| DESPRE CRESTINISM De CD Crizele din istorie sunt intotdeuna marcate de deziluzii si sperante inselate. Pacifistii după Primul razboi Mondial disperați au numit Europa post-Versailles un „azil de nebuni”. Asa se poate spune si acum dupa comunicatele si declaratiile de la Davos. Perioada interbelică a fost o perioadă de inclestare a ideologiilor, de răbufnire isterica a pseudoreligiosilor ce se credeau profeti pe la toate colturilor marilor bulevarde. Din toate aceste izbucniri ideologice si pseudoreligioase nu a rezultat nimic consttructiv. Biserica nu a fost in stare să coaguleze vointele populare si interesele private asa cum a incercat fascismul Italian. In perioada lui Musolini s-a construit in Italia si mai ales in Roma mai mult decat s-a construit o suta de ani la rand, inainte. Dar sudul Italiei tot uitat a rămas. O idée periculos de universală au aruncat bolsevicii cu a lor Internatională Comunistă care privită mai atent ne apare ca o Mare Globalizare a proletariatului, care să aducă in final administratia tehnicienilor financiari. Liderii din secolele trecute erau mai competenti, abilitati si chiar experti in politicele vremii. De pildă un monarh prusac, Frederic cel Mare (Frederic al II-lea al Prusiei), a făcut în secolul al XVIII-lea o remarcă foarte înțeleaptă: „Dacă soldații noștri ar înțelege pentru ce luptăm, atunci nu am mai putea purta niciun război în plus”. Astăzi expertii visează că o iesire din Criză ar fi Inteligenta Artificială. Elitele financiare au reusit cu oarecare success să ne scoată din crizele din ultimul secol pentru că, in fapt, crizele au fost provocate tot de elite ca să poată pescui in ape tulburi profituri extreme. Dar criza asta financiară nu mai este una provocată de elite in mod voit, ci este o consecintă ineluctabilă a lacomiei lor de neoprit. Acum avem o sumă de crize, economică, socială, politică si in special morală. Printr-un mecanism numit distorsiune retrospectivă, privim istoria folosind oglinda retrospectivă și reflectăm valorile retroactiv. Așadar, am fi înclinați în mod natural să credem că anticii, în special greco-romanii, ar părea ca si noi, că împărtășesc aceeași înțelepciune, preferințe, valori, preocupări, temeri, speranțe și perspective. Dar, nu, deloc. Acești antici nu aveau aceleași valori. De fapt, creștinismul a răsturnat întregul sistem de valori antice. Dar Iisus a fost prima zeitate antică care a suferit pedeapsa sclavului, cel mai de jos membru al rasei umane. Iar secta care i-a succedat a generalizat o astfel de glorificare a suferinței: a muri ca un inferior este mai magnific decât a trăi ca un puternic. Creștinismul, insistând asupra Sfântei Treimi, a reușit să-I permită lui Dumnezeu să sufere ca un om și să sufere cea mai grea soartă pe care o poate suferi orice om. Datorită relației consubstanțiale complicate dintre tată și fiu, suferința nu era doar o simulare pe computer a Domnului, ci un lucru real. Acest lucru se extinde, în teologia ortodoxă, la ideea că Dumnezeu, suferind ca om, le-a permis oamenilor să fie mai aproape de El și, eventual, să se contopească cu El prin intermediul Îndumnezeirii. Căci creștinismul a avut o justificare dulce atunci când Iulian Apostatul, căzând pradă distorsiunii retrospective, a decis să înlocuiască Biserica Creștinismului cu Biserica Păgânismului, pe linii organizaționale similare, cu episcopi și toți ceilalți capi, ceea ce Chateaubriand numea „leviți”. Iulian nu și-a dat seama că păgânismul era o supă de afilieri individuale sau colective descentralizate și suprapuse, asemănătoare cluburilor la zei. Ceea ce a fost mai puțin evident este că, deși suntem înclinați să credem că creștinismul descinde din iudaism, o parte din contrariul ar putea fi adevărat. În Iran, islamul șiit, 95% din populatie are multe trăsături comune cu creștinismul, de exemplu, aceeași abordare dodecadică, cu doisprezece apostoli, ultimul dintre aceștia fiind asociat cu Iisus Hristos, plus ritualuri de autoflagelare în jurul amintirii martiriului familiar. Acestea pot fi atribuite posibil unei origini levantine comune, dar influența creștină este pe deplin acceptată de cercetătorii islamici, deoarece islamul este compatibil cu versiunile anterioare. Dar este clar că ultima poziție de Conducător Suprem a fost în mare parte inspirată de ierarhia catolică. Șiismul este religia celor asupriți, a celor defavorizați și a celor victimizați, ceea ce, mai mult decât geopolitica, explică obsesia șiită iraniană și libaneză față de situația dificilă a palestinienilor. Creștinismul a fost lent în a-și răspândi valorile de la text la execuție practică. Cât despre „nici grec, nici evreu”, din păcate, încă așteptăm implementarea deplină, așa cum am fost martori la nașterea naționalismului la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o degradare morală și un pas departe de universalism cu invenția modernă a statului național – statul național ucigaș. Reclamele TV de la începutul anilor 2000, promovate de democrați pentru a ataca politicile lui George W. Bush în Irak, au arătat tragedia că 3.800 de americani au murit în invazie. Au omis insă să menționeze sutele de mii de irakieni – ca nu cumva republicanii să le pună la îndoială patriotismul. Aceste milioane de victime străine nu le vedem să le numărăm deoarece naționalismul stabilește bilanțuri curate: țările sunt responsabile doar pentru propriii cetățeni. Un argument “standard” este că creștinii au distrus producția intelectuală a perioadelor clasice, în timp ce arabii au păstrat o parte din ea. Se poate demonta corect acest mit, pe baza unei anecdote adevărate, dar nu reprezentative: acești conservatori „arabi” erau aproape toți creștini siro-mesopotami vorbitori de siriacă, care operau mai ales în Beit al Hikma din Bagdad, Casa Înțelepciunii, cum ar fi Ishac ben Honein, care traduceau din greacă, dar și din surse aramaice. Cei care nu erau creștini fuseseră convertiți recent la islam. Indiferent ce a greșit în legătură cu rasa și etnia, Ernest Renan a avut dreptate când a susținut că o mare parte din epoca de aur arabă a fost greco-sassaniană. „Greco”-ul din ea era creștin. Identitatea europeană înseamnă creștinismul occidental și valorile sale care s-au răspândit spre est, ceea ce include si „ordinea liberală”, cu o oprire fermă în teritoriile islamice. Europa a fost fiica unui rege fenician, care a dat numele unei zone vagi la vest de Hellespont/Dardanelle. Apoi, modernii au început să se refere la „Europa” ca la un continent separat în vastul continent Eurasiatic, cu falsa separare nou creată „alb” și „non-alb”, înlocuind vechile distincții naturale dintre mediteranean și non-mediteranean. Dar oricine se uită pe hartă nu ar vedea niciun continent decât prin manipularea circumscripțiilor electorale. Spre deosebire de Oceanul Pacific, Hellespontul este ca un râu mare. Munții Ural, folosiți ca un fel de graniță, dar la fel munti sunt și Alpii. Ceea ce aveam, până la noțiunea de naționalism care a apărut acum două sute de ani, erau trei culturi separate: Așadar, Europa a devenit o extensie a creștinismului occidental, valorile sale răspândindu-se în zonele ortodoxe. Pe măsură ce creștinismul occidental și-a extins valorile, la fel au devenit și zonele din a doua zonă „europene”, odată cu înlocuirea progresivă a religiei cu naționalitatea – o mutație creștină nefericită. Până în secolul al XX-lea, un grec se autoidentifica drept rhomoi și, dacă nu ar fi fost crearea statului național Grecia de către puterile Europei Occidentale, cafenelele deținute de greci ar fi purtat nume precum Sfântul Nicolae, Sfântul Dimitrie, mai degrabă decât Hercule sau Acropole. Faptul că creștinismul occidental poate să nu fie în întregime creștin, ci un amestec cultural dominat de valorile nord-europene este o ipoteză validă. Tindem să credem că religiile îi modelează pe oameni. Dar religiile sunt modelate și de oameni. În Levant, putem găsi erezii și separări pe criterii etnico-lingvistice: copții, maroniții, nestorienii, armenii au în comun refuzul de a fi „greci” (rhomoi), iar dezacordurile teologice est-vest cu privire la filoque, sau, mai rău, homoousios vs homoiousios erau mai degrabă un „noi” versus „ei”. Scriitorul creștin libanez Amin Maalouf consideră că, ca urmare a contagiunii sociale: dacă creștinii libanezi sunt dornici să semene cu occidentalii în obiceiuri și valori, nu este din teologie, ci din imitație. Acest lucru anulează, de fapt, unele atacuri asupra religiilor bazate pe textele lor: unii atribuie textelor violența islamică, dar Vechiul Testament nu este mai puțin violent și nimeni nu-i tratează pe luterani si evanghelisti ca potențiali membri ISIS. Căci noțiunea de credință epistemică este în întregime modernă – iar standardul de aur al Credinței Adevărate și Justificate nu este lipsit de probleme. Termenul „pisteuo” în greacă înseamnă încredere, tradus în latină prin „credere”, legat de credit, ca într-o tranzacție comercială și chiar și în engleză, „belief” nu însemna inițial de fapt „credință”, ci ceva mai degrabă legat de „iubit”. Amen (Haymen) înseamnă fidelitate și încredere în toate limbile semitice. În apologia creștinismului, „Genie du christianisme”, Chateaubriand afirmă în repetate rânduri că religia este în esență mister și sacrificiu. „Care religie din antichitate nu și-a pierdut influența morală pierzându-și preoții și sacrificiile?”, a scris el. Aggiornamento-ul Conciliului Vatican II, din 1965, a avut ca scop „actualizarea” catolicismului. Una dintre măsuri a fost traducerea rugăciunilor în limbile vernaculare, în locul latinei. Procedând astfel, au eliminat în mare măsură elementul de mister din religie. Ateismul este copilul protestantismului, iar Conciliul Vatican II s-a dovedit a fi o a doua Reformă. Ortodoxia se distinge de creștinismul occidental prin legile sale stricte privind dieta, veganismul fiind practicat mai mult de 200 de zile pe an. Acesta nu este un detaliu minor, deoarece modelează un anumit tip de angajament față de religie. Si poate ca acest atasament, de altfel relativ, cată lume mai tine post in ziua de azi, deci acest atasament să fie salvarea noastră, tinandu-ne mai aproape de lumina moralizatoare a bisericii noastre ortodoxe. Atlanta 4/05/2026 |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
„Cu cat iti cunosti mai bine adversarul il poti izola si sa castigi cauza fara sa lupti.” – Sun Tzu
SABATAI ZEVI, MESIA EVREU DIN 1666
De Bruna Frascolla – https://strategic-culture.su/news/2026/05/05/who-was-sabbatai-zevi-the-jewish-messiah-of-1666
În 1666, un rabin bipolar care s-a căsătorit cu Tora a declanșat un cult mesianic evreiesc secret și transgresiv.
În ultimii ani, Israelul a încercat să impună opiniei publice că toți cei care nu consideră uciderea copiilor un lucru frumos sunt antisemiți. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că oamenii își pierd teama de această acuzație, care odinioară era atât de îngrijorătoare, și încep să investigheze cele mai sinistre teme ale istoriei evreiești.
În acest context, a fost scos la iveală sabateanismul, o mișcare mesianică evreiască ce a dat naștere unor secte legate de francmasonerie, de practica incestului și de infiltrarea în alte religii abrahamice. Întrucât subiectul este atrăgător pentru curioși, am decis să citesc cea mai autorizată sursă posibilă: Gershom Scholem, istoric la Universitatea Ebraică din Ierusalim și principala autoritate academică în domeniul misticismului evreiesc.
Îmi bazez analiza pe biografia sa în trei volume, Sabbatai Sevi: Mesia Mistic (ortografia numelui său variază). Lucrarea se limitează la sabateanismul original și nu acoperă frankismul (în secolul al XVIII-lea, un anume Jacob Frank este considerat reîncarnarea lui Sabbatai Zevi și dă un nou impuls mișcării mesianice din Europa).
Circumstanțele lui Sabbatai
La mijlocul secolului al XVII-lea, atât evreii, cât și puritanii erau frenetici, așteptând iminența apocalipsei. Evreii credeau că apocalipsa va avea loc în 1648 din cauza unui pasaj din Zohar – Kabbala; protestanții, în 1666 din cauza numărului Fiarei. În 1648, a avut loc doar un pogrom în Polonia, dar sentimentele apocaliptice nu s-au răcit în rândul evreilor.
A existat o influență a puritanismului asupra iudaismului?
Aceasta a fost una dintre primele explicații ale sabateanismului. Conform lui Scholem, Heinrich Graetz a ridicat, fără dovezi, ipoteza că Sabbatai Zevi, din Smirna, Turcia, ar fi auzit conversația tatălui său cu negustorii puritani englezi și, prin urmare, s-ar fi așteptat la apocalipsa din 1666.
Acum, faptul că puritanii îi considerau pe evrei o sursă necoruptă de cunoștințe religioase face și mai probabil ca negustorii englezi să caute un negustor evreu pentru a discuta despre escatologie. Deși Scholem respinge această ipoteză, pe parcursul cărții pare din ce în ce mai plauzibilă, pe măsură ce cititorul află că Sabbatai îl imita uneori pe Isus chiar și fără a avea legături formale cu creștinismul și că Smirna avea chiar și o comunitate olandeză, un pastor scriind despre aceasta. De fapt, singurul portret autentic al lui Sabbatai a fost realizat de un creștin și are o legendă în franceză și olandeză.
În ceea ce-l privește pe Sabbatai, se știe că tatăl său era un negustor din Grecia, unde exista o comunitate sefardă numeroasă, căruia îi plăcea să cânte cântece romantice în spaniolă și care, în ciuda faptului că se născuse și crescuse în Smirna, nu știa să vorbească turca. Deși totul indică un evreu sefard în Turcia, Scholem nu afirmă definitiv că Sabatai este un descendent al evreilor expulzați din Peninsula Iberică, deoarece numele de familie Zevi nu este sefard.
Familia lui Sabbatai era formată din negustori bogați, dar el a decis să devină rabin și cabalist. În timp ce așkenazii impuneau restricții asupra accesului tinerilor la Cabala (adică misticismul evreiesc), printre sefarzi era obișnuit să o studieze de la o vârstă fragedă. De fapt, Cabala a devenit o adevărată nebunie printre evreii sefarzi după expulzarea lor din Spania, eveniment care i-a condus aparent la o obsesie victimică comparabilă doar cu Holocaustul.
Astfel, cabaliștii expulzați din Spania s-au dus la Safed, în Palestina, și au înființat un nou centru al Cabalei. În acest centru s-a dezvoltat Cabala lurianică, creată de Isaac Luria, care era un așkenazi. Această Cabala este o Cabala a exilului, un misticism al exilului.
Foarte pe scurt, Cabala Lurianică spune povestea lui Dumnezeu și a universului astfel: Dumnezeu este ca o lumină la care nu ne putem uita, așa că, pentru a se face vizibil, S-a plasat în qelipot (pluralul lui qelipah), care înseamnă vase, scoici sau ustensile, dar și rău. Aceste vase nu L-au putut conține pe Dumnezeu și s-au spart.
Mai mult, Dumnezeu, fiind ca o lumină, are diverse emanații (sefirot, pluralul lui sefirah). Cea mai joasă dintre emanații este Șehina, care este, de fapt, considerată o femeie, dar ei interzic strict reprezentarea ei în imagini. Astfel, când scoicile s-au spart, această emanație inferioară a rămas prinsă în scoici – adică în rău – și misiunea lui Adam a fost să pună capăt exilului Șehinei, reunind-o cu o emanație masculină superioară.
Adam a eșuat în această misiune și depinde de poporul evreu să facă marea Restituire care va pune capăt exilului Șehinei, care acum este oarbă de la plânsul de cenușă.
Este o nebunie?
Da, cu siguranță. Dar câți oameni nebuni și puternici există în lume!
Și este o nebunie supusă celor mai complicate încurcături, pentru că include reîncarnarea și, mai rău, fragmentarea sufletelor. Adam avea un suflet mare care era împărțit în 613 bucăți, atunci acele 613 bucăți au fost împărțite în 600.000 de suflete ale poporului evreu; dar, din moment ce există peste 600.000 de evrei în lume, se înțelege că fiecare evreu are o fracțiune (o „scânteie”) din acea fracțiune de 600.000.
Doar evreii au o scânteie divină; noi, neamurile/neevreii, suntem scoici, qelipot, „cealaltă parte”, răul. O excepție apare atunci când un suflet foarte pur este pe cale să se nască și este închis de diavol într-o qelipah: atunci evreul trebuie să coboare asupra răului (neamurilor) și să-l salveze (adică să-l convertească). Aceasta a fost o modalitate de a explica căsătoria evreilor cu femei neamuri din Vechiul Testament și descendența regelui David însuși. Dar servește și la explicarea căsătoriei lui Jared Kushner cu Ivanka Trump.
Pentru a complica și mai mult lucrurile, Mesia nu mai este o singură figură pe care poporul evreu o va aștepta. Mesia se reîncarnează de mai multe ori și are fragmente împrăștiate in împrejurimi. De exemplu, se credea că Isaac Luria avea sufletul lui Mesia, dar poporul evreu nu era la înălțimea sarcinii și, prin urmare, Luria a murit tânăr.
Prin urmare, prin Cabala Lurianică, Mesia devine un fel de cireașă pe înghețată, deoarece poporul evreu trebuie să facă toată munca. Este ca lista de verificare a apocalipsei pe care o vedem astăzi în așa-numitele biserici evanghelice.
Idiosincraziile lui Sabbatai
Sabbatai Zevi s-a născut în Smirna în 1626, sâmbătă, 9 Av, data distrugerii atât a Templului lui Solomon, cât și a celui de-al Doilea Templu. Această dată era indicată de rabini ca fiind data nașterii lui Mesia. Și când un copil evreu se năștea sâmbăta (adică Sabat), era obișnuit să primească numele Sabbatai.
De la o vârstă fragedă, Sabbatai a avut probleme. În adolescență, a fost chinuit de „copiii prostituției”, adică de demonii pe care evreii cred că sunt generați de un bărbat atunci când sperma sa nu intră în interiorul unei femei. Demonul feminin Lilith își însușește sperma și este mama spectrelor care îl urmăresc pe onanist (tatăl), cerându-i un corp. Familia lui Sabbatai i-a aranjat două soții, pe care nu voia să le atingă. Prin urmare, căsătoriile s-au încheiat prin divorț.
Mai mult, Sabbatai a avut fazele sale maniacale, numite mai târziu „iluminare” de către sabateeni, și faze depresive, numite „ascunderea feței”. Potrivit lui Scholem, persoanele care au manifestat comportamentul său în secolul al XX-lea au fost diagnosticate ca maniaco-depresive (în zilele noastre, bipolare).
În fazele sale iluminate, Sabatai a întreprins acțiuni ciudate, cum ar fi pronunțarea numelui inefabil al lui Dumnezeu. Există puține relatări precise despre „acțiunile ciudate” ale lui Sabatai. În general, a fost un obiect al evlaviei în Smirna.
Evreii îl considerau un om bun, un om pios, care se întâmpla să fie chinuit de demoni.
La un moment dat însă, între 1651 și 1654, a făcut ceva ce a dus la exilarea sa din Smirna de către comunitatea evreiască.
A mers la Salonic, pământul părinților săi. Acolo, a scandalizat comunitatea evreiască aranjând o ceremonie de nuntă în care el însuși era mire, iar Tora, mireasa.
În 1658, a plecat la Constantinopol (actualul Istanbul), unde a cumpărat un pește mare, l-a îmbrăcat în haine de bebeluș și l-a pus într-un leagăn. Spre disperarea rabinilor, Sabatai a insistat că aceasta era o reprezentare a răscumpărării lui Israel, care avea să aibă loc sub semnul Peștilor.
În acel an, a provocat agitație, proclamând că a primit o Lege Nouă, care constă în încălcarea legii vechi. Conform doctrinei sale, încălcarea sfințește. Consumul de alimente precum carnea de porc și practicarea incestului ar sfinți, dar nimeni nu știe exact ce s-a făcut și nici dacă încălcarea s-a limitat la Sabbatai sau ar trebui să fie comisă de toți evreii.
Scholem subliniază că ideea că Mesia (sau oricine) aduce o schimbare în Lege este creștină și străină Cabalei, deoarece Cabala admite o schimbare în Lege doar în funcție de trecerea eonilor. Prin urmare, putem considera că Sabbatai a fost un fel de parodie a lui Isus.
Mai mult, combinând informații fiabile cu speculații despre neînțelegeri, Scholem susține că, în timpul șederii sale la Constantinopol, Sabbatai l-a întâlnit pe cabalistul David Habillo, care credea în existența unui „Satan al Sfințeniei” (sic) ale cărui acțiuni, deși satanice, nu erau malefice.
În jurul anului 1660, s-a întors la Smirna și a rămas acolo până în 1662, când a plecat în Egipt și a primit sarcina de către evreii egipteni de a colecta pomeni pentru evreii săraci din Palestina. Imperiul Otoman percepea taxe foarte mari evreilor care doreau să se stabilească acolo, așa că erau mistici foarte săraci care depindeau de pomenile din diaspora.
Astfel, Sabbatai a tot călătorit între Egipt și Ierusalim și s-a priceput bine la colectarea donațiilor, chiar dacă era complet nebun în timpul fazelor sale maniacale. În 1664, la Ierusalim, s-a căsătorit cu o figură enigmatică, o femeie evreică poloneză pe nume Sara, o presupusă orfană crescută ca creștină și o prostituată notorie.
Ea a susținut că vrea să se căsătorească cu Mesia și, prin urmare, s-a căsătorit cu Sabbatai. Scholem speculează că ar fi putut dori să-l imite pe Osea; putem adăuga că poate și-a dorit o Maria Magdalena.
Căsătorit, Sabatai decide să-și folosească cunoștințele despre Cabala pentru a efectua un exorcism puternic asupra sa și a pune capăt ciclului său de manie și depresie.
Totul se schimbă, însă, la sfârșitul anului 1665, când îl întâlnește pe tânărul cabalist Nathan din Gaza, care îl convinge că iluminările sale erau divine și că el este Mesia.
Dar asta va continua.