau numai în latină. Maghiara si germana erau de rigoare. Afară de aceasta, nici Samuel Micu, nici Gh. Sincai nu studiau numai teologia. Studiile laice îi atrăgeau. Ei studiau pentru ei însisi.
Este adevărat, învătătura primită, în aceste scoli, forma – pe atunci – elitele intelectuale ale Transilvaniei.
Această instructie în latină, în maghiară si în germană era, probabil suficientă lui Samuel Micu si lui Gheorghe Sincai să publice Elementa linguae daco-romanae sive valachicae dar si lui Sincai, singur, ca să alcătuiască Gramatica latino-română (1783) (în română). Cu ajutorul episcopului Ignatie Darabant si al „cercului literar maghiar” din Oradea, Gheorghe Sincai compune o „elegie” în hexametri latini Elegia Nobilis Transilvani, (publicată în Orodias, în Oradea Mare, în 1804 de către un Ladislau Nagy de Peretsen). Dar operele sale sunt scrise (si tipărite) în limba română (în special Hronica Românilor si a mai multor neamuri, 1811 – pe care ar fi voit „să o întoarcă pe lătinie”).
Cunoscând astfel de fapte, mai avem dreptul de a afirma – asa cum face doamna Somesan – că Ardelenii nostri „gândeau în latină”, că „regulamentele scolare interziceau sever utilizarea limbii materne” etc. etc? De ce doreste D-sa a-i face pe cei din Scoala Ardeleană mai latinisti decât voiau (si puteau) să fie ei însisi? D-na Somesan ar trebui să stie că Samuel Micu-Klein si Gheorghe Sincai erau tinuti în dusmănie (Sincai chiar bătut, destituit si întemnitat) de renegatul episcop Ioan Bob, partizan înflăcărat al latinismului „de elită” si al catolicizării integrale (v. a noastră Individualitatea limbii române II 1978, pag. 138-143).
Inochentie Micu-Klein si urmasii săi au respins întotdeauna încercările de „latinizare” catolică a Bisericii lor unite cu Roma. Prelatii Scoalei Ardelene năzuiau către o confesiune a tuturor românilor (v. Alexandru Lungu, Scoala Ardeleană 1975, p. 100; v. Cesare Alzati, Chiesa „greca” e chiesa „latina”. Storia e ideologia, în La nuova Europa, 5, nr.5 (269), sept.-oct. 1996, pag. 13: „Românii din Transilvania s-au unit cu Biserica din Roma în credintă, nu în „lege”, care rămâne cea grecească, a traditiei”). „Unia”, „Uniatia” adică unirea religioasă cu Roma a fost un mijloc – nu un scop. Iar latinismul o împlinire a credintei strămosesti, nu o ruptură totală cu ortodoxia. Cei dintîi prelati greco-catolici trăiau, într-un fel, un sincretism confesional si cultural.1)
6. Iată de ce limba latină constituia pentru ei, mai înainte de toate, o expresie culturală, o a doua limbă. Cea oficială, a „elitelor”. Nu avem – nici nu putem avea – date sigure privind utilizarea latinei în alte circumstante: presupunerea că „gândeau în latină” sau că „traduceau din latină în română”, nestăpânind bine româna (literară, mai ales) este o exagerare. Ei recurgeau la limba latină numai în opere cu caracter „oficial”, teologic si gramatical-filologic si politic-istoric. Lucrările lor magistrale, istorice erau dublate (sau dezvoltate) prin texte în limba română, alături de cele în latină (de obicei, cele din urmă sunt fragmentare). Ceea ce înseamnă că si Samuel Micu, si Gh. Sincai scriau cu usurintă în româneste (se pare chiar că Gh. Sincai scrisese o gramatică românească cu litere „illyrico-valachicae”!). Ei scriau, deci, si cu litere cirilice!
Iată de ce credem că învătatii nostri Ardeleni, oricât de aprofundat ar fi studiat latina în colegii si în gimnazii teologice catolice, nu aveau deprinderea de a redacta curent, manu propria, fără ajutor, texte întregi, într-o limbă latină, gramatical si stilistic fără eroare.
Dorinta noastră străveche de a avea, în spatiul cultural românesc, semne ale unei culturi latine cât mai timpurii, a putut face din reprezentantii curentului înnoitor al Scoalei Ardelene, latinisti a outrance, într-o exclusivitate intelectuală elitistă separatistă si desolidarizantă.
Nimic mai fals! O astfel de atitudine avea, în schimb, episcopul Ioan Bob (si o presupune d-na Somesan!), în conflict cu care a intrat si – a avut mult de suferit – Samuel Micu, dar mai ales Gh. Sincai. „Învătatii Scoalei Ardelene au militat cu toată ardoarea împotriva transformării Bisericii unite într-un mijloc de scindare a poporului român în două comunităti nationale” – arată si Ion Lungu, Scoala Ardeleană, ed. cit., p. 103).
Latina învătatilor ardeleni ai sec. XVIII era pusă – teoretic – (în slujba limbii Românilor). Ei nu au vrut niciodată să devină ale poporului lor transilvan!
7. În aceste conditii, ideea unei latinizări culturale integrale nu-si găseste confirmare. Reprezentantii Scoalei Ardelene „gândeau”, vorbeau si scriau româneste – utilizând latina în scopuri ecleziastice oficiale necesare sau ca o limbă de circulatie culturală.
D-na Somesan, întemeindu-se pe afirmatia Cardinalului Millini, privind refuzul lui Inochentie Micu-Klein de a-si scrie demisia în limba română, consideră că… „traducerea din latină în română” pune probleme bietului „Vlădică” prizonier la Roma. Nicidecum! Era numai un subterfugiu (canonic) pentru ca dusmanii săi să nu folosească demisia sa scrisă în limba română împotriva lui însusi, răspândind-o în Episcopia Ardealului printre Românii – enoriasii săi, credinciosii Unirii cu Roma. Putea oare să facă Vlădica o asemenea faptă care era împotriva „oilor cele cuvântătoare”, a căror „spăsenie siesi (era) încrezută” (încredintată)? De aceea, spune Ulbini, el declara că „nu e în stare să scrie în această limbă”, că „nu o posedă îndeajuns”, etc.
Ceea ce era, bineînteles, un premeditat neadevăr! Dovadă, scrisoarea discutată redactată în limba română, „într-o frumoasă limbă română” (după cum scrie Francisc Pall). Nu trebuie să excludem însă nici ipoteza că Vlădica nu dispunea în limba sa românească de întreaga terminologie oficială si de expresiile eclesiastice pe care le cerea redactarea unui asemenea act. De unde, recursul la latina – scrisă de el? – din necesitate.
8. Rezultă din cele arătate până acum că intelectualii Scoalei Ardelene – mai ales cei ce erau în functii bisericesti – dispuneau de mai multe registre de limbaj (stilistice): 1. Limba latină oficială, culturală, ecleziastică. 2. Limba română a literaturii scrise în limba română. 3. Limba română vorbită (în corespondentă). Bineînteles, aceste trei ipostaze stilisitce se combinau între ele, precum se vede din acest fragment din scrisoarea (din aprilie 1764) a lui Inochentie Micu-Klein (am vorbit despre această scrisoare în articolul precedent):
„săltează si să veseleste dimpreună cu supusii Împărătiei sale toată Europa pentru înăltarea fiului său în craiul cel nou al românilor i proci. Să se îndure milostivirea împărătiei sale să vă îmbucure pe frătiile voastre si cu trimiterea mea iară la ipiscupie etc.
Alăturat, iată alt fragment într-o limbă vorbită mai putin cultivată:
(nu) hazna mea, ci a neamului până ce am căzut si în urgia pizmasilor, carii neputînd răbda pînă ce m-au scăpat si pîrît cu minciuni pe supt ascuns, pînă ce m-au scos de acolo, scriind pe ascuns la Înalta Curte, că, de nu să va rîndui alt Vlădică acolo, pe scurtă vreme nice pomană (= nici pomeneală) va fi în Ardeal de S. Unie etc.
(Baronul) Micu-Klein de Szad rămânea, în cultura-i fundamentală, cu toate trecerile lui prin gimnazii teologice, în ciuda permanentei sale prelungite, la Roma – un Român care nu este si nu scrie altfel decât unul de dincolo de Carpati! De altfel, nu dorise Vlădica această „Sîntă Unie” (cu Roma) pentru toti Românii?
9. Putine sunt elementele latinizante si în corespondenta particulară a nepotului său, Samuil Micu-Klein, chiar dacă acesta era autor al celebrei Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. Iată-i una dintre scrisori: scrisese Vlădicul Clain de la Roman, cum că bucuros ar avea, dacă vreunul din nepotii lui, au frate-meu mai mare, au eu, s-ar face călugăr. Deci Vlădicul Aaron, întelegând aceasta, m-au luoat în seminariu…si toată lipsa-mi plinea etc.
Nu se poate spune că Samuil Micu-Klein, „gândind în latineste”, nu stia să scrie în limba-i nativă – asa cum sustine d-na Somesan. Nepotul „Vlădicului Klein” scria în latineste (sau primea de la Roma) cunoscutele Dissertationes (1781, 1782) despre Biserica greco-catolică, scria, în româneste, Teologhia moralicească sau traducea, în româneste, din scriitori latini teologi – iar, când scria Istoria, lucrurile si întâmplările Românilor, se adresa cititorilor săi în stilul patetic al lui Dimitrie Cantemir (tu, o cuvîntătoriule Române, priimeste această putintică, dară cu multă osteneală si privegheare istorie a neamului tău!). Nimeni, după cîte stim, nu a comparat versiunea latină anterioară (Brevis notitia historiae Valachorum…) cu versiunea – dezvoltată a Istoriei… mentionate mai sus. Abia când se va realiza această confruntare, vom afla cât de variate erau posibilitătile stilistice ale autorului. Si dacă avem a face într-adevăr cu o auto-traducere.
În orice caz, afirmatiile d-nei Somesan privind „dificultătile de a gândi si de a scrie în româneste, pentru că, altfel, „nu ar fi ajuns în elita intelectuală, nici în cea publică” – nu au nici o acoperire. Cum o pură închipuire sînt si „particularitătile baroce” ale latinei cultivate de „iezuiti”. Bietii nostri învătati români din Ardeal! Numai de…”latina barocă”, nici luaseră cunostintă, nici că le păsa! Ei foloseau încă pe a sluji în loc de a servi, pe slobod în loc de liber, pe haznă (maghiarism) sau pe i proci… Nu era de loc usor a-si „întoarce” scrierile din rumânie pre lătinie!
Greu trebuise să fi fost si altor Români, care scriseseră opere compacte în latină, într-o latină, bineînteles corectă – sau corectată. Ipoteza noastră – realistă – că latina corectă avea nevoie de îndorumători sau de ajutor lingvistic nu poate întru nimic „supăra” pe cei ce caută adevărul (lăsăm la o parte constatarea că în textele scrise de cei doi Micu-Klein si de Gh. Sincai se amestecă latina cu italiana).
De bună seamă, o analiză atentă a manuscriselor (chiar a celor, în latină, sînt fragmentare) poate contribui la clarificarea acestei probleme.
10. Bineînteles, asemenea chestiuni nu s-au ridicat încă în cultura noastră. Ne mîndrim că avem scriitori români în limba latină (unii îi caută prin sec. III-IV), ne place să credem că intelectualii Scoalei Ardelene ar fi vrut să apartină „elitei publice” transilvane (nemaistiind „să gândească” decât în latineste!)- am uitat însă a ne pune întrebarea: oare toti acestia care, în secolele XVII-XVIII prezentau opere în limba latină, le scriseseră ei însisi, manu propria, sau si-au lăsat condusă fraza, în mod normal si de altii, docti specialisti în limba medievală?
Acesta era, de altfel, esenta demersului nostru precedent. Să întelegem – cu realism si cu calm – că nu se pot scrie opere în limba latină (nici într-altă limbă) fără greseală gramaticală, fără o atentă alegere (selectie) a lexicului, a sinonimelor si a nuantelor. Oricât de multe ar fi fost colegiile urmate si orele de învătământ…
Si ce ar fi, în definitiv, atât de „dezonorant” pentru noi, Românii, dacă cei ce scriau, în secolele XVII-XVIII (tardiv fată de cultura latină umanistă a Occidentului) ar fi avut alături, consilieri sau chiar colaboratori (în cazul Ardelenilor, eclesiastici italieni sau italofoni) mai bine înscoliti si mai familiari cu literele latine? Desigur, întrebarea poate părea otioasă. Ei si? Istoria literară operează cu texte finite; ea a ignorat întotdeauna asemenea operatii avant-texte, care sunt de competenta filologiei (istorice). Si totusi! Istoria socio-culturală se poate interesa de asemenea aspecte. De fapt, oricine scrie într-o limbă – străină -, fie si o limbă „moartă”, precum latina, oricât de bine ar cunoaste-o, oricâtă cultură ar fi acumulat în această limbă non-nativă, are nevoie, implicit, de o „corectură” ulterioară redactării textului. Mai ales când acesta se întinde pe zeci de pagini. De aceea întrebarea pe care ne-am pus-o noi (privind pe cei din Scoala Ardeleană) este legitină: câtă latină stiau autorii pentru a putea scrie paigni si volume în limba latină?
11. Dar să deplasăm discutia noastră si în alte cazuri. întrebarea se poate pune în privinta lui Dimitrie Cantemir. Printul ostatec si mai târziu, Domnul Moldovei era foarte bine instruit în scoli înalte, într-un Constantinopol continuator al Bizantului. Se afirmă – în baza cunoasterii manuscriselor – că operele sale, numeroase, în latină si greacă, ar fi fost scrise manu propria (poate ajutat de vreun copist). Dar câtă deosebire fată de scrierile învătatilor Ardeleni! Operele scrise de Dimitrie Cantemir în limba română (Istoria ieroglifică, Divanul si mai ales Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor) sînt bogat impregnate de neologisme latine si grecesti: autorul îsi dovedea cultura prin insuficienta (lexicală) a limbii românesti (interferente între limba 2 si limba nativă). Si astăzi avem nevoie de glosare – spre a-i citi si întelege operele.
Cantemir contrazice întru totul demersul doamnei Somesan. Eruditia, cultura bogată, poliglotă acumulată într-un mare centru de cultură precum era, pe atunci, capitala Imperiului Otoman, operele scrise în latină sau în greacă (rod probabil al unor studii clasice aprofundate) nu i-au putut câtusi de putin „turbura” exprimarea în limba nativă, nici conduce la „ezitarea de a scrie în română” sau la „a gândi în latină”. Dimpotrivă: limba română literară pe care o scria Dimitrie Cantemir reflecta cultura autorului. Ceea ce era de demonstrat!
12. Rămâne însă, în urma lecturii articolului preopinentei noastre o amărăciune intelectuală profundă.
Doamna Somesan ne acuză de „insinuări” („textul înlocuieste argumentele prin insinuări”) si caută, dincolo de ideile noastre, un „subtext”. Pentru D-sa, ceea ce am scris noi este „un nereusit exercitiu pe linia… demitificărilor”.
În acest caz, discutia capătă alte dimensiuni. Încercând a ne pune întrebări, ulterior controlabile filologic si numai filologic, căutând adevăruri cultural-istorice, noi am devenit, vorba „tensurii” chesaro-crăiesti de atunci, carcere et patibulo digni: autohtonisti, anti-latinisti, deci anti-Români etc.
Noi am încheiat, însă, această discutie.
N.B. Recunoastem însă că, în graba redactării concise si, mai ales, tinând seama si de trecerea lui Gheorghe Sincai prin Viena, am lăsat – inadvertentă! – să se înteleagă că Gh. Sincai ar fi colaborat cu Samuel Micu-Klein la alcătuirea celor două Dissertationes de teologie greco-catolică – pe care si, acum, le-am considera, a fi fost, de fapt, texte canonice compilate sau trimise de la Roma (fiind vorba de texte teologice fundamentale). Această amalgamare grăbită (dar, bineînteles, gresită) este calificată de doamna Somesan: flagrantă carentă de informatie! Ca si cum textele în discutie nu ar fi atribuite exclusiv lui Samuel Micu-Klein, în orice manual, elementar, de literatură română!
_______________
1) Chiar si Histoire de la Transylvanie (Ed. Academiei, Budapesta, 1992) subliniază faptul că prelatii ardeleni uniti „nu împărtăseau conceptiile anti-ortodoxe; ei erau foarte eruditi în materie de drept canonic ortodox”, p. 420).
Pe frontispiciul Academiei filozofice a lui Platon exista un înscris care interzicea celor ce nu cunoşteau geometrie să calce pe acolo. De ce a pus Platon aceasta conditie prealabila? El stia ca geometria dezvolta gandirea logica. Inseamna ca in conceptia lui, filozofia fara logica nu avea sens.
Eu, daca ar fi dupa mine, as introduce la facultatea de istorie studiul logicii. Fara logica, istoria nu valoreaza nici cat o ceapa degerata.
In citatul de mai sus, se pretinde ca nespecialistii care se ocupa de istorie, ar trebui sa-si insuseasca METODOLOGIA CERCETARII ISTORICE. Din pacate, dupa parerea mea, aceasta metodologie nu exista! In istorie, fiecare scrie si face ce vrea! Nu exista nici reguli cunoscute, pe care sa le exersezi indelung. Cei care spun ca ele ar exista, spun povesti. Sa vina cineva aici si sa dea 3 exemple de reguli, pe care cel care cerceteaza istoria ar trebui sa le exerseze indelung! (Nu reguli generale, precum „Sa scrie in lumina adevarului” Asta nu este o regula metodologica, pe care sa o poti exersa, ci o cerinta generala, fara de care istoria nici nu are sens.)
Problema cea mai grava a istoriei este ca ea NU ESTE STIINTA, nu are reguli si nici norme. Cel care scrie istorie are ca ghid doar constiinta sa. Daca aceasta constiinta este inclinata spre adevar, atunci cel ce scrie se poate apropia de adevar.
Cei mai multi insa din cei care lasa marturii istorice, fie ca au interese proprii, fie ca sunt purtatorii intereselor altora, ei vor falsifica evenimentele istorice in sensul acestor interese.
O a doua grupa de „Izvoare istorice” provin de la oameni care, oricat de multa buna-credinta ar avea, sunt limitati in aprecierea lor de doua mari dificultati: subiectivismul si imposibilitatea de a curprinde esenta evenimentului istoric la care iau parte. Sa ne inchipuim ca suntem la Vaslui, unde se infruntau aproape 200 de mii de oameni intr-o batalie cumplita dintre turci si plaiesii lui Stefan. Si daca te-ai fi urcat intr-un stejar inalt, n-ai fi putut cuprinde tot campul de bataie. Si atunci, evident, in scrierea ta se va reflecta partialitatea si subiectivitatea. Ca sa dezghioci din aceasta nuca tare cele doua randuri de coji si sa ajungi la miezul adevarului, ai nevoie de ciocanul logicii.
Nu faptul ca esti istoric amator sau absolvent de facultate de istorie este important, ci cum abordezi problemele istorice si ce aparat logic folosesti, ca sa scoti adevarul la lumina. Asta nu se invata la facultatea de istorie!
O sa ma intrebati de unde stiu, daca n-am absolvit o asemenea facultate. Stiu, fiindca vad rezultatele. In istoriografia noastra sunt grave, imense gauri negre, pe care nici in ziua de azi istoricii nu le-au clarificat. Si nu le vor clarifica, fiindca au ciocanul prea mic.
Eu ma documentez acum despre revolutia de la 1848 din Ardeal, cu gandul ca sa scriu o noua carte. Analizand materialul istoric care-mi sta la dispozitie cu aparatul logic pe care mi l-am format studiind geometria, matematica si logica, am ajuns la concluzia ca nici un istoric dintre cei pe care i-am consultat, nu a fost in stare sa lamureasca anumite aspecte extrem de importante din viata lui Avram Iancu.
Istoria are, dupa mine, o lege, pe care am numit-o legea continuitatii. (N-am gasit descrierea acestei legi in nici o carte de istorie sau despre istorie). Aceasta lege a continuitatii exclude, in principiu, salturile de la o stare la alta, fara un anumit factor, pe care il numesc cu o expresie sugestiva, trambulina. Ca sa sari de la un nivel la altul, ai nevoie de o trambulina.
In viata lui Avram Iancu, apare un astfel de salt in aprilie 1848. Din viata lui de cancelist necunoscut la sfarsitul lui martie 1848, ajunge in decurs de o luna, conducatorul recunoscut si respectat al motilor! Haida de! Asta nu ma lasa logica mea si legea continuitatii s-o cred! Asa ca am inceput sa caut … trambulina!
Am citit in memoriile Anei Hodos, fica lui Simion Balint, ca intr-o anumita imprejurare, cand, adunati la comemorarea lui Buteanu la Iosasi in 1869, Nicolae Corches, fost tribun al Iancului, a sustinut ca singura femeie fata de care Iancu a avut o admiratie nemarginita si pe care o asculta fara preget, a fost Ecaterina Varga.
Se stie ca Ecaterina Varga castigase increderea si dragostea motilor inca de prin 1842. Ea era „Doamna noastra” si nu se putea ca doi oameni cu aceleasi idei si convingeri, asa cum erau Iancu si Caterina Varga, sa nu se intalneasca!
Din franturi de informatie, din cateva propozitii singuratice, am dedus ca Iancu devenise un fel de ajutor al „Doamnei Noastre”. Ea insasi recunoscuse in Iancu omul hotarat si inzestrat cu carisma necesara, ca sa conduca masele la revolta pe care Caterina o pregatise pentru primavara lui 1847. Dar in 6 ianuarie 1847, Caterina Varga cade victima unei conspiratii, la care Andrei Saguna, pe atunci vicar al Sibiului, a jucat un rol pe cat de important, pe atat de funest. Ecaterina Varga va fi arestata si tinuta in inchisorile de la Alba Iulia si de la Aiud.
Este clar ca, lipsiti de conducatoarea lor iubita, revolta motilor din 1847 n-a mai putut avea loc. Dar, Iancu i-a luat locul si atunci iubirea si admiratia motilor fata de „Doamna noastra” a trecut, cum a trecut si de la Ioan Voda cel Cuplit la Nicoara Potcoava, asupra locotenentului ei, Iancu.
O sa fie voci care vor spune ca ceea ce sustin eu este fantezie. Bine, atunci dati voi, aia care ati exersat si-n somn metodologia istorica, o explicatie mai buna!! De ce Avram Iancu, necunoscutul si nevarstnicul, devine conducatorul ascultat si necontestat al motilor, cand intre acesti bravi moti activau preotul din Rosia Montana, Simion Balint, care era mai in varsta cu14 ani decat Iancu si care era si el ascultat de moti cu sfintenie. De ce n-au devenit conducatori Petre Dobra si mai ales Ioan Buteanu, amandoi avocati de cativa ani, unul in Abrud, si altul in Zlatna si care aparau cauzele motilor in procesele lor nesfarsite cu fiscul, cu aerariul, cu guberniul, cu grofii?
Aveau sanse mai mari ca Iancu sa devina capitani. Dar, in mod surprinzator, toti trei, Balint, Dobra si Buteanu, s-au subordonat de buna voie lui Iancu. Asta s-a datorat Ecaterinei Varga, cat si calitatilor lui Iancu, dovedite cu mult inainte de 1848 in anumite confruntari, precum cea prin care au daramat cladirile lui Hocheder, cel care voia sa puna pe roate prin 1846 o intreprindere de extragere a aurului in apropierea Abrudului, care ar fi falimentat „baile” mici ale baiesilor abrudei si rosieni.
Iata cateva afirmatii care m-au condus la asemenea concluzii:
1). Scrie Iosif Sulutiu in Biografia sa despre Avram Iancu ca, in 1848 Iancu i-a spus: Ce pacat ca prin o surprindere, s-a sugrumat anul trecut intentiunea poporului de a se elibera. S-ar fi sters sclavia si neamul romanesc cu arma in mana s-ar fi declarat natiune regnicolara.
Acea surprindere a fost arestarea Ecaterinei Varga, care pusese la cale ridicarea poporului muntean in primavara anului 1847.
2) Autorul maghiar Lucacs Bela scrie in cartea lui „Robii aurului” ca la discutiile animate de la casina unde se adunau seara de seara cancelistii maghiari si romani, in martie 1848, la discutiile prin care domnisorii maghiari erau de parere ca urbariul trebuie sa se desfiinteze treptat si cu despagubire, Iancu a rabufnit, spunand printre altele: ” Nu se poate ca din povara generala sa va platiti marinimia. Eu nu voi ingadui natiunii mele sa plateasca, in acest scop, nici un ban!
Laudarosenie? Citind raportul lui Iancu, din toamna anului 1849, vedem ca e plin de modestie, desi putea sa se laude cu faptele lui, ca avea cu ce! Laudarosenia nu-i era insa caracteristica. Ori, daca admitem ca nu s-a laudat, atunci inseamna ca Iancu, la ora aceea, avea atata influenta si putere, incat putea sa opreasca motii din Muntii Apuseni, ca sa plateasca despagubire. E o interpretare trasa de par? De ce ar fi? E mai usor sa accepti, asa, aprioric, ca e posibil ca un tinerel necunoscut sa devina intr-o luna conducatorul unui popor? Sa nu uitam ca Iancu, la 6 aprilie, a organizat adunarea de la Campeni, asemanatoare cu cea din 3 aprilie, organizata de Buteanu la Abrud, ca sa mobilizeze poporul muntean sa se prezinte la adunarea de la Blaj din 30 aprilie. Fiindca lui Iancu i-a succes organizarea, ar trebui sa ne faca sa credem ca aceasta influenta exista deja mai dinainte.
O si mai mare gaura neagra este viata lui Iancu de prin 1852, cand taberele istoricilor s-au impartit: unii il cred nebun, altii refuza acesta ipoteza cu indaratnicie, desi multe fapte arata obiectiv o decadere. Chiar si Simion Balint, intr-o scrisoare, isi exprima nelinistea, spunand ca l-a gasit pe Iancu scazut sufleteste si intelectual, ca nu mai citeste nimic si ca e cuprins de deznadejde. Nimeni, nici un istoric, n-a putut dezlega misterul faptelor lui Iancu, in timpul vizitei imparatului Franz Iosif, atunci cand a vizitat Transilvania. Cele mai multe pareri converg spre ideea ca Iancu era dezamagit de faptul ca imparatul nu daduse drepturi romanilor, dupa ce s-au dovedit cei mai loiali supusi ai maiestatii sale. Dar, Iancu a fost cel mai mare, mai infocat, mai darz dintre cei care au sustinut ideea ca marsruta imparatului sa treaca peste muntele Gaina, prin inima Muntilor Apuseni. Imparatul urma initial sa treaca de la Deva la Sibiu, dar Iancu a reusit, prin interventiile lui la guvernatorul Schwarzenberg, sa schimbe ruta imparatului. Deci, atunci nu era dezamagit, dar dupa nici doua saptamani, nu se prezinta in fata imparatului, fiindca l-a apucat dintr-o data jalea? Orice explicatie de acest gen cade, lovita de nulitate. Iosif Sulutiu, prietenul lui Iancu din copilarie, prezinta un tablou destul de stufos de pareri, lasand pe fieare sa creada ce vrea. Astfel, ne prezinta explicatia unchiului sau, marele mitropolit Alexandru Sulutiu, care credea ca „mintea Iancului ar fi fost alterata de marea bucurie, vazand ca imparatul a primit propunerea de a-si schimba ruta.” Sulutiu mai da un citat din „Gazeta Transilvaniei, nr. 63/1852, care spune ca ” principala cauza a disperarii si retragerii lui n-a fost alta decat o iute schimbare a sanatatii.”
Mie insa, cea mai plauzibila explicatie si totodata care se potriveste cel mai bine cu ceea ce stim ca a fost viata lui Iancu din 1852 pana la moarte, este tot sugerata de Iosif Sulutiu: „Se zice ca mama lui Iancu ar fi zis, dupa intoarerea lui de la Casovita: Sufletul meu, lumina mea! A fost otravit cu ciuciuleti! ” (Bureti otraviti). Este expliatia care lumineaza toate faptele Iancului dupa 1852, cat si nebunia lui, intrerupta de momentele de luciditate. Cine, la urma urmei, il cunostea pe Iancu mai bine, ca noi sa ne putem increde in explicatiile lor? Autorii maghiari? Fostii camarazi ai lui Iancu, Macelariu de la Sibiu, Papiu Ilarian, Simion Balint? Sau mama lui, care-l stia de cand era nenascut, cu simtul ei matern, care nu inseala iniciodata?
Daca latinitatea limbii romane si geneza poporului roman acceptata doar prin interventia definitorie si irevocabila a soldatilor veniti de la Roma este dovedita doar de metodele de studiu evidentiate mai sus poate ca e bine sa amintim ca primul Dictionar al Limbii Romane (finalizat si functional timp de 100 de ani, in ciuda criticilor pertinente aduse …) este cel conceput de August Treboniu Laurian și Ion C. Massim pe la 1874 (iar radacinile initiale de analiza/ descifrare/ asociere a cuvintelor din limba romana probabil provin din aceasta lucrare).
Aceasta lucrare a fost temelia formarii stiintifice a unei limbi natioanale recunoscute pe tot teritoriul locuit de romani, a trecerii de la alfabetul chirilic la cel latin.
In anul 1861 Gh. Bariţiu a întemeiat „Asociaţia pentru cultura şi literatura poporului român” la Sibiu, în scopul de a realiza prin studii elaborarea operelor ştiinţifice. De aici s-a născut ideea constituirii şi în Ţara Românească a unei astfel de instituţii culturale, ce s-a denumit apoi „Academia Română”. Ion Heliade Rădulescu, considerat primul preşedinte al Societăţii Literare Române, înfiinţată prin Decretul Locotenenţei Domneşti nr. 582 din 1 aprilie 1866, a funcţionat în fruntea celor 21 de membri aleşi din toate provinciile locuite de români.
Criticile aduse acestei lucrari care a functionat aproape 100 de ani – repet, fiind singurul Dictionar al Limbii Romane finalizat – au fost :
– Dicţionarul încearcă, în tradiţia şcolii ardeleneşti, să purifice limba de elementele nelatine.
– Lucrarea este de „un latinism exagerat” (Alexandru Odobescu)
De altfel Alexandru Odobescu a fost cel mai vehement si hatru critic al lucrarii, in acea epoca facandu-se mult haz pe „Invitatia la pranzul academic” trimisa de Alexandri Odobescu in „spiritul si litera” primului Dictionar al Limbii Romane facut de cei doi reprezentanti ai Scolii Ardelene.
Iata invitatia
: „Prandiulu academicu. Miercuri XV Septembrie MDCCCLXXI. Vinu arsu de anicetu. Sorbitione cu scriblete. Vinu perunctu dein Insulele Fortunate. Fame – stimuli varii. Siluru munitu cu astuci fluviali, în condimentu de sinape. Vinu albicante perenniu alutense de Acidava. Lumbu bubulinu instinctu in cremore cu bacce e tuberculi leguminose. Vinu nigru de Bardigala. Coturnici cu pulte venatorica, abstrudi in placenta foliacea. Potione congellata de modu romanu. Melungine rubre cu farcimine de minutale. Copsa de ariete in verubi torresa. Acietaru de olere, condita pre usu Athonicu. Vinu Campanicu spumosu. Casiu induratu de Batavia. Vesice fermentate pre ratione Germanica. Biscopte lactantia glaciate. Canistru multi pomariu. Pepone Cantaliense. Vinu Appianu Bestarnicu. Conditure melimeraria e prunaria. Confapte saccharine. Licuore bellaria de Bromelia”.
– Cam asa ar trebui tratata si acum exagerarea contributiei soldatilor/mercenarilor veniti de la Roma in geneza si formarea poporului ru(o)man.
Surse internet pt completare :
http://www.tribuna.ro/stiri/tribuna-de-weekend/pranzul-academic-din-15-septembrie-1871-36182.html
http://biblioscientia.asm.md/pdf/7-8/01.pdf
https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Odobescu
Probabil că a simţit nevoia să citeze o minte mai limpede.
Am recunoscut citatul, este dintr-un cuvânt înainte(Îndemn către cititor) al istoricului Ioan-Aurel Pop la cartea „O cronologie a Caselor de Ajutor Reciproc” scrisă de Cristian Florin Bota.(http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/48172 unde am ajuns de pe https://tiparituriromanesti.wordpress.com/ recomandare datorată lui A.D.D. o comoară pentru care îi mulţumim).
Cu multă plăcere!
Fără să ieşim (oarecum) din context,redau mai jos un text apărut tot pe „Tipărituri româneşti”,ce se cheamă „Boala amorului şi periodurile ei”(Braşov 1838):
„Toți fiii oamenilor, fie mari sau mici, groși sau sulegeți (trași),
frumoși sau urâți, trăind în viață cad vreodată în primejdie de a să
amoreza. Ochii tuturor fetițelor să par atunci a fi un soare, glasul //
femeilor tonuri din lăcașurile cerești, veșmintele lor aripi de înger;
pe din dărăptul buclelor pândesc amoruri, mintea și filosofia rămân
îngropate. E lucru folositoriu a cunoaște mai de aproape simptomele
acestii boale, întru care înțeleptul să preface în nebun, sumețul în
umilit și bogatul în sărac, ca să ne știm păzi de săgețile orbului Amor.
Boala amorului are răstimpii săi și este lipicioasă. Pentru aceasta
ascultați și întrebuințați mijloace apărătoare din vreme.
Răstâmpul I-lea. Privești la o fetiță. Te simți nu știu cum. Te năpădește rumenul în față, ochii îți cad în jos. Niște visuri șoade. Oareșcare neodihnă. Toate fetițăle ți să par de îngeri, dar una de zână. (Aceasta e simpotoma cea dintâiu de turburarea minții).Treci adese pe la fereastra ei, mergi la adunări unde să află dânsa; vreai să-i vorbești, dar ești mut ca peștele. – Mijloace de vindecare: Trăește vesel între prietini mulți, ferește-te să nu vezi fetița în 14 zile, la 21 zile ești vindecat.
Răst. II. Juri pe croitoriul să-ți gătească hainele după moda cea mai noă. Îți arzi bucle și de poți lași mustețe. Măhrama la gât o legi a la morbleu.
Vorbești doă-trei cuvinte cu fetița, și ești mulțumit. Te încumeți a o apuca de mână, și ești fericit (Simptoma a doa de turburarea minții) – Dohtorie: Bolnavul să bea acuma pravuri răcoritoare și apă cu zăhar, să citească gazete multe, să îmvețe matematica, să să ferească de romanțe. În patru săptămâni îți vine mintea binișor la loc.
Răst. 3. Îți cumperi ghitară și vreai să cânți. Îți iai cal să călărești pe dinaintea ferestrii ceii iubite. Somnul îți fuge. Vreai să faci versuri și turbi de năcaz că nu poți. Încetezi a lucra, vii la cuget că fără dânsa nu este fericire pe pământ (A treia simptomă de nebunie) – Dohtorie: Pațientul să-și sloboaze sânge, să-și facă adese băi răci. Să facă datorii multe ca să-l caute creditorii mai adese. Apoi să călătorească în cinci săptămâni.
Răst. 4. Simptomele să fac tot mai primejdioase. Începi să scrii numele iubitei în scoarța copacilor și în năsip. Cânți versuri rele neregulate, porți în sân câte o floricică scăpată de fetiță. Privești la lună și faci soneturi. Iubita îți privește odată prietinește în ochi, tu gândești că este amorezată de moarte în tine. Vai de om de va vorbi ea și cu altul. (Aceasta e simptoma a patra de turburarea minții) Dohtorie: Călătorește doă zile una după alta într-un car de apă acră (borviz) întră la îmvățătură în seminariul de la C** pe trei ani; când te întorci, amoreza ori e măritată ori fată trecută. Atunci râzi de tine însuți, și ești sănătos.
Răst. 5. Ferbințeală ca de friguri de 33 graduri în termometrul lui Reaumur, primejdie de somnambulism și de lunăticie. Îți aduni tot curajul, înveți cântările cele mai noă, cazi la picioarele iubitei (Simptoma a cincea și cea mai primejdioasă de turburarea minții)(Va urma).”
https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2016/02/23/boala-amorului-si-periodurile-ei-1838/
Nu ştiu dacă a fost scrisă ca o satiră sau snoavă,dar e a naibii de comică.
Citatul respectiv arată exact ce ar trebui să facă dacomanii.Adică mai puţin discurs emoţional,mai multe argumente fundamentate ştiinţific şi apel constant la lucrările specialiştilor.
Cît priveşte aserţiunea d-lui Nicu Kohen, potrivit căreia „Istoria, (…) are un arsenal de metode de investigare a trecutului, de reguli care, (…) pot conduce la descoperirea adevărului istoric.” d-l academician Ioan – Aurel Pop are o părere mai nuanţată, în sensul că „adevărul istoric”, aşa cum a fost, „nu mai poate fi reconstituit aievea de nimeni – în afară de Dumnezeu”.
Şi voi da citatul din prefaţa la ediţia a doua a cărţii d-sale „Istoria, Adevărul şi Miturile”, pasaj care mi-a plăcut deosebit:
„Domnul Boia şi cei care-l urmează au creat impresia – devenită din păcate convingere pentru unii – că istoria, mai exact cercetarea istorică, nu are niciun rost, fiindcă este falsă, mincinoasă, plină de mituri (termen folosit cu sens peiorativ). Cu alte cuvinte, toată munca istoricilor de la Herodot încoace, dar mai ales, de la Grigore Ureche încoace, ar fi inutilă, eronată, insidioasă, fără legătură cu adevărul faptelor petrecute în trecut. Istoricii nu ar fi decît un fel de eseişti, care însăilează gînduri personale – de cele mai multe ori cu mai puţin stil – prostind lumea cu idei preconcepute, servind numai interese proprii, de familie, de partid, confesionale, religioase şi mai ales, naţionaliste.
Fireşte, ideile acestea au prins şi pe fondul lipsei de cunoştinţe istorice şi istoriografice în rîndul publicului larg. Cine mai consideră azi studiul trecutului fundamental pentru cultura generală, în condiţiile în care istoria nu se mai predă în şcoli aproape deloc? De cîte ori nu auzim – la modul retoric sau serios – întrebarea: „Cînd veţi scrie, odată, voi, istoria adevărată?”
Iată că răspunsul a venit, dur şi fără replică, prin domnul Boia: „Niciodată!” Ironia sorţii este că acest răspuns este, în esenţă, corect, numai că, îmbrăcat în forma cinică dată de cărţile Domniei Sale, devine mincinos!
Istoria, exact aşa cum a fost nu mai poate fi reconstituită aievea de nimeni – în afară de Dumnezeu! – dar oamenii tind şi au tins întotdeauna, prin specialişti, adică prin istorici de meserie, să se apropie cît mai mult de realitatea din trecut. Cu alte cuvinte, prin metode specifice, care se aprofundează în facultate, oamenii învaţă cum să studieze memoria colectivă, cum să reînvie amintirile popoarelor, fără ostentaţie, cu respect pentru adevăr, pentru acel adevăr care ne este nouă oamenilor îngăduit. „