Adrian
199 aprobate
agoia2000@gmail.com
185.163.105.89
”
Dacă s-au descompus atît de vizibil cei apăsaţi numai de remuşcări ori deziluzii politice ori acriţi de anchete şi interogatorii (s-au denunţat unii pe alţii), de colocaţiune (unde s-au exasperat şi duşmănit unii pe alţii), de cadre, de schimbările liniei, cum aş arăta eu cu mocirla în urma mea, cu viaţa mea irosită şi făcută albie de porci? De n-aş fi creştin!

Iată însă că sunt. Clopotele acum şi pe mine mă cheamă prietenos, familiar. Într-un anume fel mă pot dezvălui şi eu ca-n Caravana lui Hauff: Ich bin der Răuber Orbazan. Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescîrbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine.

Acesta-i norocul meu, nefiresc, negîndit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos, cunoscînd dealtfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista.

Numai creştin fiind mă vizitează – în pofida oricărei raţiuni – fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creştinismului nu umblu – crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului – spaţiu proustian descompus de timp – şi nu ajung să fiu şi eu – cum spune Francois Mauriac în Destine – unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles – Fapte 20, 35 – că mai fericit este a da decît a lua.
”

N. Steinhardt, „Jurnalul Fericirii”