Dez-occidentalizarea

Radu
331 aprobate
radu.g@yahoo.com
149.102.242.180
In articolul de mai jos Patrick Lawrence ne propune dezoccidentalizarea gandirii ca o fază pregătitoare integrarii multipolare in era secolului xxi si pentru apărarea umanitătii ce apartine umanitătii.
Indiferent cum ne-au considerat altii, noi ne am simtit europeni si occidentali din considerente geografice si culturale. Dar procesul propus de Lawrence este acelasi si pentru noi, reconsiderand cu neutralitate, “impartial ca tot romanul” toate lozincile propagandei occidentale.
El ne spune clar: “…lumea este împărțită între occidentali și neoccidentali. Această diviziune, oricât de fundamentală este pentru modul în care gândim, este, în general, opera Occidentului. Să avem grijă să notăm acest lucru.”

Chiar dacă nu simtiti un impuls imediat de a trece le exercitiul propus de Lawrence, merită totusi să ne luam timpul necesar si să-l contemplam.
Am ajuns să desconsiderăm ceea ce nu conoastem!
Occidentalii nu au nici cea mai mică expunere la cultura orientală, dar o desconsideră.
Să nu uităm că orientalii, de secole si-au trimis copii la universitătile din occident, au avut sansa să cunoască cultura occidentală, să ia influente si să aleagă.
Noi nu am avut această sansă.

DEZOCCIDENTALIZAREA
De Patrick Lawrence

Barbariile Israelului sionist ne impun întrebări fundamentale: unde este umanitatea noastră, în timp ce israelienii își desfășoară campaniile de teroare în fața noastră zilnic?
Ce să facem când suntem neputincioși să reacționăm în mod semnificativ pentru că, așa cum criza din Asia de Vest ne-a forțat brusc să realizăm, instituțiile noastre ne-au eșuat?

Acum mulți dintre noi recunosc nevoia de a ne apăra umanitatea – umanitatea umanității, așa cum cred eu.
Am abordat anterior această întrebare în ceea ce privește spațiul public și am susținut că este timpul să ne uităm din nou la instituțiile multilaterale, șeful Națiunilor Unite printre ele, pentru a le revigora după o perioadă lungă în care au fost devalorizate și devalorizate.

Acum vreau să întorc întrebările puse într-o altă direcție și să sugerez să luăm în considerare problema dintr-o perspectivă personală, individuală.
Ce trebuie să facă fiecare dintre noi, în intimitatea, ca să spunem așa, a conștiințelor noastre, a gândurilor noastre, a presupunerilor și a judecăților noastre, pentru a prelua munca de apărare a umanității umanității?
Este în fond o întrebare psihologică. Este o chestiune, foarte simplu, de „a ne răzgândi”.

Trebuie să începem, mi se pare, prin a recunoaște cine credem că suntem. Rețineți imediat: nu vorbesc despre cine suntem, ci despre cine credem că suntem, cine ne presupunem că suntem.
Trăim în „lumea occidentală”, așa cum se numește, și de aici rezultă că suntem occidentali. Cine poate contrazice asta? A fi occidentali este absolut parte integrantă a identității noastre, cred că pot spune fără alte explicații.

Așa este de multe secole. Consider că data mea este în 1498, când Vasco da Gama a pus piciorul de-a lungul Coastei Malabar, în sudul Indiei, făcându-se primul occidental modern care a sosit în non-vest.
Și atunci rezultă destul de ușor că atunci când declarăm ceea ce suntem, declarăm ceea ce nu suntem. Tocmai am sugerat rezultatul: lumea este împărțită între occidentali și neoccidentali. Această diviziune, oricât de fundamentală este pentru modul în care gândim, este, în general, opera Occidentului.
Să avem grijă să notăm acest lucru.

Această linie dintre Vest și non-Vest este foarte veche, datând mult mai devreme de 1498. Datează cel puțin din secolul al V-lea î.Hr., când Herodot a consemnat războaiele persane în celebrele sale istorii. Și este remarcabil cât de intactă ajunge la noi această linie dintre Vest și Est.

Regimul Biden și restul Occidentului îl consideră astăzi linia care desparte democrațiile și autocrațiile. Aruncă întrebarea Israel-Palestina într-un context mai larg și vei descoperi că, oricare ar fi ea, este o altă confruntare între Vest și non-Occident.

S-ar putea să nu acceptăm afirmația regimului Biden că poartă război împotriva autocraților non-occidentali în numele democraților din Occident, dar asta nu înseamnă că nu ne concepem totuși ca fiind fundamental „occidentali”. Ne-am moștenit în acest fel trecutul, conștient sau altfel.

Ajungem la primul meu punct fundamental. Dacă vrem să apărăm umanitatea umanității, prima noastră obligație este să recunoaștem că linia dintre Vest și Est este, așa cum a fost întotdeauna, o construcție umană și nimic mai mult. Herodot, în înțelepciunea sa, a subliniat acest punct: chiar dacă a consemnat jumătate de secol de dușmănie dintre Imperiul Persan și orașele-stat grecești, el a numit linia dintre ele, care împarte Estul de Vest, „imaginară”.

Nimeni nu pare să fi înțeles acest punct în ultimii 2.500 de ani: astăzi se presupune că această linie este gravată imuabil în pământ, ca și cum ar fi vizibilă de pe un satelit. Așa că trebuie să începem prin a elimina acest gând neexaminat. Este vorba, deci, de – la propriu – „a ne răzgândi”.
Aceasta înseamnă, și să inventăm un cuvânt util aici, trebuie să ne „de-occidentalizam” conștiința.

Vă sugerez că pornirea într-un proces de „de-occidentalizare” personală, individuală, este absolut esențială dacă ne propunem să apărăm umanitatea umanității.
Japonezii – de fapt primele feministe japoneze – au avut o expresie minunată pentru acest tip de proiect. Aceștia au fost oameni extraordinar de umani – cu principii, autentice, în largul lor printre străini ca mine – și am învățat multe de la ei. Ei au vorbit despre „edificiul din interior” și despre nevoia de a-l demonta.

Așa cum stau lucrurile, regimul Biden și clienții săi sunt dedicați acum, așa cum vă vor spune, să apere Occidentul ca responsabilitate principală. Când ne de-occidentalizam conștiința, putem vedea cu ușurință prin acest gând și putem înțelege cât de jalnic de superficial și limitat este.

Instantaneu, ne-am deschis ușa pentru a apăra nu Occidentul – implicația fiind Occidentul împotriva restului – ci umanitatea și umanitatea umanității.
Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, și Ursula von der Leyen, președintele Comisiei Europene, și Antony Blinken, secretarul de stat al SUA, au mare și evidentă nevoie de de-occidentalizare. Dar să nu facem greșeala de a presupune că acești câțiva supremațiști occidentali nereconstruiți sunt cei care constituie problema noastră.

Vorbesc despre o nouă atitudine interioară, un nou mod de a gândi, de a vedea și de a face, pe care toți trebuie să-l cultivăm în noi înșine. Acest lucru nu este deloc imposibil, dacă cineva de aici se întreabă cu privire la formidabilitatea sarcinii.
Aici vorbesc din experienta. Am petrecut doar trei decenii ca corespondent în străinătate, aproape în fiecare zi în națiuni non-occidentale, mai ales, dar nu numai, în Asia de Est. Și când am terminat acești ani, am descoperit, puțin spre surprinderea mea, că nu mai eram cu adevărat un occidental.

Fizionomia mea – ochi rotunzi, păr blond și așa mai departe – nu avea nicio legătură cu asta. Eram în întregime eu, desigur: nu mă predasem sau nu dezavusesem nimic. Dar mi-am „răzgândit” – sau viața și experiența mi-au schimbat acest lucru. Nu mai eram în întregime occidental.

A avut de-a face cu felul în care gândeam, felul în care vedeam lumea și cum m-am comportat în ea.
Gândul că Occidentul era superior tuturor celor adunați în numele non-Occidentului, ajunsese să mi se pară ridicol. Insistența occidentală asupra primatului individului mi s-a părut cel puțin problematică, mai ales că americanii se gândeau la această problemă.

Nu sugerez că trebuie să petrecem trei decenii rătăcind printre asiatici pentru a realiza proiectul de de-occidentalizare. Deloc. Este o chestiune de cultivare a conștiinței de sine. Ceea ce contează este onestitatea cuiva, independența de gândire și hotărârea cuiva de a fi nimic mai mult sau mai puțin decât sine, indiferent de ideologiile predominante.

Friedrich Nietzsche a scris undeva – „The Gay Science”, poate, și îmi pare rău că nu pot fi mai precis – despre „înlăturarea hainelor Occidentului”, un mod minunat de a spune. Și, în altă parte, a scris despre că vâslim bărcile dincolo de țărmurile noastre, astfel încât să putem privi înapoi de la o distanță utilă și să ne vedem așa cum suntem.

Aceasta este o parte din ceea ce a vrut să spună, și doar o parte, prin „patosul distanței”. Numai de la distanță, se gândi el, ne putem vedea defectele și pe noi înșine. Și asta vreau să spun: să ne reconsiderăm cine suntem, de sus până jos. Din nou pentru Nietzsche, aceasta face parte din ceea ce a vrut să spună când a scris despre „reevaluarea tuturor valorilor”.

El ne-a îndemnat, așa cum am spus, să patinam pe gheața subțire a epocii moderne și să ne gândim din nou la tot ce am presupus că suntem așa.
Mă voi referi aici la câțiva pași specifici pe care cred că trebuie să îi facem. Toate sunt aspecte ale a ceea ce cred că este procesul fundamental căruia trebuie să ne supunem ca indivizi.

Acest lucru îl putem numi cu ușurință: să-l numim „procesul de depășire” sau poate „depășirea de sine”.
Prima dintre aceste chestiuni am sugerat-o deja. Se referă la ideologia care leagă Occidentul așa cum l-am moștenit, chiar dacă această ideologie rezidă în inconștientul nostru.

Pentru a apăra umanitatea întregii umanități ne cere să depășim în noi înșine toată prezumția că modurile noastre de viață și instituțiile noastre sunt paradigma superioară la care aspiră alții sau, dacă nu aspiră așa, ar trebui să aspire, sau la nivelul extrem, ei trebuie învățați sau făcuți să aspire, iar dacă nu aspiră așa, este doar pentru că sunt primitivi și, deci, ignoranți.

Cea mai pură expresie a acestei prezumții pe care o cunosc se numește „universalismul wilsonian”, după președintele care a avansat ideea în primii ani ai secolului trecut. Noi – noi americanii – suntem cei talentați ai umanității, a declarat Woodrow Wilson, și este responsabilitatea noastră să ne răspândim lumina în toate colțurile întunecate ale lumii.

Este ușor să ne înșelăm pe noi înșine când luăm în considerare acest punct. Este ușor să spui: „Cât de prost și extravagant de narcisist este un gând.”
Știu asta pentru că, în anii petrecuți în Asia, am descoperit de multe ori și întotdeauna cu amărăciune că mă păcăleam atunci când am presupus că țin egalitatea celor printre care trăiam.

Când mă uit înapoi acum, îmi este rușine de multele ocazii în care părerile mele adevărate despre ceilalți au apărut și s-au dovedit a fi deloc asemănătoare cu ceea ce credeam că sunt. Păreau, în cele mai rele dintre aceste ocazii, chiar o atingere Wilsoniană.

Este nevoie, așa cum am sugerat mai devreme, de un fel de onestitate brută pentru a ne privi pe noi înșine, a privi în interior și a vedea exact cine suntem și ce trebuie să depășim.
Este vorba de a renunța la o ideologie în care am fost cufundați toată viața.
Și dacă ați respirat un anumit tip de aer sau ați băut un anumit tip de apă toată viața, este într-adevăr dificil să vă imaginați orice alt aer sau apă. Dar asta este ceea ce trebuie să facem.

A doua chestiune pe care vreau să o ridic are de-a face cu politica. Aici am câteva puncte de subliniat.
Auzim multe zilele astea despre incluziune și diversitate. Auzim atât de multe despre aceste lucruri, încât este greu să luăm aceste cuvinte în serios. Oamenii care vorbesc cel mai tare despre diversitate și incluziune vorbesc de obicei despre culoarea pielii, gen sau alt semn superficial de identitate.

Ei nu au nicio noțiune despre incluziune sau diversitate când vine vorba de vreo valoare de fond. O persoană poate fi diferită în tot felul de feluri, dar nu, ferească cerul, diferit în gândire sau credință, tradiție sau cultură.
Acest lucru nu este de nici un folos. Dacă vrem să apărăm umanitatea umanității, trebuie să luăm înapoi aceste cuvinte de la oamenii încrezători care le folosesc cel mai mult – care le fac să însemne opusul lor, într-adevăr – și să le facă să însemne ceva nou și serios.

Acest lucru necesită nu doar acceptarea, ci și îmbrățișarea adevăratei diversităti și adevărata incluziune și aceasta înseamnă, la rândul său, să-i îmbrățișăm pe cei care ar putea să nu gândească deloc ca noi sau ale căror valori sunt fundamental în contradicție cu ale noastre.
Și cu cât descoperim că alții sunt străini în aceste moduri, cu atât mai important este pentru noi să ne depășim înclinațiile.

A treia preocupare a mea aici este poate cea mai importantă. Poate că ar fi trebuit să o pun pe primul loc. Asta are de-a face cu istoria. Istoria, așa cum vom găsi întotdeauna în toate împrejurările, este din nou prietena noastră.
Împărtășim tendința în Occident de a ignora sau respinge istoriile popoarelor non-occidentale. Dacă vă îndoiți că sunt corect spunând acest lucru, luați un ziar și studiați cum tratează palestinienii, iranienii, rușii și venezuelenii.

Observați alegerea mea de exemple. Societățile noastre sunt de obicei înclinate să ștergă istoriile celor împotriva cărora ne opunem. Aceasta este o practică foarte pernicioasă care duce la tot felul de probleme. Negați istoria altui popor și îi negăm pe acei oameni — complexitatea lor, aspirațiile lor, într-adevăr, în cele din urmă umanitatea lor.

Așadar, ne licențiem să le aplicăm o etichetă – „stat terorist”, „oligarhie”, „teocrație”– și nu mai este nevoie să le înțelegem. Istoriile lor dispar instantaneu. Într-un cuvânt, le-am dezumanizat.
Proiectul evident aici este de a permite altora istoriile lor. Acest lucru se transformă instantaneu.

Uitați-vă ce se întâmplă în cazul gata la îndemână al palestinienilor din Gaza, când punem criza actuală în contextul anului 1948.
Înțelegerea noastră se schimbă imediat. În termenii noștri de astăzi, ne-am de-occidentalizat perspectiva asupra acestei întrebări. Și de aceea, trebuie să adaug, suntem încurajați — neîncetat, necruțător, în fiecare zi — să lăsăm din ea istoria acestei crize.

Dacă vrem să apărăm în mod corespunzător umanitatea umanității, trebuie să fim dispuși să recunoaștem că omenirea are nenumărate istorii diferite, pe care trebuie să le onorăm pe toate ca fiind valabile. În această cauză, îndemn să ne facem apărători vigilenți, viguroși ai istoriei, insistând, în orice împrejurare ne-am afla, că ea nu poate fi niciodată omisă.

Ca un alt exemplu de ceea ce vreau să spun, trebuie să ne uităm la sistemul unei națiuni, un sistem precum cel al Chinei, și să ne abținem de la a concluziona fără detaliere sau reflecție că este în mod obișnuit „autoritar” și să ne mulțumim să spunem că este condus – așa cum am citit în The Times of London zilele trecute – „de o clică totalitară”.

Dacă ne propunem să apărăm umanitatea umanității și într-adevăr a noastră, a gândi în acest fel este un caz fără speranță. Este un eșec imediat scos din cutie. Acesta poate fi ceea ce arată China pentru mintea occidentală nereconstruită, dar ea echivalează cu o redare în desene animate a realității. Nu mai este acceptabil, dacă a fost vreodată, din două motive.

Unul, dacă persistăm să ne cultivăm orbirea în această măsură, vom pierde legătura cu secolul 21 și cu toate curentele lui.
Doi și mai evident, nu vom reuși să îi înțelegem pe ceilalți.

În cazul Chinei, trebuie să te uiți nu la o hartă a continentului, una, ci la o grămadă mare de hărți din diferite perioade. Apoi vezi că China are o istorie lungă de tensiuni și conflicte între integrare și dezintegrare, de multe secole în urmă, astfel încât China dintr-o perioadă abia dacă seamănă cu China alteia.

Menținerea integrității teritoriale și apărarea suveranității Chinei a fost o provocare constantă pe o perioadă lungă, lungă de timp. Având în vedere aceste hărți și ceea ce învățăm din ele, putem înțelege de ce un guvern centralizat puternic a fost atât de mult timp parte din realitatea chineză și de ce este acceptat pe scară largă chiar și printre criticii interni ai Beijingului.

Și apoi putem vedea că unitatea și integrarea Republicii Populare de astăzi este o mare realizare.
Ca parte a acestei realizări, voi adăuga, găsim, printre altele, preceptele călăuzitoare după care China modernă se comportă. Mă gândesc aici la celebrele Cinci Principii ale lui Zhou Enlai, formulate în 1954, despre care majoritatea occidentalilor știu atât de mult cât știu despre istoria Chinei – mai mult sau mai puțin nimic.

Respectul pentru integritatea și suveranitatea teritorială, non-agresiunea, neintervenția în treburile interne ale altora, interacțiunea în beneficiul reciproc, coexistența pașnică: asta face cinci. Acestea sunt idei de necontestat admirabile.
Sunt și idei ale secolului 21. Și ele apar din experiența îndelungată a Chinei de-a lungul istoriei sale.

Pe măsură ce reflectez asupra lor, voi menționa, îmi vine în minte un alt pasaj din Nietzsche. Am o mulțime de „Fritz”, așa cum l-a numit familia lui, pentru tine astăzi, pentru că era foarte preocupat de problema a ceea ce ne facea occidentali și de nevoia de a transcende „occidentalitatea noastră”.

Un cuvânt adesea asociat cu el este „perspectivism”. Înseamnă capacitatea de a vedea din perspectiva celorlalți și am susținut de mult timp că acest lucru este esențial printre imperativele noastre dacă vrem să reușim orice fel de succes al secolului XXI.

Acesta este din “Twilight of the Idols”. Se referă mai mult sau mai puțin direct la sarcina noastră de a ne occidentaliza:
„Întregul Occident nu mai posedă instinctele din care cresc instituțiile, din care crește un viitor: poate că nimic nu-și antagonizează atât de mult „spiritul modern”. Se trăiește pentru o zi, se trăiește foarte repede, se trăiește foarte iresponsabil: Tocmai asta se numește „libertate”. „autoritatea” este chiar rostită cu voce tare. Atât de mult a avansat decadența în instinctele valorice ale politicienilor noștri, ale partidelor noastre politice: ei preferă instinctiv ceea ce se dezintegrează, ceea ce grăbește sfârșitul.”

Gândește-te la asta. Acestea sunt remarcile cuiva care și-a vâslit barca dincolo de țărm, s-a întors înapoi și a văzut altceva decât ceea ce trebuia să vadă.

Mai am un punct de spus în chestiunea istoriei.
Când îndemn să-l prețuim și să-l apărăm, nu mă refer doar să ne amintim. Memoria și istoria sunt strâns legate, iar această relație este printre subiectele mele preferate. Aici voi spune doar că atunci când vorbim despre apărarea istoriei și folosirea ei, mă refer să ne asigurăm că ne ocupăm de istoria scrisă. Trebuie să insistăm asupra de-occidentalizării istoriilor noastre, insistând că evenimentele neglijate acum – al-Nakba un prim exemplu – nu sunt nici minimizate, nici distorsionate, nici excluse cu totul.

Când Nietzsche a scris despre scoaterea hainelor Occidentului, nu a vrut să însemne că trebuie să uităm cine suntem sau să ne renunțăm în vreun fel identității. Dimpotrivă. Exercițiul a fost conceput ca un proces de autodescoperire, nu de tăgăduire de sine. Cultura face parte din ceea ce înseamnă a fi uman și, pe măsură ce învățăm să onorăm culturile altora, trebuie să o onorăm și pe a noastră.
Și așa, pe măsură ce ne gândim la de-occidentalizarea conștiinței noastre, trebuie să ne gândim și la „re-occidentalizarea” noastră.
Aici vreau să propun o idee radicala.

La mijlocul secolului al XIX-lea, pe măsură ce Occidentul se industrializa și învăța să-și pună credința în știință, Iluminismul, Epoca Rațiunii, a făcut loc Epocii Materialismului. Vârsta noastră este o prelungire a acestui din urmă, corect să spunem. Consumul de materiale este o valoare constantă acum. Onorăm piața de parcă știe întotdeauna cel mai bine – ca și cum ar putea gândi pentru noi, ca și cum ceea ce dictează piața va avea întotdeauna rezultatul corect.

Cu alte cuvinte, am pierdut mai mult sau mai puțin din vedere idealurile Iluminismului. Pretindem că trăim după ele, dar așa cum am observat într-o prelegere anterioară, fiecare epocă pretinde destul de vag să onoreze valorile epocii precedente, chiar dacă le-a abandonat.
Aici voi invoca noțiunea lui Nietzsche despre reevaluarea tuturor valorilor.

Când vorbesc despre re-occidentalizare ca însoțitor al de-occidentalizării, și ambele în cauza apărării umanității umanității, propun nimic mai puțin decât transcenderea valorilor pe care le moștenim din epoca materialismului și o întoarcere la idealurile pe care societățile noastre le-au lăsat în urmă când, pe măsură ce națiunile occidentale s-au industrializat, „progresul” a dobândit aspecte ale unui cult ideologic. De atunci am confundat progresul material cu progres prin intermediul valorilor noastre – progresul în totalitate al umanității.

Acum am rămas cu toate gadgeturile la care ne putem gândi, dar, așa cum ne amintesc sumbru sioniștii, ne considerăm comportamentul unul față de celălalt la fel de barbar ca niciodată. Steve Jobs obișnuia să se laude că Apple va „schimba lumea”. Cât de sărăcită poate deveni gândirea noastră? Tehnologiile — telefoanele celulare și toate celelalte — nu au schimbat nimic care să aibă de-a face cu valorile umane. Dacă luați în considerare cazul Gaza, tehnologiile au schimbat lumea prin distrugerea valorilor umane.

Idealurile iluminismului – umanismul, gândirea rațională, legea naturală, toleranța, „libertatea, egalitatea, fraternitatea” și așa mai departe – sunt ceea ce noi, în Occident, putem aduce lumii, nu foarte diferit de modul în care China oferă lumii cele cinci principii. Nu vorbesc, trebuie să mă grăbesc să adaug, orice fel de întoarcere nostalgică în trecut. Vorbesc despre o întoarcere la noi înșine.
Aici trebuie să am grijă să-mi calific gândirea.

Există unii oameni foarte inteligenți care ne spun că proiectul Iluminismului a fost, de fapt, un eșec greșit conceput și sursa multor probleme cu care s-a confruntat omenirea de atunci. De la Iluminism, susține acest argument, a apărut impulsul de a universaliza civilizația occidentală ca destinație glorioasă a întregii omeniri. Măsura în care gânditorii iluminişti precum Thomas Jefferson au ridicat individul la o poziţie de suveranitate mi se pare o altă problemă.

John Gray, un intelectual britanic, a publicat o carte numită Enlightenment’s Wake în 1995 și în ea a mers un drum lung spre demolarea noțiunilor general acceptate despre ceea ce era Iluminismul. Nu numai că recunosc această linie de gândire. Susțin multe aspecte ale acesteia.
Și de aceea aduc în discuție noțiunea lui Nietzsche de a ne reevalua valorile.
Idealurile Iluminismului sunt de durată. Modul în care au fost interpretate și aplicate a produs eșecurile. Ho Chi Minh a admirat Declarația lui Jefferson. Dar America l-a trădat pe Ho si să nu uităm că Jefferson, pentru a merge direct la subiect, era proprietar de sclavi.

Vorbesc, deci, despre manifestarea valorilor iluministe într-un context nou, al secolului XXI. Aceasta poate părea o idee îndrăzneață, dar nu este nimic teribil de complicat aici. A înainta dincolo de valorile Epocii Materialiste este, da, un gând nou. Dar vorbesc doar despre reevaluarea – și, prin urmare, respectarea – idealurilor pe care continuăm să le profesăm, dar nu reușim în mod abject să le onorăm.

A trăi la înălțimea acestor idealuri înseamnă, înainte de a însemna altceva, a acționa conform lor fără a le impune nimănui. Nu poți mărturisi libertatea – și cu siguranță nu democrația – în timp ce insisti ca alții să accepte versiunea ta despre acestea.
Aceasta este ceea ce vreau să spun prin „re-occidentalizare” ca însoțitor al proiectului nostru de de-occidentalizare, și ambele în cauza apărării umanității umanității.

(Republicat din Consortium News cu permisiunea autorului sau reprezentantului)