Nota redacției – Ne-a venit ideea de a publica câteva capitole din cartea Îndreptarea Îndreptarului ortografic, apărută pe la începutul anilor 90. O carte în care semnalam o serie de recomandări făcute de colegii mei de la Institutul de lingvistică față de care aveam rezerve sau obiecții, de cele mai multe ori dându-le dreptate celor aflați în păcat: compatrioții mei „întru limba română”, cum sună vorba unui mare și vechi autor. Aștept cu mare interes comentariile cititorilor acestui site, care s-au dovedit că au o sensibilitate aparte pentru problemele limbii române. Am publicat deunăzi capitolul „Românii e deștepți”. Un text mai tehnic, cele care urmeză sunt mai ușor de digerat.

*

  1. lucrativ

♠

Este un cuvînt cu care se luptă cerberii limbii române de vreo jumătate de secol. A apărut în scrisul unor neologizanţi (sic!), care s-au amăgit că-l introduc astfel pe latinescul lucrativus, adjectiv care în latină avea înţelesul “profitabil, avantajos ; primit ca dar sau prin testament”. Adjectivul latinesc avea ca punct de plecare verbul latinesc lucro, lucrare, “a avea profit, a câştiga ; a economisi” şi substantivul lucrum “câştig, profit”. Franceza a preluat şi ea din latină acest cuvînt, ca împrumut savant : lucratif, cu acelaşi înţeles ca în latină “aducător de câştig, de profit”. În franceză există şi un substantiv, lucre, “câştig dorit cu aviditate”, care vine, tot ca neologism, din latină, din lucrum. De notat că în franceză, aceste două neologisme au căpătat, cu timpul, în franceza modernă, o nuanţă uşor peiorativă (după Dauzat).

Cuvintele latineşti lucrum şi lucrare au fost moştenite, păstrate în limba română, sub binecunoscuta formă lucru şi lucra(re), aproape identică celei latineşti. De modificat, sub acţiunea timpului scurs de la integrarea Daciei în spaţiul latinofon, s-a modificat îndeosebi înţelesul, ajungând să însemne ceea ce azi înseamnă aceste cuvinte : a lucra “a munci”, lucru “obiect ; muncă ; problemă”. În plus, şi lucru şi lucra sunt cuvinte dintre cele mai folosite, din nucleul fondului lexical, cunoscute de tot românul din cea mai fragedă pruncie. Acest din urmă “detaliu” este de importanţă maximă. Căci, în momentul în care încep unii, unii care ştiau bine franţuzeşte, să folosească, vorbind româneşte, adjectivul lucrativ, interlocutorii acestora, dacă nu ştiau şi ei foarte bine franţuzeşte, neînţelegând şi neştiind că acest cuvînt este neologism franţuzesc, se simţeau îndreptăţiţi să-l decodeze pe acest lucrativ, cuvînt pe care-l auzeau prima oară, ca pe un derivat de la lucra, după modelul lăuda-laudativ, crea-creativ, specula-speculativ, model dintre cele mai productive în româna de azi, din ultimii cincizeci de ani.

Mai mult, acest lucrativ intrând în limba română mai ales în texte scrise, prin diverse publicaţii, iar originalul lucratif fiind un cuvînt relativ rar în franceză, pe care nu ajung să-l cunoască majoritatea celor care se descurcă mulţumitor în această limbă, numărul receptorilor, al vorbitorilor care au fost tentaţi să-l lege pe lucrativ de a lucra, ca derivat al acestuia, a fost chiar de la bun început mai mare decât al celor care au putut recunoaşte în acest cuvînt originalul franţuzesc.

Cu alte cuvinte, 99,999 % dintre români, când aud prima oară, într-un enunţ, cuvîntul lucrativ, sunt convinşi că este vorba de un derivat de la verbul românesc a lucra. Chiar dacă emiţătorul enunţului s-a gândit la originalul franţuzesc sau latin, receptorul – mai ales când este un cititor întâmplător al textului, nu are nici o şansă şi nici un motiv să se gândească la altceva decât la un cuvînt românesc format după modelul crea-creativ, lăuda-laudativ.

Ca neologism, împrumutat din franceză, lucrativ nu avea nici o şansă să nu fie afectat de existenţa în limba română a puternicului cuvînt a lucra. Aş îndrăzni să spun că a fost extrem de neinspirată ideea de a împrumuta acest cuvînt din franceză, obligând bietul cuvînt la o concurenţă fără nici o şansă de izbândă : concurenţa cu derivatul lucrativ de la a lucra, derivat oricând posibil, latent în limba română, adică în conştiinţa vorbitorilor. Aş numi inepţie savantă pretenţia pe care o au chiar şi azi unii lingvişti (şi pe urma lor un anumit public de bună credinţă), ca lucrativ să fie, în limba română, un neologism, cu sensul “aducător de profit, de câştig”, ca în franceză (sau latină). Vorbitorilor limbii române nu li se poate pretinde să cunoască ce sens are lucratif în franceză. Lor li se poate cere să cunoască limba română. Şi tocmai de aceea ei apelează la ceea ce cunosc, la modelele flexionare şi de derivare, iar aceste modele le impun, când întâlnesc prima oară cuvîntul lucrativ, să-l lege de alte cuvinte româneşti, să-l introducă în familia de derivate de la lucru şi a lucra, cuvinte româneşti dintre cele mai cunoscute.

Aşadar, nu este o greşeală să folosim cuvîntul lucrativ cu un sens derivat de la a lucra. Bunăoară, cum se făcea distincţia la croitoriile şi cizmăriile de odinioară, din cooperaţie, între centrele de comandă (unde ţi se lua măsura şi banii) şi atelierele lucrative (unde meşterii confecţionau propriu-zis obiectul comandat).

După părerea mea, s-au petrecut, aproape simultan, două procese :

  1. neologismul lucrativ, împrumutat din franceză, de cele mai multe ori când a fost folosit a fost înţeles, a fost decodat de Receptor ca un derivat de la a lucra şi, deci, întrebuinţat în continuare cu acest înţeles de majoritatea celor care l-au auzit sau citit.

  2. după modelul atât de productiv al lui lăuda-laudativ, crea-creativ etc., dintr-un imbold intern, străin de cuvîntul franţuzesc, vorbitorii limbii române au creat cuvîntul lucrativ (se pare că cuvîntul creativitate, de pildă, a apărut în română înainte ca franceza să-l “inventeze”, să-l creeze pe créativité). Din păcate, majoritatea lingviştilor s-au grăbit şi se grăbesc în continuare să considere că lucrativ ar fi neologismul franţuzesc corupt de o etimologie populară (dacă poate fi numită astfel!) în ceea ce priveşte înţelesul.

Drept care, în ultimii 30-40 de ani, se duce o veritabilă campanie de ridiculizare (şi condamnare) a celor care folosesc cuvîntul lucrativ ca pe un derivat de la a lucra, neştiind, inculţii de ei, că, de fapt, aşa cum scrie şi în DEX, acest cuvînt, lucrativ, vine de la un cuvînt franţuzesc, aproape identic, lucratif. Se pare că lingviştii noştri, în general, şi în special autorii DEX-ului nu acceptă ideea că se poate vorbi corect româneşte fără să consulţi DEX-ul. Grija de a se conforma limbii române, structurilor şi mecanismelor limbii, spiritului acesteia, nu pare să-i frământe pe cei ce-şi iau sarcina de a consemna, iar nu de a decide ei, care sunt normele limbii române. Când ştim şi acceptăm cât de des un cuvînt împrumutat îşi schimbă sensul, inclusiv sub influenţa cuvintelor deja existente în limbă, e de neînţeles îndârjirea cu care specialiştii noştri, făcând pe avocaţii limbii române, nu-i dau voie lui lucrativ să se cupleze, semantic, cu a lucra şi să fie considerat ca derivat de la a lucra, după un model dintre cele mai productive în limba română actuală : lăuda-laudativ, medita-meditativ.

Cuvîntul lucrativ a apărut în câteva texte româneşti la mijlocul secolului al XIX-lea. E posibil ca la acea dată sufixul -ativ să nu fi fost aşa de productiv cum avea să devină în secolul următor. Este, probabil, singura scuză ce poate fi găsită pentru cei care au folosit primii acest cuvînt. O scuză care devine acuză la adresa celor care azi se mai încăpăţânează să nu accepte derivarea de la a lucra a unui adjectiv lucrativ, care să n-aibă nici o legătură cu franţuzescul lucratif. Căci, aşa cum am mai spus, nu putem cere românilor să cunoască ce înseamnă lucratif în limba franceză, atâta timp cât au în limba română verbul a lucra şi modelul de derivare lăuda-laudativ, recrea-recreativ etc.

După logica acestor “apărători” ai limbii române, ar trebui marginalizaţi acei vorbitori ai limbii române care se încumetă să comunice în această limbă fără a se îngriji să-şi însuşească, în prealabil, o franceză fără cusur, împinsă până la uitarea limbii române ! Căci, nota bene !, în limba franceză cuvîntul lucratif este un neologism, mai degrabă rar folosit …

În cel mai bun caz – bun pentru cei care susţin că în limba română ar exista sau ar putea să existe sau să supravieţuiască un cuvînt ca lucrativ, neologism, cu sensul franţuzescului lucratif sau al latinescului lucrativus, am putea accepta existenţa a două cuvinte : lucrativ (derivat de la verbul românesc a lucra) şi lucrativ (neologism).

Personal, nu agreez această soluţie. Mâine-poimâine, vreunul dintre împătimiţii folosirii lui lucrativ cu sensul “profitabil, avantajos” ne va ferici cu un alt neologism, lucrator, pe care ne va sili, sub ameninţarea anatemei academice, să-l folosim şi să-l acceptăm cu sensul din latină al lui lucrator, -oris : “câştigător”…

Precizez : nimeni nu le poate pretinde românilor să ştie franţuzeşte sau latineşte sau altă limbă ca să vorbească corect româneşte !

De cele mai multe ori, când oamenii întâlnesc, într-un mesaj care le este sau nu adresat, un cuvînt necunoscut, pe care-l aud prima oară, ei încearcă să deducă sensul cuvîntului din contextul sintagmatic (lingvistic) şi din situaţia în care se desfăşoară comunicarea, precum şi din contextul paradigmatic, încercând să-şi dea seama de legăturile pe care le are acel cuvînt cu alte cuvinte româneşti, vorbitorii intuind adevărul că fiecare element lingvistic, fiecare cuvînt există în legătură cu alte elemente ale limbii, într-o strânsă interdependenţă. În virtutea acestei intuiţii, orice român, când aude, când întâlneşte cuvîntul lucrativ pentru prima oară, îl “decodează”, îl înţelege fără nici o problemă : acest cuvînt nu poate exista în limba română decât ca derivat de la a lucra.

Sunt însă unii care îl folosesc ca împrumut din franceză, dându-i alt sens decât cel dedus din combinarea lui lucra cu -ativ ?! Asta nu mai poate conta decât ca o ciudăţenie din partea unor oameni cu multă carte, dar cu o totală lipsă de înţelegere a mecanismelor lingvistice dintre cele mai simple şi fireşti. Conform vechiului proverb că unde-i multă minte nu-i toată bună !… Aşa şi cu cei care se înverşunează să vadă în lucrativ un cuvînt împrumutat din franceză. E greu de înţeles cum de nu-şi dau seama că, în mod spontan şi cu totul justificat, orice român când aude cuvîntul lucrativ îl va lega de cuvîntul a lucra, considerat derivat de la acesta cu sufixul -ativ.

Lipsa de inspiraţie a celor ce au încercat să introducă şi mai ales a celor care se luptă să menţină în limba română cuvîntul franţuzesc lucrativ fără să ţină seama de existenţa în română a cuvîntului a lucra, cu care lucrativ nu se putea să nu intre în relaţii asociative, paradigmatice, acest caz de “inepţie savantă”, cum ne-am permis să-l numim, s-a mai repetat de câteva ori, chiar dacă nu cu aceeaşi stridentă inadecvare la realitate. Aşa s-a ajuns şi la concurenţa dintre neologismul fortuit şi cuvintele româneşti foarte, forţat, forţă, de care a fost apropiat în modul, din nou, cel mai firesc din punctul de vedere al vorbitorilor. Extrem de rar vorbitorii, când se întâlnesc prima oară cu un cuvînt, au parte de explicaţii care să le asigure o corectă decodare a semnului lingvistic. De cele mai multe ori ei sunt nevoiţi să se descurce singuri şi o fac recurgând la procedeele prin care, în anii prunciei lor, au învăţat să înţeleagă limba folosită de cei din jur : prin raportarea semnului atât la contextul (lingvistic şi extra-lingvistic) în care a fost folosit, cât şi la planul paradigmatic, încercând să introducă acel semn într-o familie de cuvinte, să-l încadreze într-un microsistem lingvistic ca parte a acestuia şi să-l înţeleagă, în mod deductiv, prin analogie cu alte cuvinte şi modele aflate în funcţiune, aflate adică în mintea lui, de vorbitor.

Cuvîntul fortuit, care are în latină şi în franceză sensul “întâmplător”, este greu să intre în română cu acest înţeles. Asemănările, semnalate mai sus, precum şi aspectul său de participiu verbal, pe care 99 % dintre vorbitorii limbii române le vor avea în minte ori de câte ori vor auzi cuvîntul fortuit, duc inevitabil la decodarea acestui cuvînt cu sensul “forţat, obligat de împrejurări”.

A apărut o categorie ciudată de vorbitori, de intelectuali, care, însuşindu-şi “corect” aceste neologisme atât de nefireşti, stau la pândă şi sar imediat la cei care greşesc, copleşindu-i cu ironiile lor pe semidocţii care nu cunosc sensul “adevărat”, “corect” al unor cuvinte ca lucrativ şi fortuit. Regret din tot sufletul că sunt nevoit să retez avântul pedagogic al acestor oameni de bună credinţă, însufleţiţi de cele mai bune intenţii faţă de soarta limbii române : faţă de limba română însă nu greşesc cei care consideră că lucrativ este un derivat de la a lucra sau cei care sunt tentaţi să considere că fortuit înseamnă “forţat”. Greşeala aparţine celor care, ignorând mecanismele psihologice, mentale ale limbii, ale vorbitorilor, şi-au imaginat că aceşti vorbitori nu vor face nici o legătură între a lucra şi lucrativ, invocând în sprijinul acestui calcul atât de nerealist autoritatea sensului din limba franceză (sau latină) a cuvîntului lucratif (sau fortuit). Repetăm – şi nu e pentru ultima oară : vorbitorilor limbii române nu avem dreptul să le pretindem să cunoască înţelesul pe care unele neologisme îl au în limba lor de origine. Chiar dacă această limbă este latina sau franceza.

Nu e la îndemâna oricui să inventeze, să creeze cuvinte noi, spunea Socrate în Cratylos. E nevoie de un har deosebit, pe care nu-l avem toţi. La fel stau lucrurile şi cu cuvintele împrumutate. Nu orice cuvînt se potriveşte a fi transplantat dintr-o limbă în alta. Chiar dacă e să-l împrumuţi din latină ! Da, lucrativus se potrivea să fie împrumutat, din latină în franceză, pentru că limba franceză nu l-a păstrat, nu l-a moştenit pe lucro, -are. Dar româna, care l-a păstrat pe lucrum, pe lucro, -are şi, probabil, pe lucrator, dându-le chiar un rang al frecvenţei superior faţă de latină, dar în acelaşi timp modificându-le şi înţelesul, este în altă situaţie faţă de limba franceză, având motive temeinice să nu împrumute, ca neologism, nici un derivat de la originalul lucro, -are. E aproape ca şi când l-am împrumuta chiar pe lucro, -are, cu sensul de “a câştiga”, şi am pretinde ca a lucra să circule, ca neologism, cu acest înţeles !

Cam la fel stau lucrurile şi cu salutar, un cuvînt pe care cei mai mulţi români îl folosesc (sau îl decodifică) cu înţelesul “demn de a fi salutat”. Îl consideră, aşadar, că este derivat de la a saluta sau de la salut. N-au oamenii de unde să ştie că acest cuvînt vrea (vrea el sau cei care l-au transplantat în limba română) să însemne “folositor vieţii, sănătăţii etc.; salvator. Care este potrivit, adecvat într-o anumită împrejurare” : un gest salutar, o victorie salutară. La origine, este vorba de aceeaşi rădăcină latinească, care avea amândouă înţelesurile. (Vezi obiceiul roman şi al altor popoare de a saluta urându-i celuilalt sănătate : Salve ! Să fii sănătos ! )

Din nou, cel (cei) care a introdus cuvîntul salutar în limba română, luându-l din latină sau/şi franceză, nu a fost deloc inspirat, deoarece în limba română existau deja neologismele salut, saluta, binişor mai vechi şi bine cunoscute în română. Aceste cuvinte fac ca orice vorbitor, receptând cuvîntul salutar, să-l decodifice ca pe un derivat de la salut sau saluta. De funcţionarea acestui mecanism, atât de simplu şi de eficient, trebuia să-şi dea seama cel care s-a folosit şi continuă să se folosească de cuvîntul salutar, ataşându-i alt înţeles decât cel la care se gândeşte orice vorbitor normal, obişnuit al limbii române.

Ca pe o curiozitate menţionăm faptul că verbul latinesc saluto, salutare s-a păstrat din vechime în limba română, schimbându-şi oareşicât forma şi înţelesul, pentru a deveni a săruta, sărutul fiind şi el un fel de a saluta. Multe sunt cuvintele latineşti care, tot aşa, s-au schimbat sub acţiunea timpului, devenind de nerecunoscut la prima vedere, precum ager, drept, femeie, sîn, iar în secolul al XIX-lea au fost scoase, nou-nouţe, din dicţionarul limbii latine şi introduse ca veritabile neologisme în limba română : agil, direct, familie, sinus etc.

Toată discuţia de mai sus, în jurul lui lucrativ, atrage atenţia asupra răspunderii pe care şi-o asumă cel care, într-un enunţ scris sau rostit, foloseşte pentru prima oară un cuvînt, fie împrumutat, fie inventat, propunându-l astfel spre a fi folosit şi de ceilalţi vorbitori. Cred că nu e zi de la bunul Dumnezeu în care, fie presa, fie televiziunea, să nu ne propună un cuvînt nou, împrumutat (“Actriţa X şi-a făcut un nou look !”), sau creat în limba română, din elemente deja existente (gen algoritmizare, filializare, a maximaliza etc.). Această tentaţie este azi deosebit de puternică şi de răspândită, luând prin surprindere instituţiile menite să conserve structurile limbii. În educaţia lingvistică pe care elevii o primesc în şcoală va trebui inclusă şi cultivarea unei anumite decenţe, a unei atitudini de reţinere faţă de tentaţia de a consacra cuvinte noi, proces în principiu extrem de delicat, de complex, care se înrudeşte îndeaproape cu talentul atât de rar al legiuitorului. Încă din antichitate, Socrate a atras atenţia asupra dificultăţilor teribile cu care se confruntă creatorul de nume, nomothetul, onomaturgul, atunci când vrea cu tot dinadinsul să facă o treabă bună. (Cf. Cratylos). Sau, în termenii atât de limpezi ai lui Sextil Puşcariu, “datoria lingvistului este să se transpună în mentalitatea subiectului vorbitor” (Vezi Limba română, vol. I, p. 15).

Notă : Cuvîntul laudativ provine de la a lăuda. De regulă, sufixul -ativ nu are de ce să modifice sunetele (vocalele) din rădăcină. Trecerea lui ă la a într-un cuvînt vechi, moştenit, cum este a lăuda, se datorează faptului că românii “ştiu”, simt că sufixul -ativ este neologic şi mai “ştiu” că vocala ă este românească, neaoş românească şi, deci, nepotrivită să apară în rădăcina unui neologism. Românii simt că laudativ, din pricina sufixului, ar fi, deci, un neologism. (Vezi şi mai jos, discuţia la marfar-mărfar).