De la Surena

.

Cu ceva vreme in urma, iconoclast scria un articol axiomatic cu privire la Ilie Serbanescu, acest Dr.DOOM al economiei Romanesti, vorba lui Octavian Pelin care preia si el articolul.
In articolul cu pricina, sugestiv intitulat, „Ilie Serbanescu un analist care a vazut lumina (prea tarziu), iconoclast da de pamant cu analistul nostru economic, inconsecvent si apostat care a pus umarul la daramarea economica a Romaniei si acum se da lovit profitand de memoria scurta a romanilor.
„Astăzi, opiniile sale ( Ilie Serbanescu ) perfect justificat antioccidentale sunt binecunoscute. De exemplu cea de aici. (trimitere spre un articol patriotic )
De fapt, el sau eu nu suntem antioccidentali. Ei, occidentalii, sunt antiromâni şi nu poţi dori la nesfârşit să aparţii unei comunităţi de popoare care te dispreţuiesc şi te jefuiesc.
Dar cei cu memoria bună îşi pot aminti şi un alt Ilie Şerbănescu, cel din anii ’90.
Din păcate, sunt prea tânăr ca să mi-l amintesc şi pe Ilie Şerbănescu dinainte de revoluţie, pentru că se pare că a existat şi acela.
Nu ştiu ce o fi scris primul Ilie Şerbănescu, cel dinainte de 1989. Am găsit doar o referire a autorului la acele scrieri, din care se poate deduce totul: „Nu ştiu dacă vina noastră, a ziariştilor economişti, a fost mai mare sau mai mică decât a oamenilor de cultură ce au cântat regimul sau al inginerilor ce au edificat construcţiile faraonice inutile şi vlăguitoare economic. Dar ştiu că trebuie să acceptăm integral responsabilitatea minciunii pe care am promovat-o.”
E un extras din motto-ul culegerii de articole „Jumătăţile de măsură dublează costurile sociale”, preluat la rândul său din revista „Lumea”, ediţie specială, 26 decembrie 1989.
Dar domnule Şerbănescu, pentru minciunile sau poate erorile pe care le-aţi comis după 1989, când o să vă asumaţi răspunderea?
De exemplu, scriaţi despre anul 1990 că „în numai 5 luni au fost pur şi simplu spulberate singurele atuuri româneşti pe calea eventualei reforme: echilibrul bugetar intern şi echilibrul plăţilor externe.„[1]
În realitate, a fost exact pe dos.
Cu toată prăbuşirea sistemului economic socialist, cu toată pierderea pieţelor externe, cu toate importurile şi cheltuielile impuse de creşterea spectaculoasă a nivelului de trai în 1990, cu toate campaniile electorale şi agitaţia politică internă, bugetul general consolidat a fost EXCEDENTAR în 1990 (1% din PIB) şi 1991 (0,5% din PIB). Abia în 1992, România a „sărit” la un deficit bugetar consolidat de 4,6% din PIB, urmat de o echilibrare rapidă (deficite de 0,1% din PIB în 1993 şi 2,5% din PIB în 1994).[2].
Se poate observa uşor corelaţia dintre reformă şi deficite. De fapt, nu doar că regimul Iliescu în 1990 – 1991 a menţinut echilibrul bugetar. Abia reformele au provocat dezechilibrele.
Nu lipsa de reformă, ci tocmai reforma a dus la degradarea rapidă a situaţiei economice.
1992, vă amintiţi? Anul marelui premier finanţist Stolojan, a însemnat explozia deficitului bugetar.
Astăzi dl. Şerbănescu deplânge dispariţia „economiei reale”, adică a sectorului productiv. Dar în 1990, tocmai pentru asta pleda: ” … în situaţia actuală, deficitul energetic nu poate fi înlăturat altfel decât printr-o degrevare a consumului de presiunea exercitată de câţiva giganţi energofagi. Printr-o degrevare definitivă şi nu prin măsuri de reducere temporară a activităţii, în genul celor luate.„[3]
Ironia este că tocmai o parte din giganţii energofagi au supravieţuit, de exemplu ALRO Slatina, SIDEX, Rompetrol, chiar Oltchim,etc. Probabil tocmai pentru că, fiind foarte mari, nu au putut fi privatizaţi rapid, ceea ce i-a şi salvat.
Un posibil punct forte în condiţiile prăbuşirii pieţelor externe – autarhia – este văzut de Serbănescu ca o problemă: „Am ajuns în situaţia în care România are poate cele mai slabe performanţe în ce priveşte exportul pe locuitor şi, prin consecinţă, importul pe locuitor din Europa„.[4]
Unde n-am fi şi astăzi atât de puţin dependenţi de schimburile cu exteriorul! Criza abia s-ar simţi!
M-a amuzat entuziasmul pro-colonial: „Ne aşteaptă sarcini copleşitoare. Cu se însă să începem? Desigur, cu reconectarea legăturilor întrerupte de vechea dictatură: redobândirea accesului la clauza naţiunii celei mai favorizate din partea SUA, reluarea negocierilor privind încheierea acordului cu Piaţa comună, reintegrarea efectivă în activităţile Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale, ale altor instituţii economice naţionale„[5] – un text publicat în revista „Lumea azi” nr. 2/11 ianuarie 1990.
Adică prioritatea din punctul său de vedere era, în ianuarie 1990, integrarea urgentă a României în sistemul neocolonial care ne-a strivit şi ne-a zdrobit în următorii 22 de ani. Sigur, probabil el nu cunoştea pe atunci adevărul privind aceste instituţii. Ceva din Occident nu putea fi rău pentru noi, pur şi simplu nu se putea concepe aşa ceva în 1990.
Iar reformatorul salutar cine era? „Aducerea în fruntea Băncii Naţionale a României a dlui Mugur Isărescu (să-l ţină Dumnezeu aşa reformator precum îl cunoaştem) este dătătoare de speranţe.„[6]
Ca să vezi!
Am mai scris aici şi o să mai scriu despre acest idol gol pe dinăuntru, colaborator la colonizarea României, şi voi mai scrie.
În „Pericolele întoarcerii la ce a fost”, articol publicat în „Expres” nr. 20/21-27 mai 1991, Ilie Şerbănescu ridiculizează idei pe care astăzi le-a îmbrăţişat: ” … întreaga reformă economică întreprinsă ar urmări desfiinţarea economiei naţionale şi punerea ei la dispoziţia monopolurilor internaţionale, iar după ce haosul va fi desăvârşit, iar patrimoniul productiv se va fi devalorizat suficient pentru a fi cumpărat pe nimic;„[7]. Ideea că „… în colaborarea cu Occidentul este întrezărită ameninţarea aservirii către acesta„[8] este considerată a fi de apanajul forţelor extremiste.
Ce aş putea spune, domnule Şerbănescu, decât că următorii 20 de ani le-au dat dreptate „extremiştilor” şi „conservatorilor” de atunci, iar dumneavoastră aţi greşit? N-ar fi rău însă să o spuneţi şi dumneavoastră.”
Sursa: iconoclast