Cât de răi au fost “cei Buniˮ ?

“Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşiˮ R.W.Trevanian

Pentru mine, există un singur imperativ absolut, o unică forţă ciclonică de natură divină, iar acesta este Adevărul. Da, Adevărul aşa cum e scris aici, cu majusculă, de o valoare egală cu Viaţa şi cu Calea spre viaţă. Mântuitorul întregii lumi văzute şi nevăzute a spus: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, cuvinte totale, ca piatra de hotar ce desparte vechiul de nou, moartea de viaţă, întunericul de lumină. Peste ele nu se poate trece. Ȋn funcţie de ele ne împărţim în răi şi buni. Adevărul este valoare supremă. Cei ce Ȋl neagă, iubitorii de vechi, de moarte, de întuneric, sunt în zilele noastre Legiune, în acest veac în care bărbaţii şi-au pierdut onoarea, iar femeile ─ pudoarea. De un secol încoace, minciuna a dobândit valenţe noi şi înspăimântătoare odată cu înscăunarea propagandei înaintea, în timpul şi după cele două războie mondiale. Cea mai mârşavă propagandă a devenit adevărul oficial al Sistemului impus după WW2 şi aflat şi acum în plină desfăşurare. Mai bine zis, a devenit istoria oficială cu care suntem îndopaţi, drogaţi şi spălaţi pe creier de nesfârşite decenii. Propaganda este înainte-mergătoarea, slujnica, sprijinitoarea eficientă a oricărui război cu mari mize, dar şi a oricărei revoluţii, începând cu cea franceză din 1789, sau poate chiar dinainte. Ȋndemnul de tip machiavelic “calomniaţi, calomniaţi, căci ceva tot va rămâneˮ apare prima dată la Pierre Caron de Beaumarchais în tirada lui Don Basilio, dar se inspiră dintr-o cugetare mai veche a lui Francis Bacon. Cinismul, ponegrirea, calomnia, neadevărul grosolan se combinau încă de pe atunci într-un amestec greţos, ucigător de oameni. Aceasta este istoria pe care am trăit-o eu cel născut în noaptea sinistră dintre 13 ̵ 14 februarie 1945, în Miercurea Cenuşii, când sociopaţii Winston Churchill cu acolitul său Arthur “Bomberˮ Harris zis şi “Butcherˮ Harris, şi Franklin Delano Roosevelt cu acolitul său Dwight Eisenhower au şters de pe hartă în cataclismul de foc produs de bombe explozive, incendiare şi cu fosfor oraşul-muzeu Dresda numit şi Florenţa Nordului, şi au martirizat şi exterminat în mai puţin de jumătate de oră peste 130.000 de femei, bătrâni, copii, bărbaţi răniţi spitalizaţi, fără să le pese că se aflau acolo sute de mii de refugiaţi goniţi de înaintarea Armatei Roşii si 20.000 de prizonieri de război anglo-americani, printre care şi viitorul scriitor Kurt Vonnegut scăpat ca prin minune. Distrugere totală, măcel indescriptibil, avea el să scrie mai târziu în romanul alegoric-metaforic Abatorul Cinci, cu referire la iadul dezlănţuit cu ură satanică de Aliaţii occidentali uniţi în triumful morţii asupra unui oraş lipsit de apărare antiaeriană, cu câteva săptămâni înainte de capitularea oricum inevitabilă a Reichului. Şi ca şi când atacul laş nu ar fi fost deajuns, propaganda aliată a aruncat vina prefacerii în cenuşă a prizonierilor anglo-americani asupra SS-ului, care pasămite i-ar fi asasinat pe toţi… Ce poate fi mai abject?!

Dezaxatul Harris-Măcelarul “nu avea nici un hobby, nu citea nici o carte, nu iubea muzicaˮ, nu iubea nimic; se dedica numai meseriei lui, adică uciderii în massă de la mare înălţime. Multe alte mari oraşe germane au devenit victimele lui. Ȋn 1992, Londra i-a ridicat o masivă statuie de bronz, iar Regina i-a închinat ditirambi. Aşa se scrie istoria. De către învingători. Aşa am învăţat şi noi istoria: ca temeinică spălare pe creier. E înfiorător să îţi dai seama cât ai fost şi eşti de minţit.

Cifrele adevărate ale arderii-de-tot de la Dresda din Miercurea Cenuşii nu vor fi cunoscute niciodată. Ȋn funcţie de afinităţile ideologice afişate sau bine pitite de unii sau alţii dintre cercetători, ele variază halucinant de la circa 40.000 de victime recunoscute anevoie de stângiştii corecţi politic, la aproximativ 150.000 afirmate de cei neînregimentaţi. Probabil că adevărul e undeva la mijloc. Veţi mai avea ocazia să constataţi că numerele, în istoria dirijată de calcule, interese şi confruntări cu mari mize politice, sunt un fel de gumilastic întins ori strâns după plac. După bunul plac? Nu, după răul plac.


(Statui, ruine şi ce a mai rămas din oameni)

(Familie germană după trecerea pe cer a “eliberatorilorˮ)

(Copil neamţ mort, agăţat cu disperare de un pompier neamţ mort)

(Mormanele peste care stau soldaţi în picioare sunt doar o parte din trupurile omeneşti adunate de pe străzi)

(Despre asta nu v-a vorbit nimeni la cursurile de Istorie)


(Câinele Turbat al Războiului Churchill şi constipatul Harris. Nu erau creştini cei ce au săvârşit asemenea orori; nu erau nici oameni. Numitorul lor comun s-a numit: bestialitate)

Timp de 75 de ani am fost îndoctrinaţi cu o propagandă care se dădea drept istorie. Ne-au “învăţatˮ că perioada 1933-1945 se împarte între “cei buniˮ şi “cei răiˮ, adică între democraţi şi nazişti, primii fiind pasămite înzestraţi cu toate virtuţile, ceilalţi fiind scursori ale iadului. Viziunea aceasta maniheistă, brutal simplistă şi pe de-a-ntregul falsă, domină şi acum scrierile istorice şi nu dă semne că se va estompa şi va pieri curând; dimpotrivă, ea dăinuie prin acţiunea conjugată a istoricilor în soldă şi a celor indiferenţi, căldicei, lipsiţi de curaj, preocupaţi doar de curriculum vitæ şi de succes profesional cu orice preţ, adică cu preţul adevărului. Ororile de mai sus, plus bombardarea nucleară a Japoniei la Hiroshima şi Nagasaki nu au fost săvârşite nici de nazişti, nici de trupele roşii, ci de demo(no)craţii angelici. Mareşalul sovietic Jukov, care numai de blândeţe şi mansuetudine nu poate fi învinuit, spunea că Armata Roşie nu s-ar fi pretat niciodată la asemenea barbarii precum distrugerea totală a marilor oraşe ale inamicului, uitând să precizeze că sovieticii, mai pragmatici, urmăreau să le cucerească, să le domine şi să le jefuiască, nu să pună stăpânire pe mormane informe de ruine şi moloz infestate de pestilenţă, de molime şi de şobolani. Dacă WW2 a fost un război total, trebuie să spunem şi că jaful asupra Germaniei a fost unul total; el nu s-a rezumat doar la industrie şi economie în totalitate, ci a spoliat-o şi de inteligenţă, de talente, de viitor: 346.000 de patente de invenţii ştiinţifice germane din toate domeniile au fost furate de “eliberatoriˮ în cadrul operaţiunii Paperclip, iar oamenii de ştiinţă şi cercetătorii ştiinţifici au fost vânaţi după liste dinainte stabilite, prinşi şi “mutaţiˮ în ţările învingătorilor.

(Demontarea unei centrale electrice germane pentru a fi trimisă în Rusia sovietică)

Jaful particular practicat în Germania în interes propriu de Jukov şi de oamenii lui a fost atât de mare, atât de compromiţător, încât Stalin la începutul anilor 50 l-a îndepărtat pe mareşal din funcţiile cele mai importante, l-a mazilit practic şi îi pregătea în taină un dosar incriminator care să propulseze fosta căpetenie în subsolul Lubiankăi, unde se putea aştepta la orice. Dubioasa moarte a tiranului, plănuită şi poate chiar executată de sicarul Beria care şi-a atribuit meritul în faţa celorlalţi acoliţi strânşi la patul de moarte al Tătucului, nu numai că l-a salvat pe mareşal de ce i se pregătea, ci l-a propulsat din nou în sfera superioară a puterii alături de noul stăpân Hruşciov. Dar cum două săbii nu pot încăpea în aceeaşi teacă, noul tătuc rubicond şi chel a pregătit debarcarea şefului Armatei sovietice pe când acesta se afla în vizită simandicoasă în Iugoslavia prietenului-duşman Tito. Ce a urmat este demn de sângerosul vodevil al preluării şi păstrării puterii moscovite: de la o zi la alta, falnicele nave de război care îl aduseseră triumfal pe Jukov la duşmanul-prieten au primit un ordin misterios şi au părăsit în secret rada portului, lăsându-şi prestigiosul şef militar în voia sorţii. E adevărat că la scurt timp după aceea un avion al forţelor aeriene sovietice a aterizat la Belgrad, l-a aburcat pe demnitarul mazilit şi l-a purtat la Moscova, unde nu îl aştepta nimeni din conducerea superioară de Partid şi de Stat. Mareşalul Jukov şi-a păstrat titlurile, decoraţiile şi privilegiile de castă, dar a fost sfătuit prieteneşte să stea deoparte şi să-şi scrie memoriile de război. Aşa a şi făcut.

Cititorii mei nepreveniţi, victime încă din liceu ai propagandei aliate deşănţate, vor replica descumpăniţi: păi ce tot spuneţi dumneavoastră, când se ştie că naziştii au început în Anglia bombardarea civililor nevinovaţi! Oh, acest teribil “se ştieˮ!! Nu, prieteni, nu “se ştieˮ nimic, ci se perpetuează incontinent minciunile acelui as al falsului propagandistic care s-a numit Alfred Duff Cooper, mâna dreaptă a lui Churchill în războiul murdar al undelor şi al tiparului.

(Propagandistul exterminaţionist Duff Cooper şi apelul lui samavolnic la război total împotriva întregului popor german)

Prin urmare, care este adevărul? La 10 mai 1940 aliaţii anglo-francezi au bombardat oraşul medieval Frieburg, ucigând 50 de civili, printre care 20 de elevi care se jucau în recreaţie. Iată mai jos modesta placă comemorativă din curtea şcolii. Evident, ziarul belicist “New York Timesˮ a acuzat imediat pe nedrept Germania de “atacuri sălbaticeˮ, din eroare, contra propriilor ei civili!… Vă mai miră ceva?

Abia după trei luni, în septembrie, constatând că Anglia nu numai că nu renunţă, dar îşi înteţeşte atacurile aeriene teroriste, Adolf Hitler a trecut la acţiuni punitive identice, permiţând forţelor sale Luftwaffe să bombardeze ţinte civile din Regatul Unit. Deci cine a început? Ȋl vom cita pe Churchill: “Când mă gândesc cum am putea câştiga războiul, nu întrezăresc decât o cale sigură. Armata noastră de pe Continent nu poate învinge puterea germană… Ȋntr-un singur fel îl vom putea doborî pe Hitler, şi anume printr-un atac devastator de exterminare cu bombardierele noastre grele operând din ţara noastră până pe solul nazist. Trebuie să-i anihilăm astfel, nu văd o altă cale.ˮAşa cum procedase şi în 1915 cu naufragiul orchestrat al navei “Lusitaniaˮ, Winston Churchill provoacă din nou, deliberat, moartea bărbaţilor, femeilor şi copiilor nevinovaţi ca să-şi atingă ţelurile politice. Ambasadorul american în Anglia, Joseph Kennedy, tatăl viitorului preşedinte JFK şi patriarhul întregului clan Kennedy, îl detesta pe Churchill pentru că acesta făcea imposibilul să atragă USA în războiul european. El îl citează pe Câinele Turbat al războiului spunând: “Aş vrea ca nemţii să înceapă a bombarda Londra cât mai curând, fiindcă aceasta îi va antrena pe americani în război când vor vedea teroarea nazistă. Totodată, aceasta va pune capăt penibilei şi agasantei tendinţe pacifiste care prevalează chiar în Ministerul meu şi în populaţia britanică.ˮ

Vasăzică dorinţa de pace este penibilă şi enervantă… Gura păcătosului adevăr grăieşte: da, poporul englez nu dorea război, întocmai ca poporul american care tocmai îl reinvestise stupid pe F. D. Roosevelt cu funcţia supremă de preşedinte al SUA bizuindu-se pe promisiunile lui făţarnice că nu va târî tineretul american într-un nou război european. Dar iată întocmai cuvintele lui: “Fiii voştri nu vor fi trimişi să participe la vreun război în afara hotarelor SUA.ˮ Ȋn acelaşi sens: “Nădăjduiesc că Statele Unite vor rămâne neutre. Sunt convins că aşa va fi. Şi vă asigur că guvernul va depune toate eforturile pentru realizarea acestui ţel. Ţara noastră rămâne neutră, eu nu pot însă să cer ca fiecare american să rămână neutru şi în gânduriˮ. Fraza din urmă arată exact ce gândea el, nu americanul obişnuit. Dar rămânem perplecşi: englezii de rând nu doreau război, francezii nu, americanii nici atât; atunci cine sunt cei care au dezlănţuit prin interese de nemărturisit, prin orbirea, perversitatea şi ticăloşia lor, cel mai mare măcel şi dezastru din toată istoria omenirii? Din moment ce pretextul declaraţiei de război din 3 septembrie 1939 a Angliei şi Franţei împotriva Germaniei naţional-socialiste a fost atacul preventiv al Wehrmachtului (1 septembrie 1939, data oficială a declanşării WW2 în viziunea istoriografiei comune) contra Poloniei puternic înarmate, care declarase deja mobilizarea generală şi visa delirant, sub oblăduirea ministrului francmason Beck şi a inconştientului mareşal Rydz-Smigly la cucerirea Berlinului, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra Poloniei, renăscute sub auspiciile tratatului de pace de la Versailles.

(Agresivul mareşal polonez Rydz-Smigly declară la 6 august 1939 : “Polonia vrea război contra Germaniei, iar Germania nu va fi în stare să-l evite, chiar dacă şi-ar dori-oˮ ─ grave, insolente, stupide şi imprudente provocări)

(Orgoliul, megalomania, infatuarea, naţionalismul agresiv şi pierderea oricărui contact cu realitatea au dus la dezastrul polonez)

A fost o stranie istorie pe care Lipski, Ambasadorul Poloniei la Berlin, ne-a povestit-o la trecerea sa prin Copenhaga, în urma ruperii relaţiilor diplomatice cu Germania ; o istorie care a fost pe deplin confirmată prin publicarea documentelor oficiale ale celor două părţi.

“…Nu l-ai văzut încă pe Ribbentrop ? Nu ştii că te aşteaptă de două zile şi că astă seară e ultimul termen pe care l-a fixat pentru începerea negocierilor cu Polonia ? i-a spus Coulondre, Ambasadorul francez, în ziua de 31 August, menţionând că aflase aceasta din întâmplare “ din anturajul “ lui Sir Neville Henderson. Lipski i-a răspuns că el îl văzuse pe Sir Neville în ziua de 30, dar că acesta nu-i spusese nimic despre termen şi aşteptarea lui Von Ribbentrop. Lipski, conştient de gravitatea acestei inexplicabile neglijenţe din partea Ambasadorului britanic, a cerut grabnic o

întrevedere cu Ministrul Afacerilor Străine german, care i-a fost acordată imediat. Lipski a fost primit la Wilhelmstrasse cu tot ceremonialul datorat unui trimis special. O companie de onoare i-a prezentat armele, Imnul Naţional Polonez a fost cântat şi Ribbentrop l-a salutat cu efuziunea unui vechi prieten, strigând cu bucurie : “ Atunci putem negocia ! “ Neglijenţa istorică a Ambasadorului britanic nu permisese însă lui Lipski, în cele câteva sferturi de ceas ce îi mai rămâneau până la termenul hotărât, de a intra în legătură cu Guvernul său; aşa încât a fost nevoit să comunice lui Ribbentrop că nu avea puterile speciale care i-ar fi permis să înceapă negocierile. Von Ribbentrop i-a răspuns că va comunica faptul Führerului, punând astfel capăt întrevederii care ar fi putut cruţa Europa şi lumea de nenorocirea unui război între puterile necomuniste.

Adevărul este nu numai că Sir Neville luase asupra sa răspunderea de a ascunde colegului său polonez termenul pe care Von Ribbentrop îl comunicase, spre transmitere, cu 48 de ore mai înainte, dar şi că în ziua de 30 august Sir Howard Kennard, Ambasadorul britanic la Varşovia, primea în acelaşi timp cu informaţia că acest termen fusese fixat, ordinul de a nu-l comunica Guvernului Polonez… înainte de expirarea lui.

Ante-Münchenul triumfase la Foreign Office şi Chamberlain, învins, nu mai era decât un docil instrument în mâinile sale. Într-o carte scrisă în 1943 şi publicată în 1944 am studiat cu de-amănuntul şi cu o abundentă documentaţie chestiunea răspunderilor în ceea ce privea izbucnirea Războiului al Doilea Mondial. Nu ştiam că concluzile mele vor fi odată tragic confirmate prin predarea în mâinile Imperiului Comunist de către Puterile Occidentale a Poloniei întregi, a 10 alte ţări europene cu o populaţie de 130 milioane, şi a întregii Chine cu 600 milioane de locuitori. Concluzile mele erau următoarele: 1) Guvernul Britanic, care luase direcţia operaţilor Anti-Münchenului, a fost susţinut în toată acţiunea sa, şi într-o anumită măsură a fost forţat la această acţiune, de către Guvernul din Washington, sau mai bine zis de către clica din jurul lui Roosevelt, care era ferm hotărâtă a nu pierde prilejul ce i se prezenta de a dezlănţui un război împotriva Germaniei; 2) Coridorul Danzig şi Polonia nu au fost decât pretexte. Polonia, cu bună ştiinţă din partea Londrei şi Washingtonului, a fost împinsă prin zadarnice garanţii, prin făgăduinţele cele mai false, mijloacele cele mai viclene, într-o catastrofă din care clicile răspunzătoare din ambele capitale ştiau forte bine că nu va putea să iasă vie şi

liberă; 3) Guvernul Britanic şi Ambasadorii britanici la Berlin şi Varşovia au făcut

totul pentru a împiedica ca primele propuneri, atât de moderate, ale lui Hitler, să fie

primite de Varşovia, şi pentru ca următoarele, prezentate de Ribbentrop, în ultima fază a discuţiilor, moderate şi acceptabile şi ele, să nu fie nici măcar făcute cunoscute Guvernului Polonez.

“Polonia a luat-o hotărâtă pe drumul războiului, atunci când Dl Beck a acceptat sugestiile Angliei, care păreau să fie şi ale Franţei “, ne spune De Monzie, Ministru în Cabinetul războiului, în cartea sa Ci-Devant. Prevenirile totuşi nu lipsiseră din partea Ambasadorilor Poloniei în străinătate. În raportul său din 29 martie 1939, Juliu Lukasievici, ambasadorul Poloniei la Paris, scria :

“ Este copilăresc şi în acelaşi timp neleal din partea Angliei de a cere unei ţări care se găseşte în situaţia Poloniei, să compromită relaţiile sale cu un vecin atât de puternic ca Germania şi să azvârle lumea în catastrofa unui război, numai pentru a satisface necesităţile politice ale Dlui Chamberlain. Ar fi şi mai copilăresc să se creadă că Guvernul Polonez nu înţelege semnificaţia acestei manevre. “

Tragicul fapt a fost că Guvernul Polonez, prevenit de Contele Potocki, Ambasadorul său la Washington, nu a priceput manevrele la care Lukasievici făcea aluzie. Ele se manifestau în făgăduinţa unui ajutor militar necondiţionat în cazul unui conflict cu Germania, în momentul exact în care Germania oferea Poloniei o orânduire a relaţiilor celor două ţări, care ar fi fost adevărata garanţie a existenţei Poloniei reînviate. Iată termenii în care Chamberlain formula această făgăduinţă în faţa Parlamentului Britanic, la 31 martie 1939 :

“ După cum Parlamentul o ştie, anumite negocieri sunt în curs actualmente cu alte guverne. Pentru a clarifica perfect poziţia noastră, înainte ca aceste negocieri să fie terminate, trebuie să informez imediat Parlamentul că, dacă între timp o acţiune oarecare ar interveni punând în primejdie independenţa Poloniei, faţă de care Guvernul Polonez ar crede că este interesul său vital de a se opune prin arme, Guvernul Majestăţii sale s-ar considera obligat de a susţine Guvernul Polonez imediat şi prin toate mijloacele sale. Pot să adaug că Guvernul Francez m-a autorizat să afirm că atitudinea sa este aceeaşi ca a noastră în această materie…”

În ziua de 10 iulie a aceluiaşi an, când un conflict armat germano-polonez devenise o posibilitate iminentă, Chamberlain, dornic de a declina tragicele răspunderi pe care Marea Britanie şi le luase în faţa istoriei, a crezut necesar să facă unele subtile precizări în faţa Parlamentului, relativ la ordinea de succesiune a evenimentelor :

“ Când Guvernul german a făcut propuneri Poloniei, în martie 1939, propuneri care erau întovărăşite de o campanie de presă…, Guvernul Polonez a refuzat punctul de vedere german şi a făcut din partea sa propuneri în chestiunea în care Germania era interesată. În ziua de 23 martie el a luat anumite măsuri militare şi în ziua de 26 a trimis răspunsul său la Berlin. Rog parlamentul să ia cunoştinţă cu atenţie de aceste două date, deoarece s-a afirmat că Marea Britanie a ademenit Guvernul Polonez să întreprindă acţiunea sus menţionată. Trebuie să precizez că garanţia noastră nu a fost dată decât la 31 Martie.”

Ce mai poţi spune la toată această revărsare de josnicii şi minciuni făţişe pe care le consemnează scârbit generalul român Mihail Sturdza, martor direct al evenimentelor, în cartea sa România şi sfârşitul Europei? Poţi spune doar atât: că aşa-zisele democraţii burgheze liberale au fost şi sunt o colcăială de interese meschine, de nemărturisit.

Polonia vrea război, proclamă mobilizarea, şi totuşi după două săptămâni comandantul întregii armate naţionale îşi părăseşte postul suprem şi trupele la ananghie şi se refugiază în altă ţară, în cazul nostru în România. Cum adică? Ȋnţeleg să facă asta guvernul, sau unii mari demnitari, părăsindu-şi ţara ca să pregătească mişcarea de partizani sau rezistenţa armată, dar însuşi mareşalul? Pe 17 septembrie armata sovietică atacă şi ea Polonia, dinspre est. Occidentul tună şi fulgeră împotriva criminalului Hitler, dar, pudic cum îl ştim, nu suflă o vorbuliţă proastă despre bunul, paşnicul şi atât de democratul lor amic Stalin. Pe 18, mareşalul Smigly ordonă trupelor sale să nu opună rezistenţă Armatei Roşii, dar să lupte până la ultimul om în Varşovia asediată de nemţi. O singură realitate, însă două măsuri. Răspunsul lui Stalin la predarea trupelor poloneze a fost masacrul din pădurea Katyn.

(Tratament sovietic verificat: dacă dispar oamenii dispar şi problemele)

Nu trece mult, şi în 1940 Tătucul zâmbitor, mustăcios şi pacifist convins atacă Finlanda în Războiul de Iarnă şi încorporează forţat în URSS cele trei ţări baltice, plus româneştile Basarabia, Herţa şi Bucovina de Nord. Nici un protest, nici un murmur dinspre Puterile apusene atât de pudice, atât de ruşinoase precum fetele mari. Pentru ele, Hitler era casapul Europei, dar tovarăşul Stalin nu trebuia atins nici cu o floare.

Mihai Cantuniari

*

Nota redacției – Din păcate fotografiile nu le-am putut copia.