DIN BABILON LA WALL STREET: – CUM TE SĂRĂCESC BANCHERII

CD
1.709 aprobate
denitsoc@gmail.com
108.231.169.110
DIN BABILON LA WALL STREET:
– CUM TE SĂRĂCESC BANCHERII
Cu Michael Hudson, intervievat de Jonathan Brown

Michael Hudson: Toată viața mea, de când am devenit economist în anii 1960, a fost să realizez că datoria era problema majoră care urma să crească exponențial și să sufoce societatea. Și era clar că datoria creștea cu dobândă compusă mai repede decât era capabilă economia să crească și să plătească datoriile.

Jonathan Brown: Bună ziua și bine ați venit la seria de podcasturi Shepheard Walwyn. Numele meu este Jonathan Brown. Shepheard Walwyn este o editură de cărți de campanie cu sediul în Londra, Anglia.
Scopul nostru este să descoperim și să promovăm idei noi pentru cele mai vechi probleme ale societății și, deși specialitatea noastră este economia etică – ceva ce Anthony Werner, forța noastră motrice de peste 40 de ani, a fost pionier, ne-am extins de-a lungul anilor și în alte domenii conexe, cum ar fi mediul înconjurător și viața și munca agenților schimbării societății.

Astăzi avem un nou interviu cu Michael Hudson, probabil cel mai influent, dar rareori recunoscut economist din lume și cel mai faimos autor al lediturii Shepheard Walwyn. Michael a avut o carieră remarcabilă, lucrând mai întâi ca economist pentru unele dintre cele mai importante instituții din SUA, dar acum ca scriitor prolific, cea mai faimoasă lucrare a sa fiind probabil „Super Imperialismul, Strategia Economică a Imperiului American”. Michael, bine ai revenit la podcast.

Michael Hudson: Ei bine, mă bucur să fiu din nou aici. Mulțumesc că m-ai invitat.

Jonathan Brown: Michael, știu că am mai lansat un podcast pe care l-am făcut impreună acum trei ani cu predicțiile tale remarcabile pe care le-ai făcut, exact când conflictul dintre Ucraina și Rusia începea.
Mă întreb dacă am putea începe de acolo, Winston Churchill a spus că, dacă vrei să privești înainte, atunci trebuie să privești înapoi cât de departe poți. Ar fi în regulă?

Michael Hudson: Întreaga mea viață, de când am devenit economist în anii 1960, a fost să realizez că datoria era problema majoră care urma să crească exponențial și să sufoce societatea. Și era clar că datoria creștea cu dobândă compusă mai repede decât era capabilă economia să crească și să plătească datoriile.

Am petrecut câteva decenii avertizând asupra faptului că sudul global nu putea plăti datoriile dolarizate, așa cum, de fapt, nu s-a întâmplat în anii 1970. A existat o reacție atât de mare la ceea ce spuneam, un astfel de refuz din partea profesiei economice de a considera datoria ca fiind importantă, încât am decis să analizez întreaga istorie a modului în care diferite societăți au făcut față datoriilor.

Și am început să scriu o istorie a datoriilor, după ce am părăsit Organizatia Națiunilor Unite în 1979, după ce am avertizat că va exista o prăbușire a datoriilor din lumea a treia, din America Latină, în câțiva ani, așa cum a fost într-adevăr în 1982. M-am întors până în Grecia și Roma antica, apoi în Biblie, și am dat peste anul jubiliar.

Au existat câteva referințe la faptul că existau antecedente ale acestui lucru în legea babiloniană și am început să caut prin literatura din Babilonia. Și am aflat destul de repede că fiecare conducător al dinastiei babiloniene, ori de câte ori prelua tronul pentru primul său an complet pe tron, proclama o tablă curată, anulând datoriile agrare personale care se acumulaseră, declara un jubileu.

Eliberându-i pe slujitorii obligațiunilor care trebuiau să lucreze pentru creditorii lor pentru a-și achita datoria și redistribuind pământul, cuvintele pe care Hammurabi și alți conducători le-au folosit pentru a proclama aceste tablă curată au fost exact cele ale Jubileului iudaic din Levitic, care se pare că a fost scris în legea mozaică atunci când exilaților evrei li s-a permis să se întoarcă în Israel și au adus cu ei familiaritatea lor cu legea babiloniană.

Așa că am început să-mi notez ideile, le-am împărtășit cu un prieten de-al meu, Alex Marshak, profesor la Harvard. El m-a prezentat șefului departamentului de antropologie și arheologie de la Harvard. Am fost numit cercetător la Muzeul Peabody de către Carl Lambert Klowski. Mi-am dat seama că exista această bogăție de documente academice babiloniene, sumeriene și din Orientul Apropiat pe care economiștii le ignoraseră complet.

Ei bine, în timp ce toate acestea se întâmplau, reformatorii din Anglia și Europa reușiseră într-adevăr să reducă controlul clasei proprietarilor de terenuri asupra parlamentului. În Anglia, acest lucru a fost de fapt finalizat în 1909 și 1910 și, în ciuda faptului că nu mai există o clasă de proprietari ereditari absentiști care să colecteze chirie, există încă o chirie funciară a proprietarilor de terenuri.

Băncile au devenit din ce în ce mai mult sponsorii intereselor funciare și mama monopolurilor. Și asta pentru că, pe măsură ce scăpai de o clasă de proprietari care nu existase cu adevărat în Statele Unite, așa cum exista în Europa, chiria funciară a ajuns să fie plătită ca dobândă ipotecară pentru ca oamenii să poată cumpăra case.
Și astăzi, din Statele Unite până în Anglia, Europa continentală, cel mai mare element al împrumuturilor bancare este pentru imobiliare.

Și cea mai mare parte a creșterii prețului imobiliarelor este creșterea chiriei terenului. Așadar, această creștere a rentei economice, despre care economiștii clasici, Ricardo și alții, avertizaseră, va absorbi toate veniturile economiei. Și va sărăci clasa consumatorilor, deoarece vor trebui să plătească pentru locuințe, atât de mulți bani.

Dacă vor fi angajați de industrie, industriașii vor trebui să plătească forței lor de muncă suficienți bani pentru a plăti creșterea costurilor locuințelor, creșterea costurilor alimentelor, precum și creșterea costurilor monopolurilor. Și exact acesta este genul de presiune pe care o aveți în Anglia, Europa și Statele Unite astăzi.

Jonathan Brown: Ceea ce spuneți atunci explică, în esență, faptul că bancherii preiau valoarea terenului în plățile de dobânzi pentru ipoteci și câștigă puterea în acest fel.
De aceea a fost o tragedie atât de mare faptul că Henry George a susținut băncile și nu a extins conceptul de rentă economică, deoarece venitul nemuncit crește prețurile fără a juca deloc un rol în procesul de producție. De aceea, economiile occidentale se dezindustrializează astăzi.

Michael Hudson: Se dezindustrializează pentru că este mai ușor să faci bani prin mijloace financiare, prin crearea unui monopol sau prin cumpărarea de locuințe și clădiri comerciale care sunt licitate pe baza datoriilor, crescându-le prețul, iar tu obții câștiguri de capital. Și ceea ce este atât de izbitor în contrastul dintre economiile moderne și ceea ce doreau economiștii clasici este că aceștia doreau să folosească renta economică ca bază de impozitare, astfel încât să nu fie nevoie să impozitezi salariile și profiturile.

Dar, în schimb, renta economică neimpozabilă este cea care beneficiază de avantaje fiscale speciale. Industria imobiliară comercială nu a trebuit să plătească impozit pe venit din 1945. Donald Trump a vorbit despre asta. Îi place amortizarea pentru că există pretenția că clădirile își pierd valoarea, în loc ca proprietățile lor să crească în preț, în mare parte din cauza terenurilor.

Industria petrolieră a avut ani de zile alocația pentru epuizare, permițându-i să evite plata unui impozit pe venit. Sectorul financiar a evitat plata diverselor impozite din cauza unor lucruri precum dobânda reportată.
Și, textul cu litere mici al codului fiscal îi obligă pe cei care primesc chirii să plătească impozite mult mai mici, dacă nu chiar deloc, în comparație cu salariații și profiturile companiilor.

Așadar, există presiunea fiscală, iar acest sistem este răspândit nu doar în SUA și în țările NATO, ci în întreaga economie mondială, unde există un întreg corp de legislație fiscală internațională și diplomație internațională, toate conduse de către cei care primesc chirii.

Și asta este ceea ce desindustrializează Occidentul. Întrebarea este dacă restul lumii, China, Rusia, majoritatea globală, sudul global, vor putea face practic ceea ce a făcut China, adică să reinventeze roata lui Adam Smith și John Stewart Mill și a economiștilor clasici și să transfere sectoarele generatoare de chirii, conduse de finanțe, în domeniul public, în loc să permită ca averile financiare să se facă în detrimentul economiei în ansamblu.

Jonathan Brown: Uimitor. Așadar, chiar înainte de a trece la predicțiile pe care le-ați făcut acum trei ani, există ceva, în special din prăbușirea antichității și prăbușirea oligarhică care a avut loc în Grecia și Roma, despre care doriți să ne creșteți gradul de conștientizare și învățămintele pe care credeți că le-am putea învăța dacă ne uităm atât de departe în societate?

Michael Hudson: Ei bine, asta este ceea ce spune a doua carte pe care ați menționat-o, Prăbușirea Antichității, epoca bronzului, în jurul anului 1200 î.Hr. A fost o vreme foarte rea, a fost o schimbare climatică și a dus la un colaps al populațiilor agricole. Economiile palatelor din Asia de Vest au fost întrerupte drastic. Întregul comerț cosmopolit din Orientul Mijlociu a luat sfârșit.

Palatele din Grecia au dispărut. Populația s-a micșorat și a existat o epocă întunecată, adică o epocă fără prea multă documentație, din 1200 î.Hr. până la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr.

Ei bine, în secolul al VIII-lea, comercianții sirieni și venețieni din Orientul Apropiat au început să facă comerț în toată Mediterana, cu Grecia și cu Peninsula Italică, în largul coastei Romei, la fel cum în largul coastei Atenei, în Grecia.
Și au adus toate aceste practici economice care fuseseră dezvoltate în epoca bronzului, greutăți și măsuri, ținerea conturilor, contracte și perceperea de dobânzi.

Ceea ce a făcut Occidentul diferit de tot ce existase înainte în Orientul Apropiat a fost faptul că nu avea nicio autoritate centrală care să poată proclama o nouă etapă, să anuleze datoriile și să oprească polarizarea economiilor lor.
Căpeteniile erau, în esență, învățate cum să perceapă dobânzi, deoarece atunci când ajungeau să-și finanțeze propriul comerț cu Mediterana de Est pe credit, trebuiau să plătească datorii.

Așadar, o mare parte din Grecia și Italia se aflau în mâinile a ceea ce istoricii clasici au numit state mafiote.
Căpeteniile au preluat absolut totul, au îndatorat populația și au redus-o la robie pentru datorii. Și ceea ce a declanșat cu adevărat redresarea civilizației occidentale a fost faptul că în Grecia tiranii erau niște parveniți din aristocrație care spuneau: „Vrem o nebunie, prosperitate”.

I-au răsturnat pe cei mai răi și mai opresivi dintre lideri și, practic, au redistribuit pământul poporului în general, au anulat datoriile și au făcut singuri ceea ce au făcut conducătorii orientali la Roma.
De fapt, au existat regi creați de la bun început, fără a exista o aristocrație care să fie răsturnată.

Roma era situată pe Tibru, un râu plin de țânțari și practic evitat din motive geografice. Fondatorii Romei, puținii oameni care erau acolo, s-au întrebat cum vom avea o populație și cum vom atrage oameni?
Munca era o resursă rară în lumea antică. Exista mult pământ, iar munca era ceea ce aveau nevoie.

Potrivit tuturor istoricilor romani, regii Romei aveau o politică: dacă vii la Roma și devii cetățean al nostru, îți vom da pământ. Îți vom asigura suficient pământ pentru a te întreține pe tine și familia și, bineînțeles, dacă devii cetățeni, va trebui să servești în armată și să te aperi împotriva oricăror regiuni vecine care ar ataca.

Și asta a continuat timp de câteva secole până când, în cele din urmă, la sfârșitul secolului al VI-lea, Roma a devenit suficient de prosperă încât s-a dezvoltat o aristocrație, i-a răsturnat pe regi și a dezvoltat o aristocrație destul de violentă, transformând Roma, la fel ca statele grecești, într-o oligarhie creditoare, deținătoare de pământuri. Acest lucru nu se dezvoltase în Orientul Apropiat.

Așadar, ceea ce a făcut Occidentul diferit de întreaga Epocă a Bronzului care l-a precedat a fost faptul că a avut această oligarhie creditoare, deținătoare de pământuri, care a ajuns la Imperiul Roman. Și, la rândul său, acest lucru nu numai că a dus la feudalism, dar a lăsat moștenire societății occidentale ulterioare întregul corp de drept orientat spre creditori și proprietate, moștenit de la Roma.
Și aceasta este problema pe care o avem astăzi.

China, într-un fel, nu numai că a preluat analiza economică a economiei clasice spunând că nu vrem ca o clasă rentieră să se dezvolte independent. Când Mao a avut revoluția din 1945, a trebuit să alunge clasa creditorilor și clasa proprietarilor de pământuri. Marea luptă a Chinei a fost împotriva proprietarilor de pământuri și a claselor rentiere.

Așadar, nu au avut altă alternativă decât să mențină crearea de bani și alocarea creditelor în mâinile băncilor de stat. Ei bine, aceasta a devenit sămânța structurală de bază care s-a dezvoltat și a reușit să elibereze China de tipul de oligarhie pe care îl aveau națiunile occidentale. Și știm rezultatele pe care China le-a putut obține prin prevenirea unei oligarhii interne.
Economiile occidentale s-au prăbușit în austeritate sub propriile oligarhii financiare.

Jonathan Brown: Vreau doar să mă întorc acum la interviul pe care l-am avut acum trei ani. Una dintre cele mai mari predicții pe care le-ați făcut a fost accelerarea unei traiectorii de dedolarizare. Spuneați că America tocmai confiscase rezervele rusești. Ați spus că acest lucru a pus capăt ibrederii, practic, in sistemul comercial și financiar centrat pe dolar mult mai repede decât credem.
Mă întreb doar, de la începutul anului 2022, ce ați observat care să susțină această dedolarizare accelerată și ce indicatori specifici ar trebui să urmărim pe măsură ce se dezvoltă?

Michael Hudson: Ei bine, se discută din ce în ce mai mult despre dedolarizare în Statele Unite și Europa, dar în principal Statele Unite au văzut dedolarizarea ca pe o amenințare la adresa încercării imperiului american de a controla o economie mondială unipolară.

Dedolarizarea este o încercare de a se retrage nu doar de la necesitatea de a-și baza masa monetară pe dolar, ci și de a evita impunerea de austeritate de către întregul sistem financiar, de către Fondul Monetar Internațional, pentru a forța țările din sudul global și alte țări debitoare să impună austeritate și taxe anti-muncă, ca in Germania pentru a-și plăti datoriile și a-și privatiza infrastructura publică, pentru a o vinde cumpărătorilor care o vor monopoliza și vor crea profituri uriașe de monopol prin privatizarea ei.

Așadar, dedolarizarea înseamnă o retragere din acest întreg sistem prădător de căutare a rentelor. Nu a prins cu adevărat avânt încă, deoarece nu a existat nicio deviere din logica a ceea ce facem dacă vrem să avem o alternativă la dedolarizare, dezindustrializare și polarizare care a afectat Occidentul. Care este ghidul nostru economic? Care sunt conceptele de bază?

Ei bine, ceea ce nu s-a discutat este cum au rezolvat economiștii clasici această problemă?
Și adevărul este că problemele pe care le au astăzi țările din sudul global și țările asiatice, țările africane sunt foarte asemănătoare cu problema pe care o avea Anglia în secolul al XIX-lea.
Nu are o clasă de proprietari ereditari atât de puternică, dar principala formă de rentă funciară în multe țări din sudul global este renta resurselor naturale.

Iar renta resurselor naturale este deținută în mare parte de investitori străini, nu de investitori interni. O mare parte din cele mai prestigioase terenuri sunt deținute de investitori străini, nu de investitori interni.
Monopolurile naturale care au fost vândute din domeniul guvernamental au fost cumpărate de investitori străini, nu de ai lor.

Iar sistemele bancare pe care le folosesc sunt practic extensii sau sucursale ale băncilor din Statele Unite și Europa, nu ale lor. Așadar, acolo unde Anglia, Germania, Statele Unite au trebuit doar să se ocupe de eliberarea propriilor economii de cheltuielile generale de rentă, restul lumii trebuie să-și elibereze economiile de o cheltuieli generale de rentele deținute de străini.

Să presupunem că ne propunem să facem ceea ce voiau să facă Adam Smith, fiziocrații și John Stewart Mill. Să presupunem că impoziționăm rentele petroliere, rentele minerale din resurse naturale, rentele forestiere, rentele de monopol și rentele funciare – luați acestea ca bază de impozitare. Cum calculăm câtă rentă trebuie impozitată?

Aceasta este cheia. Care este conceptul de rentă economică? Acest concept a fost cheia teoriei clasice a valorii – valoarea este mai mică decât prețul. Excedentul prețului de piață peste valoarea costului real este o rentă economică care nu trebuie percepută, deoarece valoarea costului este ceea ce aveți nevoie de fapt ca și cost de producție. Dar renta este o plată de transfer de la economia de producție la economia rentierului, către sfera circulației mai mult sau mai puțin, nu către sfera producției. Cum vor măsura ei de fapt acest lucru?

Ei bine, ai crede că ar prelua această analiză care a fost deja dezvoltată în acest scop pe parcursul secolului al XIX-lea. Însă majoritatea economiștilor din țările majoritare globale au fost instruiți în Statele Unite și Europa, iar programa de economie nu mai include istoria gândirii economice – nu include istoria economică.

Așadar, nu există o familiaritate reală cu modul în care aceștia creează o alternativă la sistemul de capital financiar dolarizat al rentierilor pe care îl au în Occident – ei încearcă să reinventeze roata.

Jonathan Brown: Știu că vorbești despre abordarea rentierilor sau despre noul Război Rece ca fiind abordarea rentierilor față de poziția antirăzboi a ceea ce ar fi descrisă ca China, Rusia și sudul global.

Ai vorbit și data trecută despre sinuciderea economică a Europei, prin liderii Europei care se aliniază intereselor americane mai degrabă decât intereselor europene. Mă întreb doar cum ai văzut că se dezvoltă acest lucru în ultimii ani și unde vezi că se va îndrepta.

Michael Hudson: Acesta este un punct foarte important. Toate sondajele despre ceea ce își doresc alegătorii sunt destul de diferite de ceea ce fac liderii lor. Uniunea Europeană și NATO au fost remodelate pentru a face, în esență, din Uniunea Europeană și guvernele naționale o ramură a NATO, care este, în esență, o ramură a Departamentului Apărării al SUA și a neoliberalismului american.

În plus, Statele Unite au acordat sume uriașe de granturi pentru a sprijini politicienii străini a căror loialitate personală și economică este principală față de Statele Unite, nu față de propriii alegători.
Așadar, s-ar putea spune că Europa, la fel ca Statele Unite, nu a reușit să atingă presupusul obiectiv democratic de a avea guverne care să reflecte ceea ce își doresc alegătorii.

În Europa există o corupție a procesului politic sub controlul SUA. Foști membri ai Departamentului Trezoreriei mi-au spus că tot ce trebuie să facă pentru a-i determina pe liderii europeni să susțină pozițiile SUA în loc de propria lor poziție este să le dea un plic plin cu mulți bani.

Cu alte cuvinte, mită.
Conducerea europeană a fost mituită să numească reprezentanți NATO din Statele Unite la conducerea Uniunii Europene – von der Leyen și Kaja Kallas, reprezentând politica lor externă. Imperialismul american a preluat controlul asupra politicii europene.
Și, bineînțeles, asta duce la reacția naționalistă, de la Anglia până la partidele germane și partidele italiene și spaniole care încearcă să fie naționaliste.

Și aceste partide naționaliste se află în primul rând pe aripa dreaptă a spectrului politic, din păcate, nu pe aripa stângă, cu excepția grupului Sarah Vagan Connects din Germania.
Deși se opun capturării politicii europene de către NATO, Războiul Rece și neoconservatori, nu au existat prea multe discuții despre reforma economică în sensul predării economiștilor clasici, pe care eu l-am susținut, și anume că va trebui, în esență, să facem ceea ce face și a făcut China și să facem ca sistemul bancar și creditul să fie publice, nu private.

Dacă părăsim monopolul bancar privatizat, vom avea o oligarhie financiară. Așa cum a fost privatizarea rentelor funciare, vom avea o clasă bogată, din sectorul imobiliar, care va obține rentă în detrimentul politicii fiscale a guvernului și, în cele din urmă, în detrimentul capacității economiei de a fi competitivă cu o economie industrială cu costuri mici, salarii mici și prețuri mici.

Nu există acest tip de discuție în Europa. Adică, ați putea spune că Europa are nevoie de același lucru de care au nevoie majoritatea globală și țările BRIC – o discuție despre cum să facă o economie să crească prin minimizarea cheltuielilor economice generale plătite unui proprietar financiar și unei clase monopoliste care nu joacă niciun rol în producția în sine, ci este pur și simplu o taxă generală, extragând bani din restul economiei fără a juca un rol productiv.

Dacă o economie plătește mai mulți bani pentru rentă economică neproductivă, cu atât mai puțini bani va trebui să investească în fabrici noi, utilaje, cercetare și dezvoltare, noi angajări, pentru a se extinde. Aceasta este problema economică cu care se confruntă Europa și întreaga lume în acest moment.

Jonathan Brown: Îmi amintesc, cred că ai spus într-un videoclip că Partidul Laburist Britanic este mai neoliberal decât conservatorii, iar Tony Blair, Kier Starmer sunt în esență mai de dreapta decât cei de dreapta. Dar nu este neapărat o politică de dreapta, nu-i așa?

Corect. Americanii pe care îi cunosc nu vor ca Europa, Marea Britanie și Australia să fie slăbite și ca economiile lor să fie distruse. Dar pur și simplu se potrivește interesului celor care controlează interesele americane.

Michael Hudson: Exact așa este.

Jonathan Brown: Și tu asculti destul de mulți oameni din Australia, iar tu ai descris odată despre Australia ca fiind un satelit american fără speranță. Mă întreb dacă ai putea explica cum s-a întâmplat asta și ce ar putea face Australia în această privință.

Michael Hudson: Ei bine, este și un satelit britanic, desigur. M-am întâlnit cu bancherii centrali ai Australiei și mi-e clar că Australia este condusă în mare parte de bănci. Băncile și-au făcut cea mai mare parte a averii creând ceea ce mi se pare cea mai opresivă bulă imobiliară din întreaga lume.

Și practic, în Australia, la fel ca în Anglia, Europa și America, valoarea unei case este suma pe care o oferă o bancă pentru aceasta, deoarece îți poți vinde casa cu cât poate lua un nou cumpărător o ipotecă.

Și cum licitează cumpărătorii unii împotriva altora pentru a face un ofertant câștigător pentru proprietate?

Ei promit să plătească băncii cât mai mult posibil din chiria terenului sub formă de dobândă. Și banca ajunge să aibă toată această creștere a valorii terenurilor, care este umflată în funcție de preț, ar trebui să spun de chiria terenului, nu de valoarea terenului. Chiria terenului a devenit principala sursă de dobândă a băncilor. Și ele vor să mențină această creștere a dobânzii.

Ei bine, băncile împrumutau atât de mulți bani pentru proprietăți imobiliare din Statele Unite, încât împrumutau mai mulți bani decât puteau câștiga proprietarii de case sau proprietarii de afaceri din chirie economică. Așadar, singura modalitate prin care prețurile locuințelor ar putea continua să crească ar fi ca proprietarii de case sau proprietarii de afaceri să împrumute dobânzile pentru a le plăti băncilor.

Și pur și simplu adaugi dobânda la datoria totală a ipotecii față de bancă. Principiul era exact cel al unei scheme Ponzi. Ai nevoie de noi participanți în schemă pentru a o menține în expansiune. Iar noii participanți erau chiar băncile care împrumutau din ce în ce mai mulți bani, inclusiv dobânda pentru a crește prețul.

Și în Statele Unite exista o cantitate enormă de fraude financiare, ipoteci fictive. De aceea au fost inventați noii termeni pentru limba engleză, cum ar fi „junk mortgage”, adică o ipotecă care nu avea nicio bază în capacitatea reală de a fi plătită din chiriile existente pe care le avea proprietatea imobiliară. Sau „ninja” – fără venit, fără loc de muncă, fără active.

Băncile doar acordau ipoteci și știau că nu exista nicio modalitate prin care aceste ipoteci care erau acordate pentru a crește prețul locuințelor să poată fi plătite, în special de către minoritățile etnice care fuseseră împiedicate să aibă acces la creditul bancar pentru a avea propriile case, să poată fi plătite.

Jonathan Brown: Ce crezi că se va întâmpla în următorii ani, Michael? Dacă ai scrie un alt articol în Harper’s, cât de departe ne-ai vedea de următoarea criză?

Michael Hudson: Cred că, dacă ar exista o reînnoire a economiei, de la fiziocrații francezi, Adam Smith, John Stewart Mill, până la Marx și Thorstein Veblen și economiștii americani precum Simon Patton, nu trebuie să fie așa. Dar dacă vrei o cale de ieșire, calea a fost trasată până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Toate acestea s-au schimbat odată cu Primul Război Mondial.

Nimeni la sfârșitul secolului al XIX-lea nu a prevăzut ceva asemănător capitalismului financiar și polarizării economiilor pe care o avem astăzi. Toți credeau că guvernul va juca un rol din ce în ce mai important, deoarece guvernul va fi beneficiarul rentei funciare și a rentei resurselor naturale.
Guvernul va investi în monopoluri naturale, comunicații, transporturi, școlarizare, oferind nevoi și servicii de bază la cost sau subvenționate sau gratuit, în cazul educației publice și al asistenței medicale, de exemplu.

Toate acestea erau ceea ce s-a afirmat în secolul al XIX-lea, care părea să se îndrepte spre o economie foarte echilibrată, în care nu era nevoie de un rege centralizat care să naționalizeze practic rentele și să returneze terenurile domeniului public. Acest lucru părea să se întâmple prin reforma economică.

Dar Primul Război Mondial a pus capăt tuturor acestor lucruri, iar rentierii au ripostat, iar lucrarea mea „Killing the Host” a explicat cum interesele financiare și interesele imobiliare au ripostat în Statele Unite, Anglia și Europa împotriva economiei clasice și au creat o economie neoliberală postclasică care susținea că nu există așa ceva ca venit parazit, nemuncit – că bancherii care câștigau zeci de milioane de dolari pe an erau cei mai productivi muncitori din Statele Unite, deoarece conturile PIB includ renta economică ca produs național brut.

Ceea ce încerc să fac este să reformulez conceptul de PIB, este renta funciară un produs sau este o plată de transfer de la economie către proprietari?
Este dobânda un produs sau o taxă? Și când băncile percep taxe de întârziere – companiile de carduri de credit câștigă mai mulți bani din taxele de întârziere decât din dobânzile efective la cardul de credit – aceste taxe de întârziere sunt incluse în furnizarea de servicii financiare.

În SUA, contul PIB este un produs. Încerc să promovez ideea că, dacă te gândești la ce este cu adevărat produsul național brut, ai acel fel de stabilizare și scădere în economia occidentală, unde PIB-ul raportat crește.

Dar toată această creștere a PIB-ului raportat nu este deloc produs, ci rente economice.

Așadar, încerc să adun un grup de oameni care se vor obosi să reformuleze conturile PIB. Și dacă îți vizualizezi cu adevărat economia ca fiind economia reală de producție în scădere, iar economia raportată este o supraîncărcare economică, un fel de tumoare asupra economiei reale, care va ajuta, te gândești, ei bine, poate ar trebui să începem să măsurăm, să matematizăm exact cât este renta economică și să scăpăm de ea.

Fie impozităm terenul, fie îl luăm în domeniul public ca proprietate. Fie impozitam monopolurile, fie, și mai bine, nu vrem să existe monopoluri.

Dacă ceva este o nevoie fundamentală și un monopol natural, acesta ar trebui furnizat de guvern contra cost sau la o rată subvenționată.
Toate acestea erau subiecte discutate până la sfârșitul secolului al XIX-lea și nu numai de marxiști, ci se numea socialism, căci existau multe tipuri de socialism.

Henry George[economist si journalist American,1839 – 1897] era considerat socialist. Exista socialism libertarian, socialism creștin, socialism catolic, socialism marxist, socialism social-democrat, socialism de ajutor reciproc.

Exista o idee întreagă că economia nu ar trebui să ajungă așa cum Margaret Thatcher și Ronald Reagan au reproiectat economiile britanice și americane în anii 1980.

Jonathan Brown: Hmm. Deci, dacă cineva se simte deznădăjduit în legătură cu situația economică, nu este pentru că nu există speranță, ci pur și simplu pentru că, folosind modelul economic și de control care ne-a fost impus, în principal din jurul Primului Război Mondial, ne simțim deznădăjduiți în acea situație, pentru că așa este concepută.

Michael Hudson: Da,exact, ai înțeles.

Jonathan Brown: Deci, în loc de Dr. Doom, te vom numi Dr. Possible.

Michael Hudson: Da. Încerc să reintroduc conceptul de rentă economică ca o distincție. Renta nu este profit. Profiturile fac parte din valoare. La asta a contribuit Marx. El a spus că este adevărat că industriașul câștigă mai mulți bani decât îl costă să angajeze efectiv forță de muncă. Dar această plusvaloare este contribuția industriașului la producția de organizare a industriei sau la crearea de piețe pentru aceasta, creând ofertă.

Așadar, profiturile sunt un element al valorii. Chiria nu este un element al valorii. Acesta este conceptul pe care încerc să-l transmit.

Jonathan Brown: Michael, încotro ne vezi în următorii ani?
Ce crezi că se va întâmpla?

Michael Hudson: Ei bine, ai menționat ceea ce am discutat în ultima noastră discuție. Este totuși o prăbușire lentă. Cred că ai putea spune o prăbușire lentă care se întâmplă din ce în ce mai repede. Nu există nicio modalitate de a exista o redresare economică atunci când tot mai mult din venitul salariaților și al firmelor industriale trebuie plătit pentru chirie funciară, monopol, chirie, resurse naturale, chirie și cheltuieli financiare generale.

Aceste forme de cheltuieli generale elimină cheltuielile cu bunuri și servicii și economia industrială. Întrebarea este dacă țările care încearcă să se depolarizeze sunt mai deschise la aceste idei decât țările din Europa și America, care rămân în zona dolarului.

Încerc să vorbesc cu amândoi. Vorbesc cu tine și cu Marea Britanie. Vorbesc cu americanii. Vorbesc cu țările din sudul global. Până acum, nimeni nu a atras atenția asupra necesității de a elibera economiile de rentă, așa cum Europa s-a eliberat de feudalism acum 200 de ani.

Jonathan Brown: Și ce considerați a fi posibili factori declanșatori pentru accelerarea crizei?

Michael Hudson: Acest lucru pare inevitabil, deoarece este vorba de dobândă compusă. Este o creștere. Devine din ce în ce mai rapidă. Aceasta este matematica.

Jonathan Brown: Și dacă ar trebui să plasați niște bani acolo unde credeți că va fi declanșatorul?

Michael Hudson: De obicei, există o anumită criză. O firmă mare dă faliment. Cineva va face o presupunere greșită. Sau, haosul pe care Trump și politica americană din timpul Războiului Rece îl provoacă va crea o criză economică într-o țară, așa cum a început să se creeze în Germania.

Această criză va deveni probabil politizată. Dar ceea ce mă îngrijorează despre Europa și chiar Anglia este că, până acum, este doar un răspuns politic de dreapta care se poziționează pentru a prelua controlul crizei. Stânga a dispărut ca grup care vorbește despre condițiile economice.

Este ironic că aproape toată discuția despre problemele economice a avut loc în partea dreaptă, de către naționaliști, nu de către fostele partide de stânga.
Și, bineînțeles, în Partidul Laburist, nu-l veți avea niciodată pe Starmer vorbind despre problemele economice, pentru că el și lideri ca el din Europa fac parte din problemă, nu din soluție.

Jonathan Brown: Nu mai văd o stângă de dreapta. Văd doar același partid unilateral spunând aceleași lucruri, iar Kier Starmer este mai conservator decât conservatorii de acum. A venit pe o platformă socialistă și nu a făcut aproape nimic din toate acestea. Ultimele știri sunt că promovează reforme ale asistenței sociale, iar mai recent spunea doar că vrea ca cheltuielile pentru apărare din Marea Britanie să ajungă la 6% din bugetul guvernamental.

Michael Hudson: Aceasta este o parodie a keynesianismului militar. Dar înseamnă să plătești mai mulți bani complexului industrial militar. Aceasta este și forma cheltuielilor generale. Nu face parte din economia de producție ca atare.

Jonathan Brown: Nu, nu. Ei bine, Michael, este absolut fabulos să vorbesc din nou cu tine. Cum te pot găsi oamenii și cum pot afla mai multe despre munca ta?

Michael Hudson: Ei bine, am site-ul meu web, https://michael-hudson.com , și toate interviurile și scrierile mele sunt pe site. Acestea provin din Australia. Și este interesant, majoritatea contactelor mele sunt în Australia tocmai pentru că este cea mai îndatorată economie financiarizată cu bulă imobiliară. Deci, desigur, există o receptivitate.

Jonathan Brown: Ei bine,

Michael, mulțumesc ca întotdeauna.
Îmi place această discuție. Nu există multe discuții pe acest subiect în mass-media publică. Vă mulțumesc foarte mult că m-ați invitat.

BIO
Michael Hudson născut pe 14 martie 1939 este un economist american, profesor de economie la Universitatea din Missouri-Kansas City și cercetător la Institutul de Economie Levy de la Bard College. Colaborează la The Hudson Report, un podcast săptămânal de știri economice și financiare produs de Left Out.
Hudson a absolvit Universitatea din Chicago (licență, 1959) și Universitatea din New York (masterat, 1965, doctorat, 1968) și a lucrat ca economist specializat în balanța de plăți la Chase Manhattan Bank (1964–68). A fost profesor asistent de economie la New School for Social Research (1969–72) și a lucrat pentru diverse organizații guvernamentale și neguvernamentale ca și consultant economic (anii 1980–1990).