Ioan DelaBran în

Convorbiri lămuritoare(1)

Cu ION COJA

Domnule profesor ION COJA, ce să înţelegem din faptul că sunteţi cel mai asiduu colaborator al revistei „Săptămâna Românească”.

Nimic altceva a decât că agreez proiectul editorial al revistei, al domnului Stan, şi vreau să pun umărul la această iniţiativă absolut meritorie şi fără pereche pe piaţa românească a publicisticii. Rămâne ca şi noi, cei care am sărit în sprijinul acestui proiect, să fim la înălţimea intenţiilor cu care au pornit la drum iniţiatorii, la înălţimea aşteptărilor onor publicului cititor. Trăim într-o ţară, într-o societate în care publicistica, mass media, a dezertat de la datoria ei, lăsând „electoratul” de izbelişte, pradă dezinformării şi manipulării celei mai neruşinate. Iar dacă mă consideraţi „cel mai asiduu”, asta nu înseamnă decât un singur şi jenant lucru: sunt un autor cenzurat, mult mai cenzurat decât înainte de ’90. Astfel că, în timp, s-au adunat multe texte care mi-au fost refuzate la alte publicaţii. Le public acum, în „Săptămâna noastră Românească” şi asta îmi dă un sentiment tonic, acela că nu sunt deloc singur.

De când vă cunoaşteţi cu domnul Stan?

De câteva săptămâni. Proiectul domniei sale de a da la iveală, spre cunoştinţa publică, a marilor adevăruri româneşti, ascunse până acum de o clasă politică nemernicită în răutăţi şi în scenarii anti-româneşti, nu putea să mă lase indiferent. Eu am colaborat la mai toate revistele şi ziarele româneşti importante, o colaborare care după un timp devenea delicată pentru redactorii şefi sau pentru directori, căci aveau interese de tot felul pentru ca anumite probleme să nu fie nicicum dezbătută, nici măcar amintite. Sunt şi eu om şi îi înţeleg într-o oarecare măsură, dar când subiectele pe care le escamotezi dor şi ne vor durea şi mai tare în viitor, dacă în felul acesta practic faci jocul unor interese şi activităţi anti-româneşti evidente, a pune zăbală adevărului înseamnă a trăda. Nimic mai mult, căci nu se poate, ca ticăloşie, şi nimic mai puţin.
Aţi publicat în „Săptămâna Românească” un text cu totul neobişnuit, intitulat APELUL ROMẬNILOR. Mulţi cititori ne-au cerut detalii despre acest text şi despre informaţiile cuprinse în el. Nu vă ascund că mă număr printre cei care au primit cu scepticism ştirea pe care aţi lansat-o, despre cei un milion de evrei care se pregătesc, cu bagajele făcute, să părăsească Israelul şi să vină în România. Vă ascult.
Este un subiect extrem de vast, pe care nu-l putem aborda dacă nu ne asigurăm de citirea atentă a textului propus de mine şi de colegii din Vatra Românească. Mai citiţi o dată Apelul şi veţi vedea că nu se face nici o referinţă la Israel. În Israel trăiesc numai câteva milioane de evrei, restul, peste trei sferturi din evreime, trăiesc în diasporă. Nici eu nu cunosc detalii, dar cunosc totuşi mai mult decât scrie în Apel. Bunăoară, la data când am publicat Apelul noi ne făceam iluzii, cum că marile cancelarii ale lumii, inclusiv ale marilor organizaţii politice, cum este ONU sau Uniunea Europeană, nu cunosc proiectul numit „Israel în România”, nume pe care nu l-am inventat noi, ci circulă printre istoriografi şi publicişti de aproape un secol. Ei bine, după ce am publicat Apelul, din surse guvernamentale neoficiale, dar în care am multă încredere, am aflat că buna desfăşurare a acestui proiect este în atenţia forurilor europene, fiind un fel de condiţie a intrării, a acceptării noastre în „Europa”. Aşa îmi explic faptul că nici o ambasadă europeană nu a reacţionat la apelul nostru. Cel mai corect şi singurii au reacţionat chinezii, care ne-au invitat la discuţii …lămuritoare. Aşadar, se pare că ne sunt ascunse o mulţime dintre condiţiile aderării noastre „la Europa”. Iar adică sunt ascunse de public, de electorat, este lucru sigur că nu sunt condiţii care să ne bucure.

Mi-e greu să cred că ar putea fi adevărat ce spuneţi. Condiţii secrete?!

De ce vă miraţi? S-au făcut ele atâtea privatizări cu clauze secrete, vezi cazul PETROM, şi lumea a înghiţit găluşca. Societatea românească este atât de manipulată încât nu mă miră nimic din ceea ce se întâmplă şi mai ales nu se întâmplă! Căci mai ales asta s-a obţinut prin manipulare: lipsa de reacţie! Lumea nu mai reacţionează la nici una din nenorocirile care ni se întâmplă sau ni se pregătesc. Într-o Românie normală, ca-n orice ţară normală, trebuie să reacţioneze în primul rând instituţiile care fiinţează în acest scop: mass media, îndeosebi, clasa politică, societatea civilă. Bun, să zicem că avem un guvern corupt, trădător de ţară, de la care nu mai sperăm mare lucru. Dar nu este normal ca toată presa, toţi liderii de opinie, care trăncănesc zi şi noapte pe toate posturile de televiziune şi radio, în presă, în Parlament, să nu reacţioneze nici cum la ipoteza, la zvonul, la ştirea că un milion de străini, indiferent ce naţie ar fi aceştia, se pregătesc, fără acordul nostru, al „poporului”, al electoratului, să se aşeze în ţară!

La ce reacţie v-aţi fi aşteptat?

Bunăoară, dacă informaţia este falsă, se impunea o dezminţire oficială, din partea ministrului de interne. Eu am subscris Apelul pentru conformitate, adică să se ştie cine îşi asumă răspunderea aruncării pe piaţă a unei informaţii atât de şocante. Iar eu sunt o persoană care am dreptul să fiu luat în seamă când spun ceva de interes public, la fel cum oficialii noştri n-au dreptul să mă desconsidere decât după ce se va dovedi că în mai multe cazuri am bătut câmpii şi am alarmat lumea de pomană cu ieşirile mele în public. În plus, am alături de mine o organizaţie non-guvernamentală dintre cele mai serioase – Vatra Românească. Iar apelul a fost publicat în mai multe reviste, inclusiv în oficiosul unui partid parlamentar. Dacă aş fi spus gogoşi fiţi sigur că presa, în frunte cu Academia Caţavencu, ar fi şters podelele cu mine şi bine ar fi făcut! Dar fac atâta rău că, ştiind bine că spun adevărul, se fac că nu există nici Ion Coja, nici Vatra Românească, nici textul Apelului. Pare absurd ce se întâmplă, dar este vorba, de fapt, de o „procedură standard” în manipulare. Cu un termen oriental se cheamă „haram”, de pildă când un rabin aruncă haramul, îl pronunţă, asupra unui evreu, a unei persoane, toţi ceilalţi nu au voie să mai discute cu şi despre acea persoană, se poartă ca şi când acel ins nici nu s-a născut vreodată. Aşa s-au petrecut ani de zile lucrurile cu unele subiecte, cum ar fi mişcarea legionară. După ce au calomniat-o fără nici o măsură, şi-au dat seama că efectul scontat nu s-a obţinut şi au introdus strategia ignorării, a uitării, legionarii devenind un subiect tabu, nici măcar pentru a fi înjuraţi nu-i mai pomenea nimeni. Asupra noastră, a celor din Vatră s-a aruncat la un moment dat haramul, nu ştiu de unde, şi toată presa ne-a uitat. Degeaba dădeam noi comunicate de presă ori organizam dezbateri bianuale la Dalles cu sala plină, dezbateri întinse pe trei zile de comunicări dense, ţinute de români veniţi din toate colţurile României şi ale lumii, în presa noastră nu ajungea nimic. Veneau câţiva ziarişti naivi, scriau ce scriau şi nu-i publica secretarul de redacţie. Unii au fost chiar daţi afară de la ziar, cum a făcut Mihai Băcanu cu dl Viorel Patrichi, supărat că acesta a publicat scrisoarea pe care noi am adresat-o Senatului american pe tema Holocaustului. Aşa fac acum şi cu Apelul nostru.

Vă împăcaţi cu această situaţie?

Eu nici lui tata nu i-am tăcut când am ştiut că am dreptate. Şi am să le tac unor nemerniciţi în hoţii şi minciună? Dacă le-aş face jocul şi aş tăcea, cred că mi-aş pierde două lucruri la care ţin foarte mult, respectul de sine şi liniştea sufletească.

Ce reacţii a produs Apelul printre români, la publicul cititor?

Felurite. Mă bucură discuţia stârnită pe Internet, mai ales printre tineri. De altfel, ei sunt şi principala ţintă căreia am vrut să ne adresăm. Intervin în această discuţie deocamdată numai pentru a preciza că Apelul nostru nu se referea la evreii din Israel, ci la evrei în general, foarte mulţi din Occident, dar mai ales din Rusia. Deja au fost semnalate familii de evrei recent stabiliţi în România care ne vin pe cap din Rusia. Nici măcar nu sunt evrei „de-ai noştri”, plecaţi Din România cu ani în urmă.

Să înţeleg că împotriva evreilor plecaţi din România nu aveţi nimic împotrivă ca ei să se întoarcă?

În nici un caz să nu înţelegeţi aşa ceva! Revenirea în România a unui evreu plecat cu ani în urmă trebuie să fie o procedură efectuată în conformitate cu legea. Numai pentru etnicii români trăitori în străinătate am putea avea o legislaţie specială, mai îngăduitoare. Dar pentru cei care au plecat vreodată din România, pe cale legală, invocând faptul că ei nu sunt români, că se simt aparţinând altui neam, că vor să se repatrieze deci, pentru asemenea situaţii cred că legea dimpotrivă, ar trebui să instituie restricţii suplimentare, speciale. Aşadar, grecii, evreii, turcii, maghiarii, armenii şi toţi ceilalţi care au părăsit România deoarece au considerat că altă ţară este patria lor, eu cred că ei merită să le fie respectată această opţiune şi să fie oricând primiţi în România, dar numai ca turişti nostalgici după locurile copilăriei. Dacă ar veni un evreu sau grec care au plecat din România riscându-şi viaţa şi trecând Dunărea înot, de exemplu, acestui ins de ispravă i-aş recunoaşte dreptul de a reveni în Ţară. Cu propria naţionalitate nu este de glumit şi negociat. Eşti român când îţi convine, şi te faci sau te declari grec ori evreu sau armean când asta îţi poate aduce nişte beneficii. Legea nu poate stimula acest gen de comportament. Fireşte, lucrurile pot fi mai complicate, de aceea fiecare caz trebuie discutat separat, după o lege clară, o lege pe care nu o avem încă. Dar când este vorba de a acorda cetăţenie cu toptanul, la sute de mii de persoane dintr-odată, atunci nici nu mai încape discuţie: aşa ceva nu se poate admite! În plus, avem informaţii că evreii care vin sunt ajutaţi de comunitate să vină plini de bani, să poată intra în afaceri care or să meargă bine pe spinarea cuiva. A cui? Se înţelege că a noastră, a celor care nu am avut unde pleca cu acte în regulă în timpul regimului comunist, regim care a făcut multă lume să sufere. Dar nu românii au inventat oroarea regimului bolşevic, şi nici beneficiarii acestui regim nu se poate spune că au fost românii!

Alte reacţii?

În mod spontan, adică fără să fie de noi, cei din Vatră gândit, oamenii din diverse zone ale Ţării au făcut copii ale textului, ale Apelului, aşa cum a fost publicat în vreo două reviste, în „România Mare” şi în „Săptămâna Românească” a noastră, şi difuzează textul printre cunoscuţi sau chiar cui se nimereşte, pe stradă sau in cutia poştală. Sunt oameni tineri cei care fac asta, oameni pe care nu-i cunosc. Iniţiativa le aparţine în întregime. Ce părere aveţi?

Nu mor caii când vor câinii… Dar din partea autorităţilor ce reacţii puteţi consemna?

Cum vă spuneam, tăcere totală. Căci ei uzează de alt proverb: câinii latră, caravana trece, îşi vede de ale ei… Numai că dacă ar fi vorba numai de atât, de trecerea celor un milion de evrei, am avea alt comentariu. Pe scurt, secretul care înconjoară această poveste mă face să mă tem că povestea aceasta dă semne astfel că este un veritabil cataclism social şi politic, istoric, în care urmează să fim târîţi.

O ultimă întrebare la această primă întâlnire: aţi participat deunăzi la o emisiune cu Dan Diaconescu pe care o voi comenta separat. O emisiune care i-a bucurat pe mulţi români, deşi cele aflate sunt „de groază”. Dar ne-am bucurat că, în fine, cineva le spune deschis, spre cunoştinţa Măriei Sale publicul românesc. Mi-am dat seama că vă mai trebuiau încă zece emisiuni ca să spuneţi tot. Eu şi redacţia revistei, în frunte cu domnul director Gheorghe Stan-Toma, sperăm că vă veţi folosi de „Săptămâna Românească” pentru a spune tot ce aveţi pe suflet. Şi vă întreb: din ce a rămas nespus în amintita emisiune, ce aţi dori să spuneţi acum, în completare deci?

Bună idee. Fac deci o completare, cu o informaţie primită după emisiune, din partea cuiva din familia domnului Tăriceanu: în urmă cu vreo trei ani, dumnealui s-a lepădat de ortodoxie şi s-a făcut catolic…Am verificat această informaţie şi cred că ea concordă cu alte date destul de ciudate din ultimii ani de biografie ai sus-numitului. Dar nu aş comenta acum această informaţie. S-o lăsăm pe data viitoare, până atunci se gândesc şi cititorii noştri la această situaţie, îşi fac o părere etc. Şi vă gândiţi şi dumneavoastră, sunt şi eu curios să văd cum vedeţi, un om tînăr ca dumneavoastră, situaţia în care ne aflăm, cu un prim ministru care… Deci e rândul dumneavoastră să răspundeţi la o întrebare. Eu v-am dat informaţia, o comentaţi săptămâna viitoare. Cu bine!

Ioan DelaBran în

CONVORBIRI LAMURITOARE (2)

cu ION COJA

Aşadar, domnule profesor, de ce vă deranjează ideea că primul

ministru Tăriceanu ar fi catolic?

Nu puneţi corect întrebarea. Eu am primit informaţia că dl Tăriceanu în urmă cu vreo trei-patru ani a trecut la catolicism. Informaţia mi-a dat-o cineva din familie. Bine, accept poziţia dumneavoastră, că totul este doar o ipoteză, că încă nu ştim sigur dacă lucrurile stau chiar aşa etc., etc. Şi discutăm teoretic, dacă aşa ceva ar fi sau nu de trecut cu vederea. Răspund: categoric nu! Căci nu se pune problema apartenenţei la un cult sau altul, ci a faptului că un om matur îşi schimbă orientarea religioasă, dacă mă pot exprima aşa. Deplâng astfel de persoane, adică îi deplâng pe toţi cei care se dezic de părinţi şi descoperă că lor, deştepţi cum sunt, nu li se mai potriveşte religia părinţilor! Nu deplâng părăsirea ortodoxiei pentru catolicism! Dacă se întâmpla invers, să treacă dl Tăriceanu de la catolicism la ortodoxie, l-aş fi judecat la fel de aspru, spunând că un asemenea om nu poate fi demn de încredere, mai ales de încrederea că i se poate da pe mână soarta altor oameni, a unei ţări întregi cu atât mai mult! Desigur, ca persoană este liber să fie şi liber cugetător, ca Ion Iliescu, sau să treacă de la o religie la alta. Dar unui personaj politic atât de important trebuie să-i punem anumite condiţii de seriozitate, să prezinte anumite garanţii de fidelitate şi loialitate. În urmă cu vreo zece ani am discutat cazul lui Petre Roman, care se pomenea vorbind singur, neîntrebat, despre el cât e de ortodox, avea şi un certificat de botez, extrem de penibil când toată lumea ştia că nici unul dintre părinţi nu fusese ortodox, ba unul dintre cei doi bunici fusese rabin, un rabin mai cominternist, dar rabin. Un om care se dezice de religia părinţilor ca să dobândească facilităţi sociale, politice, materiale aşadar, este un om de o moralitate îndoielnică.

Sunteţi la fel de aspru şi cu Nicolae Steinhardt?

Nici vorbă! Avem de-a face cu situaţii complet diferite. Steinhardt a urmărit prin creştinare mântuirea sufletului, a înţeles mesajul cristic şi şi l-a însuşit, aşa cum au procedat mulţi evrei şi neevrei de-a lungul timpului. Ca să-l citez pe Antonie Plămădeală, de fericită amintire, evreii îşi vor împlini deplin rostul în istorie creştinându-se şi ei. Dar n-o vor face de dragul carierei politice. Desigur, nu exclud sinceritatea lui Petre Roman, nu am pretenţia că ştiu eu ce este în sufletul său, dar contest comportamentul ostentativ, preocuparea pentru imagine publică, încercarea de a trage un câştig de prestigiu şi de …voturi din opţiunea atât de profundă a botezului creştin.

Nu puteţi spune că Tăriceanu îşi afişează ostentativ catolicismul!

Dimpotrivă, îi reproşez că nu a făcut cunoscut acest gest, atât de nefiresc pentru biografia unui om politic. Oamenii, când merg să voteze, trebuie să ştie totul despre un om politic. Nu intimităţile, felul cum se comportă alături de nevastă în pat, de exemplu. Dar trebuie să ştie la a câta nevastă este politicianul care ne cere votul, câţi copii are, cine-i sunt părinţii, bunicii, fraţii… Iar dacă, în mod neobişnuit, este la a treia sau la a patra nevastă, publicul are dreptul la explicaţii. Electoratul român avea dreptul să afle, iar dl Tăriceanu avea obligaţia să dea de ştire că nu mai este ortodox, să-şi explice gestul care, după mine este, cel puţin la prima vederea, descalificant pentru un om politic. Descalificant însă şi pentru colegii pe partid…

Nu intraţi astfel în contradicţie cu dreptul omului de a alege, de a decide asupra propriei persoane?

Este atâta amăgire de sine în toată propaganda asta cu drepturile omului, cu dreptul de a alege, de a decide singur! Este total greşit să te consideri atât de liber, atât de stăpân pe soarta ta! Cele mai multe şi mai importante lucruri din viaţa noastră se petrec fără voia noastră. Nu ne întreabă nimeni dacă vrem să ne naştem şi nici dacă vrem să murim. Nu ne alegem nici părinţii şi nici copiii. Nu putem alege nici măcar gândurile sau visele ori coşmarurile care ne frământă! Urmăm în viaţă un cursus honorum rânduit de datină, de legi şi de voinţa părinţilor. De toate astea este greu, dar şi păgubos dacă nu ţii seama. Predau ore de limba română la câteva facultăţi de teologie şi mi-am făcut un obicei să-i întreb pe studenţii baptişti sau adventişti ce religie au părinţii lor. Când aflu că se trag din părinţi baptişti sau adventişti îi încurajez să se simtă în largul lor ca români baptişti sau adventişti. Pe unii îi dibui că au trecut la altă religie decât a părinţilor din oportunism, ca să se învârtească de o bursă şi alte avantaje. Îi sfătuiesc să-şi facă un examen lucid şi sever al motivaţiilor, îi ajut chiar să se uite mai bine în oglindă ca să-şi dea seama cu cine vor avea de-a face o viaţă întreagă! Aşadar, dacă este adevărat ce zic unii despre apostatul Tăriceanu, nu am nimic de comentat cu privire la credinţa sa religioasă. Dar repudiez gestul de nestatornicie, de precaritate sufletească, de inconsistenţă spirituală de a te lepăda, chiar dacă un asemenea gest demonstrează de fapt că te lepezi de ceva care nu ţi-a aparţinut niciodată: credinţa în Dumnezeu…Altminteri, am un respect deplin faţă de toate religiile, iar în mod deosebit de catolici mă simt foarte ataşat, inclusiv faţă de greco-catolici. Am fost ca un frate cu preotul Vasile Maria Ungureanu, cu care înainte de 1989 am colaborat la câteva proiecte deopotrivă româneşti şi creştine, în susţinerea unor valori catolice şi greco-catolice.

Vă referiţi, probabil, la publicarea cărţii lui Dumitru Mărtinaş despre originea ceangăilor din Moldova.

Nu numai. Am fost de-a dreptul fericit să-l văd pe fratele Vasile cât era el de fericit că i s-a izbăvit visul de a ctitori o biserică, după 1990, undeva pe lângă Cluj Napoca. De la Vasile Maria Ungureanu au rămas sute de pagini care ar merita altă soartă, adică ar merita să fie publicate, pe subiecte de teologie şi de românistică. A fost un preot desăvârşit şi un patriot, un mare naţionalist.

Discuţia aceasta îmi aduce aminte de o întrebare care i-a frământat pe intelectualii români în urmă cu un secol, un secol şi ceva: nu cumva am fi avut de câştigat, ca popor în istorie, dacă am fi trecut la catolicism? Ce părere aveţi?

Am părerea cu care a participat la această discuţie însuşi Ion C. Brătianu, părintele liberalilor români. Cred că se răsuceşte în mormînt văzând pe mâna cui a ajuns partidul său. Şi nu mă refer numai la Tăriceanu! Ci îndeosebi la parlamentarii care susţin proiectul udemerist de statul al minoritarilor. Sunt ei liberali cam tot atâta cât sunt eu udemerist! O ruşine naţională!… Nu, dragă, nu este corect nici unul dintre scenariile pe care le fac unii întrebându-se ce ar fi fost dacă… Eu sunt foarte mulţumit de noi, românii, că suntem cei care suntem. Suntem un popor cu o individualitate extrem de bine conturată. Întotdeauna am stârnit în jurul nostru invidie şi calomnie. Ţin foarte mult chiar şi la defectele noastre, la aşa zisele noastre defecte. Iată un subiect pe care să-l avem în vedere pe parcursul convorbirilor noastre. Deocamdată să reţii numai atât: noi, românii, avem o anumită vocaţie şi menire, aceea de a-i învăţa pe alţi semeni cât este de frumoasă viaţa, cât de mult trebuie să ne facă fericiţi condiţia umană pe care Domnul ne-a hărăzit-o şi cât de iluzorie şi inconsistentă este concepţia şi ambiţia de a face istorie, gesturi „istorice”, de cele mai multe ori gesturi total absurde, care au provocat suferinţe nemeritate şi au degradat calitatea umanităţii noastre. Puţini sunt europenii care simt la fel de bine ca noi ce este acela farmecul vieţii! Îl trăim din plin atunci când nu se bagă alţii să ne înveţe cum să trăim mai bine… De aici şi vocaţia noastră de a ţine cumpănă dreaptă între lumile şi vecinii care ne înconjoară. Este teribil de falsă ideea că noi, românii, „am boicotat istoria”. Am boicotat ce înţelegeau unii prin istorie şi am făptuit nu spectaculos, să se audă peste mări şi ţări sau peste generaţii despre faptele noastre, adică cum ne-am omorît unii pe alţii, iar noi am omorît mai mulţi decât „ceilalţi”, decât adversarii noştri. Această istorie măsurată în mormane de cadavre şi de ruine, da, am boicotat-o şi am făcut alta, o istorie la al cărei capăt am ieşit împodobiţi sufleteşte cum nu mai sunt mulţi alţii. De aceea eu, unul, nu am crezut din principiu povestea cu holocaustul din România, cu miile de morţi puşi în seama bestialităţii funciare a românului. Aşa ceva nu există pentru percepţia pe care eu o am asupra fenomenului românesc. Slavă Domnului, când am şi cercetat cum e cu holocaustul din România, dovezi de neclintit au atestat că nu mă înşelasem. Îi asigur pe cititorii acestor pagini, cititori care ştiu şi ei numai ce citesc prin ziare, îi asigur că românii nu au participat la măcelul numit holocaust. Iar când spun românii, îl am în vedere şi pe mareşalul Ion Antonescu, fie-i ţărîna uşoară. A greşit Antonescu, dar nu faţă de evrei!

Polemizaţi aşadar cu concepţia curentă despre ce înseamnă „a face istorie”. Puteţi aduce câteva precizări „lămuritoare”?

Subiectul este vast şi extrem de important. Îţi propun să-l avem permanent în vedere. Deocamdată, pentru discuţia de azi, le promit cititorilor noştri că le voi aduce toate argumentele necesare privind faptul că românii nu au participat la evenimentul „atât de” istoric care este holocaustul. Adică le voi prezenta suficiente documente pentru ca noi românii să ne mândrim că părinţii noştri au participat de fapt la boicotarea holocaustului, ajutându-i masiv şi decisiv pe evrei să se salveze cât mai mulţi. Evreii susţin că holocaustul este cel mai important eveniment şi fenomen istoric modern. E tipic pentru ceea ce înseamnă „a face istorie”. Holocaustul devine astfel „încununarea” acestei istorii bezmetice, ruşinoase, nedemnă de făptura umană, cea croită după chipul şi asemănarea Domnului. Iar pentru mine holocaustul este cel mai bun exemplu de cum românii au boicotat acest soi de istorie. Au boicotat-o prin gesturi mai discrete, deloc spectaculoase, dar mai ales prin abţinerea de la gestul criminal, vărsător de sânge, pe care istoricii l-au consemnat întotdeauna ca „eveniment”. În schimb, nici până azi nu avem un comentariu corect, complet, al implicării noastre, daco-romane, în evenimentul într-adevăr istoric şi cel mai important care este primenirea lumii prin creştinism, prin Naşterea Mântuitorului şi Jertfa Sa. Dintr-un asemenea comentariu, care va fi un act de conştientizare şi asumare a condiţiei noastre de români, nu va lipsi mult discutata noastră creştinare(„ne-am născut” creştini!), dar va trebui să nu lipsească faptul că ne-a ales Dumnezeu să fim printre puţinele popoare a căror prestaţie le pune în rândul celor care l-au vestit pe Iisus, au pregătit omenirea pentru ceea ce Petre Ţuţea numea „singura revoluţie” din istoria omenirii. Religia geto-dacilor lui Zamolxis, veche de o jumătate de mileniu la Naşterea lui Iisus, semăna foarte mult cu religia de dată mai recentă a esenienilor, ceea ce făcea din Zamolxis un veritabil profet al Mântuitorului. N-o spun eu, amărîtul de mine, ci o spune unul dintre cei mai mari teologi creştini: Origene…

Aşadar, un fel de creştini „avant la lettre”…

Se poate spune şi aşa.

.
.
Nota redcției – În revista „SĂPTĂMÂNA ROMÂNEASCĂ” am folosit de mai multe ori pseusonimul Ioan Delabran.