De la două tabere… la doi Dumnezei
– Provocarea lui Dan Cristian Ionescu-

Poate că detaliile despre drumul parcurs în viaţă de domnul Ionescu ar arunca lumini
lămuritoare asupra evoluţiei perspectivei sale despre condiţia umană, care l-a condus de la
lupta împotriva farsei postdecembriste şi a degenerării justiţiei la problema temeliilor
transcendente ale ciocnirii continui dintre armatele Binelui şi Răului. Cred, de exemplu, că
experienţa confruntării cu dosarele Contrarevoluţiei, Feseniadei, Tranziţiei Criminale, a
contribuit hotărîtor în a forţa un răspuns la întrebarea tragică: pe ce baze ne opunem mişeliilor
sistemice/sistematice, de unde tragem chemarea/puterea de a ne irosi într-o luptă la care nu ne
obligă nimeni- dimpotrivă?
Eu însă nu voi intra în astfel de consideraţii aici, pentru a folosi eficace spaţiul redus, întru
a semnala provocarea unuia dintre acei gînditori neconvenabili, pe care actuala maşinărie de
cultivare a popularităţii îi face să rămînă veşnic necunoscuţi. Şi asta, pentru că problema pusă
de Ionescu în „Codul lui Lucifer” (lucrare publicată în mai multe ediţii , acoperite de ne-
mirabilă tăcere) este esenţială, pentru orice om care-şi investighează temeliile conştiinţei
(sondează epistemologia eului): pot fi atribuite monumentalele succese drăceşti perspicacităţii
unor copii/îngeri decăzuţi ai unicului Dumnezeu, sau ele demonsteză existenţa a doi
Dumnezei, care se înfruntă bipolar la scara cosmosului, cu reflexii pe scena istoriei?
Evident că nu convine de loc (celor ce vînează sporii potenţiali ai antisemitismului mai
dihai decît tulpinile de Coronavirus), ideea domnului Ionescu (demnă de un fost procuror), de
a studia chestiunea pornind de la contrapunerea dintre spiritul nemilos al Vechiului Testament
cu cel răsturnat, din cel Nou. Aşa că observaţiile/argumentele domniei sale, privind caracterul
invers al celor două straturi ale Bibliei nu sunt combătute , ci lăsate să piară în oceanul de
reziduuri intelectuale în care se varsă textele noastre (de unde nu se prea ridică vreun circuit
similar apei…). Am constatat că subiectul acesta noduros nu convine nici creştinilor, care îl
eludează cu speculaţii inconsistente, despre o transfigurare de sens… care nu apare în texte.
Trimisul Dumnezeului unic ar fi ajuns pe cruce pentru că a venit să ne pună în gardă că i-au
fost traduse greşit indicaţiile, în Vechiul Testament. Şi astfel, adoptatorii unor perspective
contrare privind menirea umană (contradicţie reflectată pregnant de-a lungul istoriei) se pot
raporta… la acelaşi Dumnezeu.
Faţă de o astfel de complacere în paradox (care se pretinde fundată teologic, dar pare a
ascunde o laşitate), mi se pare mai verosimilă ipoteza domnului Ionescu, că ne aflăm sub
sceptrul a doi Dumenzei, de sens contrar, care se luptă pentru sufletele noastre. Ştiu că
monopolizarea mistică a declarat asta o erezie. Dar numai aşa s-ar mai putea apropia de
religie unul ca mine, care nu poate considera omniprezenţa Răului un epifenomen, nu poate
recurge la artificiile tipice prin care se ascunde hîdoasa realitate: nu ne (mai?) aflăm de loc în
faţa unei frumuseţi covîrşitoare (care să-l reveleze pe Dumnezeu) ci a unui adevărat iad pe
pămînt, pe care Demiurgia Bună nu l-a putut concepe. Nefiind vorba aici numai de nedreptate
şi cruzime, ci şi de zădarnicie, derizoriu, absurditate. Şi e de-a dreptul schizofren să concedem
că urîţenia asta e doar vina noastră, că nu ne-am ridicat la înălţimea misiunii date de unica
divinitate.
Modelul vinovăţiei noastre faţă de Demiurg (şi nu invers) nu ne-a dus prea departe. Nici
menţinerea sub sceptrul aceluiaşi Tată cu cei care ne consideră resurse, utilizabile întru
bunăstarea lor (…aşa cum şi noi considerăm celelalte vietăţi). Dacă trebuie să aleg între aceste
mistici (nu discut aici alternativa scepticismului- la care toate acestea pot conduce), prefer
deci modelul unui Tată bun , care e pe cale de a pierde lupta cu Celălalt- poate şi din cauza
slăbiciunii fiilor săi. De care tot el e responsabil.
Provocarea domnului Ionescu nu are nevoie de originalitate, pentru a fi majoră.
Dimpotrivă, e cu atît mai meritorie cu cît exprimă o criză clasică, ascunsă.

16 aprilie 2021

*

Nota redacției – „Descoperirile” dlui Dan Cristian Ionescu cu privire la contradicțiile din Vechiul Testament au fost deja semnalate în texte clasice. Într-adevăr, este greu pentru un creștin să accepte Vechiul Testament și să-l împace cu Evanghelia domnului nostru Iisus Hristos. Eu unul, bunăoară, nu pot deduce din Vechiul Testament mult lăudatul monoteism al evreilor! E clar că pentru evrei existau mai mulți Dumnezei, printre care și Dumnezeul în care credeau ei și pe care îl prețuiau considerându-l mai puternic decât ceilalți, nu unicul! Un Dumnezeu care nu prea aduce cu Dumnezeul nostru!…

La fel, tradiția „iudeo-creștină” nu are nimic de-a face cu progresul civilizației omenești. Sigur, există un proces de creștinare a evreilor, care se produce natural, fără nicio presiune din afară, continuând începutul creștinismului care, cum bine se știe, a debutat prin primii evrei care l-au urmat pe Iisus. Din păcate sunt multe interpolări târzii în textul biblic, încât nu poți intra în detalii. Mă gândesc la argumentele rabinilor evrei din epoca modernă, contemporani cu noi, care au susținut și argumentat faptul că Iisus nu era evreu, ipoteză care se potrivește mai bine cu faptele sigure legate de biografia pământeană a Mântuitorului. 

Nu insist, nu am pregătirea necesară, dar câteva contradicții între iudaism – Vechiul Testament, și creștinism – Noul Testament sunt vizibile chiar și la o lectură superficială a celor două texte. La o lectură aprofundată – cum a făcut-o domnul Ionescu, aceste contradicții sunt multe și ireconciliabile. Din păcate!

ion coja