1
La despărțirea de patriarhul eminescologiei
Privim mereu cu admirație la campionii longevității, cei care aparțin
categoriei personalităților ilustre, mereu active întru creație și performanță, și
parcă nutrim subconștient nădejdea că poate-poate pentru asemenea oameni s-ar
putea aboli sau măcar domoli ritmul implacabil al trecerii inexorabile a timpului
sortit viețuirii.. Unul dintre aceștia, academicianul Dimitrie Vatamaniuc, a fost
până acum un adevărat campion, mai având puțin până la a atinge borna
centenarului, în tot acest timp continuând să lucreze întru sporirea valorii
patrimoniului nostru de cultură, la a cărui edificare a trudit, vrednic și tenace,
din zorii tinereții. Dar iată că vestea pe care o speram a fi cât mai întârziată a
sosit totuși în această vară oximoronică și zbuciumată, anunțându-ne că acest
adevărat performer cultural a încetat, în sfârșit, să trudească între hârtiile sale
întru noi temeiuri de cercetare literară.
Dar câte n-a făcut el în viața sa cu adevărat demnă de prezentat ca
material didactic pentru elevi în orele de diriginție la capitolul modelelor
exemplare! Pornit din umbra mânăstirii din Suceviţa, el s-a şcolit temeinic,
dedicându-se studiului filologic în cel mai înalt sens al termenului şi, beneficiind
şi de şansa de a-l fi avut ca mentor doctoral pe marele critic G. Călinescu, el
devine unul dintre filologii clasici ai culturii noastre, o personalitate cu valoare
de model. Studiază, defrişează şi luminează teritorii literare neştiute, editează
numeroase cărţi de valoare nealterabilă, adevărate borne în tărâmul geografiei
literare, despre scriitori precum Ion Popovici Bănăţeanu, Ion Agârbiceanu,
Ion Slavici, George Coşbuc, Lucian Blaga, Tudor Arghezi și alții. Dar,
meritul său cel mai important, chiar la scara axiologiei naţionale, rămâne cel
legat de ”instituţia Eminescu”. În speţă, de editarea marii ediţii a operei
eminesciene, acea intreprindere uriaşă, de nivel academic, iniţiată de
Perpessicius în 1939 şi slujită de acesta până la pierderea vederii; continuată
apoi de către alţi cărturari competenţi şi devotaţi precum, Al. Oprea, Petru
Creţia, secondaţi de cercetătorii colectivului de specialitate. Cel care încheie,
practic, această operă monumentală, după zeci de ani de muncă asiduă,
2
presărată cu numeroase piedici de tot felul, iscate de către cei ce căutau a
submina ieşirea la lumină a gândului integral eminescian, a fost Dimitrie
Vatamaniuc a cărui acribie, hărnicie, corectitudine, muncă sistematică,
tenacitate, voinţă şi competenţă intelectuală, au contribuit la ducerea la bun
sfîrşit a ediţiei academice Eminescu, adevărată operă capitală a culturii
naţionale, ”monumentul cel mai fălos al culturii române„ cum afirma odinioară
Vladimir Streinu. Desigur că alți filologi au continuat și vor continua să
cerceteze profunzimea universului eminescian, să intuiască și să statueze noi
coordonate de abordare a acesteia, dar ediția Perpessicius, definitivată și șlefuită
de neobostul D.Vatamaniuc, va rămâne un reper solid de nealterată referință
pentru cultura noastră capabilă astfel a păși în cadența culturii universale. Însă
nici acest efort uriaş nu l-a obosit pe redutabilul om de cultură care a continuat
să slujească în diferite chipuri pe ogorul literaturii române, dând la lumină alte
lucruri neştiute, alte ediţii, activând neobosit în plan publicistic, conducând
Centrul academic ”Bucovina” (azi institut) de la Rădăuţi, înfiinţat din iniţiativa
Societăţii pentru Cultura în Bucovina al cărei președinte de onoare a fost ;
participând la numeroase manifestări publice în lungul şi în latul ţării, mereu cu
prestanţă, seriozitate şi competenţă, beneficiind de o memorie redutabilă, mereu
proaspătă şi uimitoare, de un capital incomensurabil de informaţii vehiculate
într-un stil lapidar, ferm şi inatacabil; dar pe lângă toate, cu un umor personal
cuceritor şi dezarmant ce făcea un tandem original cu modul său tranşant de-a
spune lucrurilor pe nume. Ca o încununare a recunoaşterii marilor sale merite în
cultura naţională, i-a fost atribuit titlul de membru de onoare al Academiei
Române, a fost ales preşedinte al Academiei internaţionale ”Eminescu” din
India şi al Academiei Carpatica, primind titlul de ”doctor honoris causa” din
partea mai multor universităţi.
Acum, la ora despărțirii de acest om-tezaur, care ne va lipsi profund și
dureros, se cuvine ca și noi, cei ce viețuim în orașul teilor eminescieni și ne
mândrim cu existența unui așezământ dedícat lui Eminescu – la care și el a
contribuit întrucâva – dar și toți iubitorii Poetului – cu lacrimi calde și
bucovinenii lui dragi – dar și toți prețuitorii de cultură din țara atât de iubită și
slujită e el cu profund temei să închine acum o floare de gând înlăcrimat întru
recunoștința și neuitarea sa.
Dr. Lucia Olaru Nenati
Președinta Filialei Botoșani a Societății pentru Cultura și Literatura Română în
Bucovina
PS
Dimitrie Vatamaniuc (n. 25 septembrie 1920, Sucevița, fostul raion Rădăuți,
actualmente Suceava) a fost un critic și istoric literar român, membru de onoare
(2001) al Academiei Române.
Dimitrie a urmat şcoala primară în Suceviţa (1927-1935), Şcoala Normală de
Învăţători Cernăuţi (1935-1940) şi apoi Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuţi
3
(1940-1943). A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj
(1943-1947), trecându-şi licenţa în litere şi istorie sub îndrumarea profesorului
Dimitrie Popovici.
În timpul studiilor universitare a fost membru în comitetul de conducere al
societăţii studenţeşti bucovinene „Junimea”.
După absolvirea facultăţii, a fost încadrat şi a funcţionat ca profesor la Liceul
Andrei Mureşanu” din Dej (1947-1953).
Din vara anului 1952 lucrează ca redactor la „Almanahul literar” din Cluj, iar
din 1956 este angajat cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor din
Bucureşti. A mai lucrat ca cercetător ştiinţific la Muzeul Literaturii Române,
lector la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, şef de secţie la Centrul
de Informare şi Documentare al Academiei Române, director al Institutului
„Bucovina” al Academiei Române din 1992 şi redactor-şef al revistei „Analele
Bucovinei”.
Şi-a pregătit şi susţinut teza de doctorat cu tema „Ioan Popovici Bănăţeanul şi
lumea meseriaşilor”, în anul 1957, sub conducerea lui G. Călinescu.
A fost redactor-şef la „Analele Bucovinei” şi fondator al programului
„Enciclopedia Bucovinei în studii şi monografii”. A făcut parte din colegiile
de redacţie ale revistelor „Septentrion”, organ al Societăţii pentru Cultura şi
Literatura Română în Bucovina (Rădăuţi) şi „Glasul Bucovinei” (Cernăuţi) şi a
fost preşedinte de onoare al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română
în Bucovina.
În anul 2001 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Debutul publicistic l-a avut la Cernăuţi, în anul 1943, în paginile periodicului
„Bucovina” cu nuvela „Între primari”.
A colaborat la periodicele „Academica”, „Almanahul literar”, „Bucovina”,
„Bucovina literară”, „Caietele Mihai Eminescu”, „Călăuza bibliotecarului”,
„Contemporanul”, „Convorbiri literare”, „Făclia”, „Limbă şi literatură”,
„Literatorul”, „Luceafărul”, „Lupta Ardealului”, „Manuscriptum”,
„Mesager bucovinean”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Revista de
referate şi recenzii”, „Steaua”, „Transilvania”, „Tribuna”, „Viaţa
Românească”, iar după 1990 conduce periodicul „Septentrion”, organul de
presă al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina.
Dimitrie Vatamaniuc este autorul a numeroase studii de istorie şi critică
literară şi studii monografice asupra unor mari scriitori români şi, în primul
rând, asupra lui Mihai Eminescu.
În calitate de vicepreşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura
Română în Bucovina şi rector al Universităţii Populare „Ion Nistor” timp
4
de 23 de ani, a fost o personalitate de mare înălţime cultural-ştiinţifică şi
încărcată de calităţi deosebite în spaţiul comunicării şi al apartenenţei la
românism și la Bucovina.
Opera literară (selecţiuni): I. Popovici-Bănăţeanul (monografie, 1959); G.
Coşbuc. O privire asupra operei literare, 1967; Ioan Slavici şi lumea prin care
a trecut, 1968; Ion Agârbiceanu (monografie, 1970); Ioan Slavici. Opera
literară, 1970; Ioan Slavici (1848-1925). Bibliografie (în colaborare cu Teofil
Bugnariu şi Ioan Domşa), 1973; Ion Agârbiceanu. Biobibliografie, 1974; Lucian
Blaga. Bibliografie, 1977; Publicistica lui Eminescu, I-II, 1985-1996; Eminescu.
Manuscrisele – jurnal al formării intelectuale şi al lărgirii orizontului ştiinţific,
laborator de creaţie, instrument de lucru, 1988; Eminescu. Contribuţii
documentare, 1993; Eminescu şi Transilvania, 1995; Lucian Blaga. Contribuţii
documentare la biografia sa şi a operei, 1998; Caietele lui Eminescu. Mitologie
şi document, 1998.
Recunoaşterea activităţii acad. Dimitrie Vatamaniuc s-a exprimat până în
prezent astfel:
cetăţean de onoare al comunei Suceviţa, al municipiului Rădăuţi şi al
comunei Şiria (Arad); „Om al Anului” şi „Diploma de onoare” din partea
„The American Biographical Institute” (1999 şi 2000); Doctor Honoris
Causa al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu; membru de onoare al
Academiei Române; Premiul de Excelenţă al Fundaţiei Culturale a
Bucovinei (2002); Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare”
Suceava (2008).
Sub coordonarea lui Dimitrie Vatamaniuc, un grup de cercetători a publicat
în 1977 proza și publicistica lui Eminescu.
În 1993, s-a încheiat publicarea traducerilor din manuscrisele lui Eminescu,
texte germane, note de curs.
Dimitrie Vatamaniuc se mândrește cu faptul că a reușit să publice în perioada
ceaușistă următorul text al lui Eminescu: „Socialismul și comunismul sunt
cea mai mare nenorocire pentru existenta unui popor, fiindca îi distruge
cultura acestuia și îl intoarce în primitivism“.
Este cunoscut și apreciat în țară și strainătate pentru cercetarea și publicarea
operelor complete ale lui Mihai Eminescu, îndeosebi a celebrelor Manuscrise
facsimilate.
Redăm un interviu cu Academicianul Dr.H.C. Dimitrie Vatamaniuc
Eminescologul Perpessicius, pe numele adevărat D. Panaitescu, a încetat
cercetarea constrâns de motive de sănătate, dar a lăsat şi o scrisoare pentru
urmaşi… Ce conţine această „scrisoare deschisă”?
5
– Perpessicius părăsise „şantierul” de cercetare a operei lui Eminescu, cum el
însuşi îl numea, pentru că îşi pierduse vederea la descifrarea manuscriselor. În
aceste împrejurări, el a adresat o „scrisoare deschisă către editorul de la anul
2000”. Aici le aduce laude predecesorilor săi care au contribuit – după
posibilităţi şi împrejurări – la punerea în circulaţie a operei lui Eminescu;
totodată el făcea previziuni pentru viitor. Perpessicius se îndoia, afirmând că „nu
sunt semne ca la anul 2000 să fie posibilă publicarea operei integrale a lui Mihai
Eminescu”. Previziunile nu s-au împlinit, astfel că în 2011 am reuşit, sub
oblăduirea Academiei Române, să publicăm „Opera Integrală Eminescu”.
– Cum aţi ajuns coordonatorul „colectivului” de cercetare a operei lui Mihai
Eminescu?
– În 1972, la un an de la moartea lui Perpessicius, Alexandru Oprea care era
directorul Muzeului Literaturii Române, instituţie fondată de Perpessicius, şi
director al Revistei „Manuscriptum” – întemeiată tot de Perpessicius – a
considerat că era de datoria sa să ducă mai departe această activitate. A fost
atunci, în anii ’70, o împrejurare deosebită, când cercetarea trebuia să se unească
cu învăţământul; se punea problema ca toţi cercetătorii de la institute să treacă în
învăţământ. A fost un proces lung, demarat în 1972, în urma căruia a fost stabilit
un colectiv din care făceam parte eu, Petru Creţia şi alte două colege…
– Aţi primit misiunea să faceţi coordonarea generală a Integralei Eminescu şi,
în mod special, să vă ocupaţi de partea de publicistică eminesciană. Ştim că la
apariţia volumelor IX şi X, Publicistică, au fost multe ispite, deşi Eminescu
trecuse la ceruri de aproape un secol. Cum a fost întâmpinat volumul IX, în
plină perioadă comunistă?
– Volumul IX, apărut în 1980, cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada
studiilor universitare şi din perioada când a publicat la „Curierul de Iaşi”,
respectiv, mai 1876 şi octombrie 1877. Volumul a fost privit drept unul care
aduce noutate pentru publicul larg, fiindcă nu se cunoşteau decât câteva articole
din această perioadă, restul era contribuţie nouă. Acest volum IX a stârnit însă
reacţii din partea cercurilor interesate. Unul dintre cei foarte supăraţi s-a arătat
Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic din România, care a atacat volumul
în repetate rânduri, pentru că se vorbeşte aici şi despre evrei.
– În ce au constat aceste greutăţi, la tipărirea volumului X?
– După nemulţumirile amintite legate de acel text publicistic din volumul IX, ni
s-a impus, special pentru Eminescu, ca toate textele din următoarele volume să
primească avizele celor două cabinete ale familiei Ceauşescu! Mai direct, s-a
introdus cenzura… Cu toate restricţiile pe care le-am întâmpinat, noi am mers
mai departe şi am adunat materialele şi pentru volumul X. Acesta cuprinde
publicistica lui Mihai Eminescu de la ziarul „Timpul”, din perioada octombrie
1877 – februarie 1880. În paralel, am lucrat şi la volumul XIV, care conţine
studii ştiinţifice, traduceri. Am terminat amândouă volumele în acelaşi timp,
6
însă am tipărit doar volumul XIV, care nu ridica nicio problemă fostului regim şi
care a apărut în 1983. Volumul X însă nu l-am putut tipări şi a aşteptat până în
anul 1989…
– Care a fost motivul pentru care a fost interzisă tipărirea volumului X,
Publicistică?
– Acest volum are două studii fundamentale; unul era studiul în chestiunea
evreiască şi un alt studiu despre Basarabia. Cu chestiunea evreiască era aşa şi
aşa, fiindcă Eminescu face aici un studiu statistic; se ocupă de numărul evreilor
de la noi care lucrau în comerţ, câţi erau în ţară… Însă, deranja foarte tare
studiul cu Basarabia, nu aveam voie să vorbim despre acest subiect.
– Motivele nu sunt greu de intuit…
– Aveam interdicţie, era ordin peste tot să nu se vorbească de Basarabia. Şi asta
a durat mult. Era interzis să apară în presă ceva despre Basarabia. Basarabia era
cedată ruşilor şi era o temă terminată, iar acest volum nu trebuie să apară!
Atunci, eu am făcut demersuri şi aşa a ajuns volumul X la Ştefan Andrei, care
era secretar la Comitetul Central între cele două cabinete, al lui Nicolae
Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu. În acest context, Ştefan Andrei mi-a spus că
dacă era la un singur cabinet, „încă mai încercam, dar aşa, să merg la ambele
cabinete, nu pot să fac nimic. Deci, nu mai insista asupra acestei chestiuni”, mi
s-a recomandat.
– Şi totuşi, volumul X s-a tipărit înainte de evenimentele din 22 decembrie 1989,
printr-un act de eroism, am spune…
– În cursul anului 1989, s-a întâmplat un lucru foarte interesant. Cercetători din
Basarabia au venit la mine, chiar acasă, şi m-au rugat, zice… „Haideţi, să ne daţi
şi nouă studiul lui Eminescu cu Basarabia că ne trebuie! Noi avem acum o
oarecare libertate, ne-am despărţit într-un fel de ruşi şi trebuie să-l publicăm, că
ne-ar servi foarte mult”. Eu le-am spus că nu le dau nimic, pentru că dacă eu vă
dau acest volum nu vom mai reuşi în veci să tipărim volumul X. Volum care
aştepta din anul 1983!…Şi ce au făcut ei, ce au dres… S-au dus în tipografie, la
Bucureşti, au tratat… creştineşte cu tipografii şi au scos un număr de exemplare
din volumul X, cu publicistica lui Eminescu. Şi în drum spre Chişinău iarăşi au
revenit la mine, acasă…
– În câte exemplare a fost tipărit atunci volumul X?
– Cred că în o sută douăzeci de exemplare. Că au ajuns cu volumul X la
Chişinău nu-i nicio problemă, dar au mai făcut o „greşeală” foarte mare, pentru
acea vreme, anume, au trimis un volum şi la Paris, în Franţa. Cartea a căzut în
mâna lui Ierunca de la Radio „Europa Liberă”, care a făcut o emisiune de o
oră, în care se spunea despre acest volum că a apărut în România lui
Ceauşescu… „Şi iată că în România se pot tipări şi lucrări şi opere fundamentale
în care nu se vorbeşte de Ceauşescu şi nu se aduce nicio laudă regimului
7
comunist”. Într-adevăr, nu veţi găsi nicio laudă adusă regimului comunist, nu
veţi găsi în toată ediţia nicio laudă la adresa lui Ceauşescu”. Dar…
– Dar?!…
– Reacţia a fost că am intrat într-o cercetare foarte severă; m-au pus să dau
raport despre legăturile mele cu „Europa Liberă”! În sfârşit, m-am descurcat,
cum m-am descurcat, dar soarta acestui volum era încă o dată pecetluită. Înainte
cu câteva luni de evenimentele din decembrie 1989 se hotărâse să nu mai apară
deloc, iar exemplarele care se tipăriseră să fie trimise fără discuţie la topit…
Însă, Dumnezeu a avut oamenii Lui care au avut mare grijă ca volumul X să nu
dispară. De altfel, a şi fost distribuit în librării chiar în zilele revoluţiei din
1989…
– Publicistul Mihai Eminescu a pus probleme oricărui regim. Cât de actuală
este astăzi publicistica lui Eminescu?
– Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se
identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a
noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi
relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor
noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi
dureros de actual…
”Cestiunea evreiască” şi socialismul condamant din publicistica lui
Eminescu au dat de furcă regimului ateist
Eminescologul Perpessicius, pe numele adevărat D. Panaitescu, a încetat
cercetarea constrâns de motive de sănătate, dar a lăsat şi o scrisoare pentru
urmaşi… Ce conţine această „scrisoare deschisă”?
– Perpessicius părăsise „şantierul” de cercetare a operei lui Eminescu, cum el
însuşi îl numea, pentru că îşi pierduse vederea la descifrarea manuscriselor. În
aceste împrejurări, el a adresat o „scrisoare deschisă către editorul de la anul
2000”. Aici le aduce laude predecesorilor săi care au contribuit – după
posibilităţi şi împrejurări – la punerea în circulaţie a operei lui Eminescu;
totodată el făcea previziuni pentru viitor. Perpessicius se îndoia, afirmând că „nu
sunt semne ca la anul 2000 să fie posibilă publicarea operei integrale a lui Mihai
Eminescu”. Previziunile nu s-au împlinit, astfel că în 2011 am reuşit, sub
oblăduirea Academiei Române, să publicăm „Opera Integrală Eminescu”.
– Cum aţi ajuns coordonatorul „colectivului” de cercetare a operei lui Mihai
Eminescu?
– În 1972, la un an de la moartea lui Perpessicius, Alexandru Oprea care era
directorul Muzeului Literaturii Române, instituţie fondată de Perpessicius, şi
director al Revistei „Manuscriptum” – întemeiată tot de Perpessicius – a
considerat că era de datoria sa să ducă mai departe această activitate. A fost
atunci, în anii ’70, o împrejurare deosebită, când cercetarea trebuia să se unească
cu învăţământul; se punea problema ca toţi cercetătorii de la institute să treacă în
8
învăţământ. A fost un proces lung, demarat în 1972, în urma căruia a fost stabilit
un colectiv din care făceam parte eu, Petru Creţia şi alte două colege…
– Aţi primit misiunea să faceţi coordonarea generală a Integralei Eminescu şi,
în mod special, să vă ocupaţi de partea de publicistică eminesciană. Ştim că la
apariţia volumelor IX şi X, Publicistică, au fost multe ispite, deşi Eminescu
trecuse la ceruri de aproape un secol. Cum a fost întâmpinat volumul IX, în
plină perioadă comunistă?
– Volumul IX, apărut în 1980, cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada
studiilor universitare şi din perioada când a publicat la „Curierul de Iaşi”,
respectiv, mai 1876 şi octombrie 1877. Volumul a fost privit drept unul care
aduce noutate pentru publicul larg, fiindcă nu se cunoşteau decât câteva articole
din această perioadă, restul era contribuţie nouă. Acest volum IX a stârnit însă
reacţii din partea cercurilor interesate. Unul dintre cei foarte supăraţi s-a arătat
Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic din România, care a atacat volumul
în repetate rânduri, pentru că se vorbeşte aici şi despre evrei.
– În ce au constat aceste greutăţi, la tipărirea volumului X?
– După nemulţumirile amintite legate de acel text publicistic din volumul IX, ni
s-a impus, special pentru Eminescu, ca toate textele din următoarele volume să
primească avizele celor două cabinete ale familiei Ceauşescu! Mai direct, s-a
introdus cenzura… Cu toate restricţiile pe care le-am întâmpinat, noi am mers
mai departe şi am adunat materialele şi pentru volumul X. Acesta cuprinde
publicistica lui Mihai Eminescu de la ziarul „Timpul”, din perioada octombrie
1877 – februarie 1880. În paralel, am lucrat şi la volumul XIV, care conţine
studii ştiinţifice, traduceri. Am terminat amândouă volumele în acelaşi timp,
însă am tipărit doar volumul XIV, care nu ridica nicio problemă fostului regim şi
care a apărut în 1983. Volumul X însă nu l-am putut tipări şi a aşteptat până în
anul 1989…
– Care a fost motivul pentru care a fost interzisă tipărirea volumului X,
Publicistică?
– Acest volum are două studii fundamentale; unul era studiul în chestiunea
evreiască şi un alt studiu despre Basarabia. Cu chestiunea evreiască era aşa şi
aşa, fiindcă Eminescu face aici un studiu statistic; se ocupă de numărul evreilor
de la noi care lucrau în comerţ, câţi erau în ţară… Însă, deranja foarte tare
studiul cu Basarabia, nu aveam voie să vorbim despre acest subiect.
– Motivele nu sunt greu de intuit…
– Aveam interdicţie, era ordin peste tot să nu se vorbească de Basarabia. Şi asta
a durat mult. Era interzis să apară în presă ceva despre Basarabia. Basarabia era
cedată ruşilor şi era o temă terminată, iar acest volum nu trebuie să apară!
Atunci, eu am făcut demersuri şi aşa a ajuns volumul X la Ştefan Andrei, care
era secretar la Comitetul Central între cele două cabinete, al lui Nicolae
Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu. În acest context, Ştefan Andrei mi-a spus că
9
dacă era la un singur cabinet, „încă mai încercam, dar aşa, să merg la ambele
cabinete, nu pot să fac nimic. Deci, nu mai insista asupra acestei chestiuni”, mi
s-a recomandat.
– Şi totuşi, volumul X s-a tipărit înainte de evenimentele din 22 decembrie 1989,
printr-un act de eroism, am spune…
– În cursul anului 1989, s-a întâmplat un lucru foarte interesant. Cercetători din
Basarabia au venit la mine, chiar acasă, şi m-au rugat, zice… „Haideţi, să ne daţi
şi nouă studiul lui Eminescu cu Basarabia că ne trebuie! Noi avem acum o
oarecare libertate, ne-am despărţit într-un fel de ruşi şi trebuie să-l publicăm, că
ne-ar servi foarte mult”. Eu le-am spus că nu le dau nimic, pentru că dacă eu vă
dau acest volum nu vom mai reuşi în veci să tipărim volumul X. Volum care
aştepta din anul 1983!…Şi ce au făcut ei, ce au dres… S-au dus în tipografie, la
Bucureşti, au tratat… creştineşte cu tipografii şi au scos un număr de exemplare
din volumul X, cu publicistica lui Eminescu. Şi în drum spre Chişinău iarăşi au
revenit la mine, acasă…
– În câte exemplare a fost tipărit atunci volumul X?
– Cred că în o sută douăzeci de exemplare. Că au ajuns cu volumul X la
Chişinău nu-i nicio problemă, dar au mai făcut o „greşeală” foarte mare, pentru
acea vreme, anume, au trimis un volum şi la Paris, în Franţa. Cartea a căzut în
mâna lui Ierunca de la Radio „Europa Liberă”, care a făcut o emisiune de o oră,
în care se spunea despre acest volum că a apărut în România lui Ceauşescu…
„Şi iată că în România se pot tipări şi lucrări şi opere fundamentale în care nu se
vorbeşte de Ceauşescu şi nu se aduce nicio laudă regimului comunist”. Întradevăr,
nu veţi găsi nicio laudă adusă regimului comunist, nu veţi găsi în toată
ediţia nicio laudă la adresa lui Ceauşescu”. Dar…
– Dar?!…
– Reacţia a fost că am intrat într-o cercetare foarte severă; m-au pus să dau
raport despre legăturile mele cu „Europa Liberă”! În sfârşit, m-am descurcat,
cum m-am descurcat, dar soarta acestui volum era încă o dată pecetluită. Înainte
cu câteva luni de evenimentele din decembrie 1989 se hotărâse să nu mai apară
deloc, iar exemplarele care se tipăriseră să fie trimise fără discuţie la topit…
Însă, Dumnezeu a avut oamenii Lui care au avut mare grijă ca volumul X să nu
dispară. De altfel, a şi fost distribuit în librării chiar în zilele revoluţiei din
1989…
– Publicistul Mihai Eminescu a pus probleme oricărui regim. Cât de actuală
este astăzi publicistica lui Eminescu?
– Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se
identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a
noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi
relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor
10
noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi
dureros de actual…
A decedat miercuri 04 iulie 2018, în urma unei grave suferințe, la domiciuliul
său din București.
Înmormântarea va fi la Cimitirul Străulești II, sâmbătă 07 iulie ora 13,30
Dumnezeu să-l odihnească în pace.