CD
1.562 aprobate
denitsoc@gmail.com
154.47.28.183
Democratia, in varianta revazută si completată:
DEMOCRAŢIA?
De CD
Motto:
„Democraţia este o înduioșătoare credintă în înţelepciunea colectivă a ignoranţei individuale ” ~ H. L. Menken
În mod remarcabil, există mai multe presupuneri care aruncă o lumină cu totul nouă asupra iubitei noastre și „sacre” democrații. De o importanță specifică sunt patru ipoteze, toate fiind false. Acestea sunt:
• Ne bucurăm de o adevarată democrație,
• Democrația este un lucru minunat si suntem norocosi ca ne putem bucura de ea,
• Singura alternativă la democrație este autoritarismul,
• „Democrația” este un concept clar și evident pentru toata lumea.
Democrația este bună pentru cei care profită direct si atent de ea: elita, bogații, vedetele, vedetele pop si alti inepti si incapabilii pusi la butoanele puterii de elita talmudică. Dar pentru marea majoritate a oamenilor din așa-numitele națiuni democratice, costul/efortul pentru bunăstarea lor este extraordinar de mare – și în mare parte nerecunoscut.
Thomas Jefferson a avertizat:”Democrația va înceta să mai existe când veți lua de la cei care sunt dispuși să muncească și le veți da celor care nu vor să muncească”.
Există, de fapt, mai multe alternative la democrație, dintre care cele mai multe sunt superioare acesteia – cel puțin, dacă îi credem pe cei mai înțelepți gânditori ai noștri în această chestiune. Chiar și la prima vedere, democrația, ca „o regulă a poporului”, este de fapt o guvernare în masă, sau o guvernare a Mafiei; și toată lumea știe că nivelul intelectual și moral al masei este într-adevăr foarte scăzut. O analiză de bază a oricărui discurs de campanie electorală confirmă oricand acest punct.
Treptele evolutiei politice dupa Confucius nu trebue neaparat sa se suceadă in ordinea dată, mai ales cand se repetă si cand deja există sisteme ce pot influenta si ajuta cultural si economic.
De-a lungul istoriei, au existat multe variante ale modelului democratic, deci a spune despre „democrație” că este unică si clară, este ridicol.
Aproape toți cei care folosesc termenul astăzi, și cu siguranță cei de la putere, nu au nicio idee reală ce este conceptul de democratie.
Dar punctul central aici este că, mai presus de toate, democrația este un mijloc prin care o mică minoritate invazivă – evreii – s-a dovedit capabilă să-și asume puterea, să dobândească o vastă bogăție și să-și impună în mare măsură voința unei majorități non-evreiești – goym, păstrând aceste fapte în mare măsură ascunse vederii. „Democrația”, sau conducerea poporului, este acum un cuvânt de cod pentru „Iudeocrație” sau conducerea evreilor.
Când personajele noastre de frunte vorbesc despre democrație, nu este clar ce vor să spună – și nici nu cred că știu ei înșiși ce vor să spună. Este inutil să vorbim despre lucruri dacă nici măcar nu înțelegem cuvintele pe care le folosim.
Alexis de Tocqueville obsedat de spaima de socialism credea că democratia de tip american poate fi salvarea istorică. El credea că: „Democrația extinde sfera libertății individuale, socialismul o restrânge. Democrația acordă fiecărui om toată valoarea posibilă; socialismul face din fiecare om un simplu agent, un simplu număr. Democrația și socialismul nu au nimic în comun decât un cuvânt: egalitate. Dar observați diferența: în timp ce democrația caută egalitatea în libertate, socialismul caută egalitatea în reținere și servitute.” Fraze romantice lipsite de esentă filozofică sau politică, Tocqueville ca si adversarul sau Karl Marx au incercat/clipocit apele filozofiei politice dar nu au putut nici unul ajunge la adancimea, profunzimea necesară.
Se spune ca doar democratia poate aduce si mentine libertatea cuvantului, a presei.
Dar iată ce spune Lenin, da, unii i-au dăramat statuile pentru ceea ce a facut: trădare de patrie si cum a trait murdar si vicios, iar altii au păstrat statuile lui pentru ceea ce a scris, din care se mai poate invăta cate ceva. Diavolul nu’i atat de negru cum il pictează unii.
„Libertatea presei este un alt slogan principal al democrației pure… Capitaliștii au folosit întotdeauna termenul de libertate pentru a însemna libertatea pentru bogați de a se îmbogăți și pentru muncitorii să moară de foame. În uzul capitalist libertatea presei. înseamnă libertatea celor bogați de a mitui presa și libertatea de a-și folosi averea pentru a modela și a fabrica așa-zisa opinie publică și în acest sens, apărătorii democrației pure se dovedesc a fi apărători ai unui sistem cu totul nepoliticos și venal, controlul bogatilor asupra mass-media. Ei se dovedesc a fi înșelători ai poporului, care, cu ajutorul unor fraze plauzibile, fine, dar complet false, îi deturnează de la sarcina istorică concretă de a elibera presa de sclavia capitalistă… ” ~ V.I. Lenin „Teza și raportul despre democrația burgheză și dictatura proletariatului; 4 martie”; p8.
https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1919/mar/comintern.htm
Democrația a juns să fie mai mult decât o ideologie sau sistem politic este un sistem juridic care autorizează un grup de evrei într-o societate, când jefuirea devine un mod de viață cat și un cod moral care îl gloriifică.
Democratia a fost deformată in asa fel incat să slujească scopurilor globaliste si lumea ocidentală acum nu mai poate gandi că pot exista si alte sisteme politico-sociale viabile si eficiente in afara Democratiei. Occidentalii au impărtit lumea in doua sisteme artificiale si false: Democratia si Autocratia si nimic intre ele.
Faptul că elita khazară foloseste acum instrumentele de manipulare in masă ale bolsevicilor(evreii care au adus la fiintă URSS-ul), „cine nu’i cu noi este impotriva noastră”, arată limitare gandirii elitelor.
Lumea este insă mai diversă decat gandirea ingustă care ni se impune, iar etichetarile sunt si ele fortate si grosolan de false.
Un lucru trebuia să dea lumii de gandit, disparitia Moralei, a Eticii din discutii si din practica de zi cu zi, din exercitiul social al democratiei.
In fapt lupta globalistilor impotriva credintei in general si a Crestinismului in special, este o luptă care deteriorează urzeala spirituală a omului pe care se brodează Morala sănătoasă.
Asta este lumea in care trăim si nimeni nu manifestă ingrijorare de degradarea spirituală spre care suntem impinsi prin lipsa de educatie si instructiune ce se aplică intens asupra noastră.
Unii dintre noi, mai rebeli, s-au autoeducati in afara sistemului de invatamant(egal cu zero) si au descoperit că aproape tot ce am invătat in scoală este fals sau lipsit de relevantă in procesul social ce il parcurgem.
Democrația reală, originală, a fost inventată în jurul anului 550 î.Hr. de către vechiul legiuitor grec Cleisthenes, când a decis că „poporul” (deme sau demos) ar trebui să fie puterea supremă de conducere (kratos) în orașul-stat Atena. Astfel, cetățenii adulți de sex masculin – nu femeile, nici cei născuți în străinătate – se întruneau în mod regulat pe un deal din Atena pentru a dezbate problemele zilei și pentru a vota direct diverse propuneri, mari și mici; au făcut-o în mod deschis și public.
În special, oamenii nu au votat pentru lideri individuali; ci aproape toate funcțiile de conducere, inclusiv liderul Adunării care era președintele de facto al polis-ului, au fost alese prin tragere la sorți, la întâmplare, dintr-un grup de cetățeni voluntari. Imaginează-ți asta: președintele tău ales prin tragere la sorți!
Fără campanii, fără reclame, fără mită, fără comisioane, fără promisiuni lipsite de sens – doar scoți un nume dintr-o pălărie. Și a funcționat o vreme.
Dar, pe măsură ce Atena a crescut în dimensiune și putere, și pe măsură ce străinii și sclavii creșteau în număr, problemele au devenit mai complexe, procesul democratic a devenit mai greu de gestionat și democrația simplă și directă a avut dificultăți de adaptare. Astfel, gânditori de seamă precum Socrate, Platon și, mai târziu, Aristotel, au început să examineze alternative. Mai bine decât democrația, spunea Platon, era oligarhia: guvernarea de către cei (bogați) puțini. S-ar putea să fie niște bani tentanti, dar cel puțin aveau niște abilități de management și un interes personal în apărarea si înflorirea națiunii.
Mai bine era timocrația sau guvernarea de către cei care caută Onoare si nu imbogatire. În loc să se străduiască să construiască bogăție, așa cum ar face oligarhii, timocrații ar sublinia onoarea și gloria orașului-stat; aceasta ar fi fost o variantă foarte bună. Dar cel mai bine, spunea Platon, era o aristocrație: stăpânire de către cei mai buni, adică cel mai înțelept sau cel mai drept.
Confucius este insa si mai précis, ca sa poti allege conducatori talentati si dedicati comunitătii trebuie să-i educi pe copiii comunitatii largi, pe toti de la sărac la bogat să-i inveti si instructezi cum să obtină valorile maxime morale, singura tintă care merită să fie atinsă de aristocratia educată in acest spirit si care provine din randurile largi ale cetătenilor.
La greci o aristocrație poate fi un grup mic de înțelepți sau poate fi un singur individ înțelept; acest lucru a fost în mare parte irelevant. Ceea ce a fost important a fost că au educat și instruit pe cei mai înțelepți oameni dintre toti și apoi i-au lăsat să conducă. Și asta, a spus Platon, este cel mai bun lucru pe care oamenii îl pot avea – regele filozof .
Primele trei tipuri de Minte discutate de Platon în cadrul Republicii sale sunt:
1 Mintea DEMOCRATĂ a cetatenilor – a orasenilor este centrată pe căutarea compulsivă a plăcerilor simțurilor și a inevitabilelor lor omologi, durerile, de asemenea, afinități tribale și lex talionis – legea talionului: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, viată pentru viață, în perpetuitate.[a se remarca ca evreii inca practica vendeta, legea talionului, a razbunarii eterne, fara iertare; vezi Gaza]
2 Mintea Plutocrată este centrată pe căutarea compulsivă a profiturilor, bogăției și puterii de dragul lor și nu ca instrumente simple de putere pentru scopuri comunitare, mai înalte.
3 Falsa Minte Timocratică – a Sofistului, magicianului și orasenilor este centrată pe realizarea compulsivă a unei Justiții false prin consens social; o justiție aparentă cu justificările ei elaborate și inselătoare.
A se vedea si articolul Sofistii: https://ioncoja.ro/sofistii
În dialogul lui Platon numit Phaedo, Socrate le-a spus amabil tuturor că ceva rămâne neclintit prezent în toate experiențele corporale, conceptuale și emoționale prin care am trecut în viață. Acel ceva este Prezența Conștientizării, prezență strălucitoare, neclintită, eternă, o lumină călăuzitoare niciodată inselătoare.
Când acea Prezență se află în centrul vieții mentale și nu se pierde niciodată în toate împrejurările, cineva este înălțat la Realitatea Atemporală, în timp ce trăiește în Timp și aceasta este singura Eternitate acordată unui Om Mortal. Există un cuvânt grecesc pentru această tranziție: „metanoia”- convertire.
Adevărata convertire nu este convertirea la budism, islam, hinduism, iudaism, jainism, confucianism, creștinism sau orice altă religie sau doctrină. Adevărata convertire este atunci când privirea interioară este Spontan și Natural centrată neclintit pe Prezența Conștientizării în viața noastră de zi cu zi.
4 Mintea Timocratică – a oamenilor cetatii – orasenii, ea este concentrată conștient pe Ideea, Forma Atemporală a frumuseții, întrupată ca fiind motivată de o adevărată Justiție, Onoare, Glorie.
Timocratia – formă de guvernământ antică în care posesia proprietății este necesară pentru a ocupa o funcție de guvernare.
Proprietatea presupune Capabilitate si Responsabilitate.
5 Mintea Aristocrată a cetatenilor este concentrată conștient pe Ideea, Forma Atemporală a Bunății, întruchipată ca fiind condusă de Valoare și Umanitate și motivată de descoperire, inventivitate, creativitate, explorare jucăușă/aleatoare.
Aici avem virtuosii aristocrati ai gandirii si justei guvernari.
6 Mintea Filozofă este concentrată conștient pe Ideea si Forma Atemporală a Adevărului, cu o existență trăită, ca fiind înălțată de Înțelepciune și motivată de crearea oamenilor timocrați și a oamenilor aristocrați printr-o educatie generala a tuturor cetatenilor.
De aici avem Regii Filozofi.
In Orient, Ideea axială adică „Istoric recurentă, in buclă ciclică” este, fără îndoială, o prezentare realistă și practică asupra supravegherii birocratice sistematice numite imperiale, promovată de-a lungul istoriei chinezești și provine din viziunea legală a lumii. ~ „Principii și practici de stat și administrație; versiunea mai scurtă este „Arta domnitorului”.
„Bărbații puternici creează vremuri bune,
Vremurile bune creează bărbați slabi,
Bărbații slabi creează vremuri rele și
Vremurile rele creează bărbați puternici.” ~ Edward Dutton & J.O.A. Rayner-Hilles – „Trecutul este o țară viitoare. Viitoarea revoluție demografică conservatoare”
Este o adevărată luptă pentru a crea o cultură a cetățenilor cu adevărat suverani, care se întinde din cele mai vechi timpuri până la epoca noastră actuală, cu accent atât pe Platon, cât și pe tradițiile confucianiste. După cum au înțeles clar atât Platon, cât și Confucius, corupția ciclică a societății care afectează omenirea, oscilând între stăpânirea mafiei si tiranie, decadență, război și colaps, ce ar împiedica maturizarea umanității sub tragedii nesfârșite și oligarhism.
S-a înțeles că această capcană va fi de nerezolvat până când ar putea fi normalizată o cultură a adevăratei excelențe, atât morale, cât și spirituale și intelectuale – ceea ce desigur necesită o înțelegere – și deci practica – a sensului adevăratei educații. Această descoperire mult așteptată a fost aproape de a se manifesta în anumite perioade și alteori s-a destramat, dar efortul continuă subtil spre acest obiectiv, el a fost resimțit prin toate mișcările împotriva imperiului și pentru emanciparea umanității.
Aceasta înseamnă crearea de sisteme educaționale care aduc cele mai bune atribute ale umanității, creând cei mai suverani și, prin urmare, cei mai buni cetățeni independenți de castă, clasă sau reproducere, alias: „aristocrați” – în cel mai bun și cel mai adevărat si nobil sens al cuvântulu.
Am fost mereu invatati in scoli cu obiceiul prost de a gândi că filozofii greci antici precum Platon și profesorul său Socrate erau niște filozofi din turnul de fildeș pierduți în tărâmul abstract al „ideilor” și al idealurilor utopice desprinse total de realitatea și de lupta umană de pe pământ.
Dar să vedem si dinamica geopolitică în care au trăit atât Socrate, cât și Platon și o rețea de gânditori străluciți și au luptat pentru a o transforma în bine intreaga comunitate umană pe o multitudine de niveluri: militar, cultural, științific și politic.
Pentru a avea această imagine geopolitică a vremii trebuie să cunoastem cum s-a creat ea. Să vedem cum Platon a stabilit o vastă rețea internațională de aliați care au fost coordonați din ce în ce mai mult prin Academia sa.
Cum forțele persane s- au folosit de Cultul lui Marduk din Babilon, pe unde bantuisera si evreii in cautarea Talmudului babilonian, pentru a încerca să subjuge întreaga lume cunoscută atunci și cum s-a transplantat acest cult în Grecia, odată cu crearea Cultului lui Apollo la Delphi.
Homer îl imaginează pe Apollo de partea troienilor, luptând împotriva aheilor, în timpul războiului troian. El este reprezentat ca un zeu teribil, mai puțin de încredere pentru greci decât alți zei. Zeul pare să fie înrudit cu Appaliunas, un zeu tutelar al Wilusei (Troia) în Asia Mică, dar cuvântul nu este complet. Pietrele găsite în fața porților Troiei Homerice au fost simbolurile lui Apollo. O origine anatoliană de vest poate fi, de asemenea, susținută de referințe la închinarea paralelă a lui Artimus (Artemis) și Qldans, al căror nume poate fi înrudit cu formele hitite și dorice, în textele lidiene care au supraviețuit.
Preoții din Knossos (Creta) au adus cultul lui Apollo la Delphi în secolul al VIII-lea î.Hr., timp în care au început să dezvolte sanctuarul zeului. Ei au construit primele temple de piatră pentru Apollo și Athena spre sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr. Templul a fost un centru de spiritualitate, înțelepciune și influență. Cultul lui Apollo era o sectă dominantă la Templul lui Apollo din Delphi, Grecia, timp de nouă luni pe an, dar în lunile de iarnă, cultul lui Dionysos prelua controlul templului.Templul a fost un sanctuar panhelen, adică a deservit toate așezările grecești.
Cultul lui Apollo era centrat în jurul închinării zeului grec Apollo, care era fiul lui Zeus, fratele geamăn al lui Artemis și fratele vitreg al Atenei. El era zeul soarelui, al luminii, al purității, al adevărului, al medicinei, al vindecării, al muzicii, al poeziei, al artelor frumoase și al elocvenței, zeul profeției, muzicii, vindecării și multe altele. Cultul lui Apollo din Delphi a fost o parte centrală a lumii antice grecești, a avut o influență majoră asupra istoriei și culturii grecești, cultul lui Apollo era celebrat prin cântec și poezie la teatru.
Oracolul din Delphi a fost o preoteasă cunoscută sub numele de Pythia, despre care se credea că era un mediu între lumea divină și cea muritoare. Pythia a fost aleasă de Liga Amphictyonică din satul Delphi la Festivalul Stepteriei. Ea a slujit pe viață și a rămas castă.
Trebuie să vedem cum au controlat aceste culte marea strategie imperială, finanțele, religia și chiar strategia militară pentru nenumărate generații și cum au lucrat figuri atât de mari precum Solon, dătătorul legii, Eschil și aliații lor pentru a submina operațiunile persane/Delphi.
Sa urmarim cum a condus acest proces direct la decizia lui Alexandru cel Mare de a-și concedia controlorul Aristotel și de a adopta o strategie grandioasă platoniciană care l-a răsturnat pe Filip al Macedoniei, a învins forțele oligarhice ale culturii, asigurând în același timp si crearea Bibliotecii din Alexandria.
Cel mai important lucru este că înțelegerea acestei istorii oferă cititorilor moderni marginea intelectuală necesară pentru a trece de minciuni și a recunoaște soluții la problemele pe care prea mulți le consideră de nerezolvat.
După moartea lui Codrus, demnitatea regală din Atena a fost abolită și puterea supremă a fost transferată pe viață unei autorități care purta numele de arhon. Într-o perioadă de peste trei sute de ani, treisprezece astfel de arhonți au condus Atena, iar din această perioadă istoria nu ne-a lăsat nimic remarcabil despre noua republică. Dar spiritul democrației, care era deja caracteristic atenienilor pe vremea lui Homer, se agita din nou la sfârșitul acestei perioade.
Trebuia păstrat proaspăt în minte ceea ce supușii monarhiilor ereditare uită în cele din urmă complet: că functia este ea însăși sursa puterii supreme, că prințul este doar o creatură a națiunii.
Cel mai rău lucru a fost că puterea autorității a fost ruptă mai mult ca niciodată de distribuirea sa între mai mulți oameni și de scurta sa durată. A fost, prin urmare, lipsa unei mâini puternice care să îmblânzească facțiunile și să țină sub control mințile rebele.
Pentru a controla această tulburare, ei și-au îndreptat în cele din urmă atenția către un cetățean fără vină și în general de temut, căruia i-a fost încredințată sarcina de a îmbunătăți legile, care până acum existaseră doar în tradiții defecte.
Drako era numele acestui temut cetățean — un om fără sentiment pentru umanitate, care credea că natura umană nu are nimic bun, vedea toate acțiunile doar în oglinda întunecată a propriului său suflet sumbru și nu avea milă de slăbiciunile omenirii; un filozof rău și un și mai rău cunoscător de oameni, cu inima rece, mintea îngustă și inflexibil în prejudecățile sale.
Un astfel de om era excelent la executarea legilor; dar lasandu-l sa le creeze nu se putea face o alegere mai proastă. Din legile lui Drako a rămas puțin, dar acest puțin, descrie omul și spiritul legislației sale. El a pedepsit toate crimele fără discernământ cu moartea, lenevia ca pe o crimă, furtul unei cepe sau a unei oi ca înaltă trădare și crimă.
Legile lui Drako au fost o încercare a începătorului de a-i conduce pe oameni. Teroarea a fost singurul instrument prin care au lucrat. El a pedepsit doar răul care a fost săvârșit, nu l-a împiedicat, nu s-a preocupat să oprească izvoarele și să îmbunătățească oamenii. A ucide un om pentru că a săvârșit un act rău e asemănător cu tăierea unui copac pentru că a dat un fruct neplăcut tie.
Legile lui Darko erau disprețuitoare din două motive: nu numai că contraziceau sentimentele și drepturile sacre ale umanității, dar nici nu erau concepute pentru oamenii cărora le-a dat. Dacă existau oameni în lume care nu puteau prospera prin astfel de legi, acela a fost poporul atenian.
Astfel, Drako își îndeplinise foarte prost misiunea și, în loc să fie benefice, legile lui erau dăunătoare.
Starea poporului atenian era deplorabilă la acea vreme. O clasă de oameni deținea totul, în timp ce cealaltă nu deținea nimic; bogații i-au asuprit și i-au prădat fără milă pe cei mai săraci.
În mijlocul poporului au apărut trei facțiuni. Unul, pe care cetățenii săraci îl susțineau în mod deosebit, cerea democrație, o împărțire egală a pământului, așa cum a introdus Licurgus în Sparta; celălalt, care alcătuia pe cei bogați, lupta pentru aristocrație. A treia dorea ca ambele forme de guvernare să fie legate între ele și s-a opus celorlalte două, astfel încât niciuna să nu poată domina.
Nu exista nicio speranță de a soluționa disputa într-o manieră calmă decât dacă s-ar putea găsi un om căruia toate cele trei părți să se supună în mod egal și să-l recunoască drept arbitru universal.
Din fericire, a fost găsit un astfel de om, ale cărui servicii aduse Republicii, caracterul său blând, umil și reputația înțelepciunii sale au atras de mult atenția națiunii.
Acest om era Solon, de descendență regală ca Licurgus, pentru că el îl număra pe Codrus printre strămoșii săi. Tatăl lui Solon fusese un om foarte bogat, dar prin caritate el și-a slăbit averea, iar tânărul Solon a trebuit să se apuce de afaceri în primii săi ani. Prin călătorii, penecesitate de afaceri și prin contactul cu popoarele străine, mintea i s-a îmbogățit, iar geniul i s-a dezvoltat în relațiile cu înțelepții străini.
S-a dedicat poeziei de la o vârstă fragedă, iar priceperea pe care a dobândit-o i-a servit foarte bine să îmbrace adevărurile morale și regulile politice în haine plăcute. Inima lui era sensibilă la bucurie și iubire; unele dintre slăbiciunile tinereții sale l-au făcut cu atât mai îngăduitor față de umanitate și au dat legilor sale caracterul de blândețe și blândețe care le deosebește atât de frumos de statutele lui Draco și Lycurgus.
De asemenea, fusese un lider militar curajos, dobândise posesiunea Republicii asupra insulei Salamina și îndeplinise alte servicii militare importante. La acea vreme, studiul înțelepciunii nu era încă separat de activitatea politică și militară așa cum este acum; înțeleptul era cel mai bun om de stat, cel mai experimentat general, cel mai curajos soldat; înţelepciunea sa se revărsa în toate treburile vieţii sale civile.
Reputația lui Solon se răspândise în toată Grecia și a exercitat o mare influență în afacerile generale ale Peloponezului.
Poporul devenise puternic prea repede pentru a folosi acest privilegiu cu moderație; pasiunea se amesteca cu adunarea publică, iar tumultul provocat de o mulțime atât de mare nu permitea întotdeauna reflecții mature și decizii înțelepte. Pentru a contracara acest rău, Solon a creat un senat, căruia i-au fost luați o sută de membri din fiecare dintre cele patru bresle.
Acest senat trebuia să discute în prealabil punctele care urmau să fie prezentate Ecclesiei. Nimic din ceea ce nu fusese luat în considerare anterior de către senat nu putea fi adus în fața poporului, dar numai poporul a păstrat decizia. Dacă o problemă era adusă în fața poporului de către senat, vorbitorii acționau pentru a conduce alegerile.
Această clasă de oameni a căpătat o mare importanță în Atena și, prin abuzul pe care l-a făcut folosind artei lor mințile maleabile ale atenienilor, a provocat mult rău Republicii.
Oratorul a folosit toate dispozitivele elocvenței pentru a-i face pe oameni să accepte acea latură a unei probleme de care ar dori să-i convingă; și dacă și-a înțeles arta, toate inimile erau în mâinile lui.
Prin intermediul acestor vorbitori o robie blândă și permisivă a fost pusă asupra oamenilor. Ei au condus prin persuasiune, iar conducerea lor nu a fost mai puțin grozavă pentru că lăsa ceva la libera alegere. Poporul și-a păstrat libertatea deplină de a alege sau de a respinge; dar această libertate a fost subminată în virtutea modurilor viclene în care erau prezentate alegerile.
Ar fi fost o instituție excelentă dacă funcția vorbitorilor ar fi rămas mereu în mâini curate și credincioase. Dar acești oratori au devenit curând sofiști care și-au făcut faima făcând răul bun și bunul rău. În mijlocul Atenei era o mare piață publică, înconjurată de statui de zei și eroi, numită prytaneum.
Un exemplu pentru caracterul frumos și excelent al lui Solon a fost respectul pentru natura umană și refuzul de a sacrifica omul statului, fără a sacrifica niciodată scopul pentru mijloace, ci lăsând statul să-l servească pe om. Legile lui erau panglici libere de-a lungul cărora mințile cetățenilor se mișca liber și ușor în toate direcțiile și nu simțeau niciodată că o direcționează.
In schimb in Sparta legile lui Lycurgus erau cătușe de fier de care curajul îndrăzneț se lovea dureros, târând spiritul în jos cu greutatea lor apăsătoare.
Planurile lui Lycurgus au avut și efectul de a face ca atașamentul față de proprietate să fie înlocuit cu atașamentul față de patrie și că emoțiile, nemai fiind trezite de interesele private, au fost investite în sprijinul, mai ales cel militar statului.
Solon, legiuitorul atenian a deschis toate căile posibile pentru geniul și industria cetățenilor săi; legiuitorul spartan și-a zidit toate, cu excepția unuia, meritele sale politice. Licurg a incurajat lenevia prin legi; Solon a pedepsit-o aspru. De aceea în Atena s-au maturizat toate virtuțile, au înflorit toate meseriile și artele, s-au agitat toate tendințele industriei; de aceea s-au lucrat acolo toate domeniile de cunoaștere.
Unde în Sparta găsești un Socrate, un Tucidide, un Sofocle și Platon? Sparta nu putea produce decât conducători și războinici — fără artiști, poeți sau, gânditori. Atât Solon, cât și Lycurgus erau oameni mari, amândoi erau oameni drepți, dar cât de diferite au fost efectele lor, deoarece au plecat de la principii opuse.
În jurul legiuitorului atenian stau libertatea și bucuria, industria și abundența — toate artele și virtuțile, toate grațiile și muzele adunate, privindu-l cu recunoștință și numindu-l tată și creator. În jurul lui Licurg nu se vede decât duritatea si intransigenta.
Dupa Solon Atena nu căzuse în mâinile unui barbar. Pisistrate a fost o persoană nobilă și a onorat legile lui Solon. Când a fost ulterior alungat de două ori de rivalul său și a redevenit de două ori stăpân al orașului, până când în cele din urmă a rămas în stăpânirea liniștită a domniei sale, iar uzurparea s-a făcut prin adevărate servicii aduse statului și prin virtuți strălucitoare.
Nimeni nu a observat sub el că Atena nu mai era liberă, atât de blând și liniștit era guvernul său, și nu el, ci legile lui Solon guvernau. Pisistrate a deschis epoca de aur a Atenei; dimineaţa frumoasă a artelor greceşti, când a murit, a fost plâns ca un tată.
Lucrarea pe care a început-o Pisistrate a fost continuată de fiii săi Hiparh și Hippias. Ambii frați au domnit cu unitate și aceeași dragoste pentru știință i-a inspirat. Simonide și Anacreon înfloreau deja printre ei, iar academia a fost fondată.
Totul se grăbea spre epoca de aur a lui Pericle in pasul de dans al Democratiei ateniene in plina evolutie.
Democrația modernă, se pare, este practic concepută pentru a produce lideri mediocri sau incompetenți si tocmai asta obținem si avem.
Dar pentru a încheia ideea: „democrația” modernă nu seamănă cu nimic cu originalul atenian. „Democrația” este marcată de o serie de caracteristici care ar fi fost îngrozitoare pentru greci: are drept de vot universal (femeile, minoritățile și cei născuți în străinătate pot vota); este un sistem reprezentativ, nu direct (votam pentru senatori si reprezentanti, care la randul lor voteaza pe probleme); votăm persoane fizice, inclusiv președintele; iar banii corupți țâșnesc prin sistem ca un torent – în primul rând bani evreiesti, după cum se dovedește.
Oare toți politicienii înțeleg diferența aici?
Desigur că nu. Au studiat ei teoria politică?
Puțin probabil, că l-au citit pe Platon sau pe Aristotel, cat de Confucius nici nu mai vorbesc. Când astfel de oameni folosesc cuvântul „democrație”, ei literalmente nu știu despre ce vorbesc. În mod clar, „democrația” noastră modernă este ceva foarte diferit, ceva care e mutat față de idealul nobil grecesc, păstrând doar numele. Mai rău, a devenit ceva mai mult în detrimentul bunăstării naționale.
Din nou, democrația este prezentată fără îndoială ca fiind bună și pozitivă. Singura sa alternativă, autoritarismul, este înfățișată ca negativă și diabolică și asociată cu cuvântul înclinat tendentios „regim”.
Orice mișcare către autoritarism este un „declin” sau „degradare” și orice mișcare către o democrație deplină este o „îmbunătățire”.
Economist Intelligence Unit – EIU este o instituție complet evreiască. Este condusă de Economist Group, o companie media britanică deținută în principal de Exor și familia Rothschild. Exor este un holding olandez al cărui director general este evreul John Elkann. Putem înțelege astfel cum fixarea și evaluarea morală a democrației în întreaga lume; pentru evrei, este o problemă extrem de importantă.
Deci, cum se potrivesc evreii în această imagine? Aici avem nevoie de mai multă istorie. Evreii au ajuns să devină proeminente printre structurile de putere occidentale în timpul Imperiului Roman; au migrat la Roma, au făcut prozelitism și și-au făcut loc în poziții de influență.
Încă din 59 î.Hr., Cicero a remarcat „cât de influenți sunt în adunările informale”. În 35 î.Hr., Horațiu, într-una dintre satirele sale, încearcă să convingă cititorul de un anumit punct: „și dacă nu vrei să cedezi, atunci… la fel ca evreii, te vom obliga să cedezi mulțimii noastre”. Evident, puterea lor de „persuasiune” era notabilă chiar și pe atunci.
Împăratul Tiberiu i-a alungat din Roma în anul 19 d.Hr., iar în anul 41, Claudius a emis o scrisoare Alexandrienilor, învinuind evreii „pentru că au fomentat o ciumă generală care infestează întreaga lume”. El avea să-i alunge din Roma, încă o dată, în 49.
Pe măsură ce Roma a căzut și creștinismul a ajuns la putere, evreii au fost din nou excluși din sălile puterii. Dar, ei au fost totuși „aleșii” lui Dumnezeu și da, Vechiul lor Testament – Pentateuhul, a fost privit ca o parte legitimă a cuvântului lui Dumnezeu; desi evreii au negat așa-numitele revelații ale lui Hristos, au negat divinitatea Lui și chiar au fost implicați, poate în mod direct, în crucificarea lui.
Evreii puteau dobândi avere prin camătă și finanțare și puteau manipula nobilii prin împrumuturi și favoruri financiare, dar căile lor către puterea politică erau încă blocate în mare măsură.
Câțiva „conversos” sau cripto-evrei – evrei etnici care s-au convertit (cinstit sau altfel) la creștinism – s-ar putea să-și fi făcut drum spre poziții de putere, iar ei discret, din acele poziții, i-au ajutat si pe ceilalți în orice circumstanțe s-au ivit.
Parlamentele moderne, democratice au apărut pentru prima dată în anii 1200 în Anglia și Scoția și acestea ar fi fost cu siguranță corupte de influența evreiască, dacă evreii britanici nu ar fi fost expulzați de Edward I în anul 1290.
Anglia a rămas apoi în esență liberă de evrei timp de aproape 400 de ani, până când Cromwell a anulat edictul de expulzare în 1656.
În acele secole proto-democratice, libere de evrei, Anglia a obținut multe dintre cele mai mari triumfuri ale ei, atât în ceea ce privește cultura, cât și influența mondială.
În Statele Unite, crearea țării în 1776 și ratificarea Constituției în 1788 au stabilit republica acolo, dar erau puțini evrei – poate doar 3.000 sau cam așa ceva – și astfel nu puteau exercita niciun efect real, în afară de faptul că erau comercianți de frunte cu sclavi.
Dar numărul lor a crescut constant, iar până în 1855 erau în jur de 50.000 de evrei, reprezentând aproximativ 0,2% din total. Acest lucru poate părea mic și pentru orice altă minoritate ar fi lipsit de importanță, dar odată ce evreii depășesc chiar și 0,1% dintr-o anumită populație, corupția începe să se instaleze. Și într-adevăr, în acest moment, America avea primul său reprezentant evreu, Lewis Levin și primul său senator evreu, David Yulee; Evreii își făceau deja simțită prezența la Washington.
În zorii Revoluției din 1789, în Franța erau aproximativ 40.000 de evrei, sau aproximativ 0,1% din total – tocmai la acel prag de la care încep problemele serioase. După năvălirea Bastiliei și formarea noii Adunări Naționale democratice, au existat dezbateri aprinse cu privire la ce să se facă cu evreii din Franța. Apărătorii evreilor precum Stanislas Clermont-Tonnerre și Henri Gregoire au făcut lobby în numele lor și datorită presiunii exercitate de evrei francezi bogați precum Herz Cerfbeer, Adunarea a fost în cele din urmă de acord să le acorde evreilor drepturi civile depline și egale la 27 septembrie 1791. Ludovic al XVI-lea a semnat decretul în lege a doua zi.
Înarmați, pentru prima dată, cu drepturi civile depline, evreii francezi au decis evident că pot acționa acum cu impunitate și cu o adevărată fervoare revoluționară. „Pentru prima dată, un nou arhetip, care existase întotdeauna sub formă embrionară, a început să iasă din umbră: evreul revoluționar.
În 1793–1794, iacobinii evrei au instituit un regim revoluționar în Saint Esprit, suburbia evreiască din Bayonne.
Încă o dată, ca și în timpul Reformei, tradiționaliștii au văzut o legătură sinistră între Tora [adică Vechiul Testament] și subversiune.”
Și într-adevăr, nu va trece mult până la venirea Regatului Terorii – o perioadă de un an de represalii deosebit de sângeroase, care a durat din vara 1793 până în vara 1794. Cifrele victimelor variază, dar între 15.000 și 45.000 de oameni și-au pierdut viața în acel an, multe în ghilotină. Iar iacobinii influențați de evrei au condus acuzațiile.
Mulți francezi ai zilei credeau sincer că, acordând evreilor drepturi civile depline, ei vor înceta să mai opereze ca națiune evreiască și vor trăi ca adevărații francezi. Aceasta, din păcate, a fost o viziune naiv greșită.
Napoleon a ajuns la putere în 1799 ca primul mare conducător al tinerei republici și a învățat rapid o lecție grea: „ bunăvoința față de evrei nu îi face mai tratabili”.
Istoricul militar rus Aleksandr Nechvolodov a descris situația astfel:
“Încă din primii ani ai Imperiului, Napoleon I devenise foarte îngrijorat de monopolul evreiesc din Franța și de izolarea în care trăiau în mijlocul celorlalți cetățeni, deși primiseră cetățenia. Rapoartele departamentelor arătau într-o lumină foarte proastă activitatea evreilor:
„Peste tot sunt declarații false către autoritățile civile; tații declară că fiii care li s-au născut sunt fiice. … Din nou, există evrei care au dat un exemplu de neascultare față de legile conscripției; din 69 de evrei care, în decurs de șase ani, ar fi trebuit să facă parte din contingentul Moselle, niciunul nu a intrat în armată.”
În 1805, Napoleon s-a săturat de evrei si a emis această mustrare înfiorătoare în discursul Consiliului de Stat din 30 aprilie:
“Guvernul francez nu poate privi cu indiferență cum o națiune ticăloasă, degradată, capabilă de orice nelegiuire, ia în posesia exclusivă două frumoase departamente ale Alsaciei; trebuie să-i considerăm pe evrei ca pe o națiune și nu ca pe o sectă religioasă. Este o națiune în interiorul unei națiuni; i-aș priva, măcar pentru o vreme, de dreptul de a contracta ipoteci, căci este prea umilitor ca națiunea franceză să se găsească la cheremul celei mai josnice națiuni.
Unele sate întregi au fost expropriate de evrei; au înlocuit feudalismul. …
Ar fi periculos să lăsăm cheile Franței, Strasbourgului și Alsaciei să cadă în mâinile unei populații de spioni care nu sunt deloc atașați de țară.”
Toate acestea, deci, ca o lecție clasică de manipulare evreiască a drepturilor și privilegiilor democratice. Privind în urmă cu beneficiul retroviziunii și al unei perspective istorice, scriitorul francez Edouard Drumont a scris în 1886 că „singurul grup pe care Revoluția l-a protejat sunt evreii”.
În toată Europa democratică, evreii și-au folosit averea pentru:
– a-și influența politicienii,
– a-și cumpăra influență,
– a dobândi mass-media și
– a ocupa direct poziții de putere, prin alegeri populare.
Până în timpul războaielor napoleoniene dintre Anglia și Franța (circa 1810), firma bancară Rothschild finanța și profita de ambele părți ale războiului. Până în 1850, Anglia avea aproximativ 40.000 de evrei și tocmai trecea pragul critic de 0,1%; în 1868, ei au avut primul lor prim-ministru evreu în Benjamin Disraeli.
În 1869, compozitorul Richard Wagner se plângea de o presă europeană „în întregime regizată de evrei”.
Pe la 1873, scriitorul Frederick Millingen scrie în mod semnificativ și concret despre „cucerirea lumii de către evrei”.
Aceasta este ceea ce a însemnat democrația modernă pentru evrei: bogăție vastă și dominație globală – minunat pentru ei, dezastruos pentru toți ceilalți.
Parazitii evrei nu pot sa traiasca decat intr-un sistem democratic care este pervertit in favoarea lor si dezavantajul tuturor celorlalti.
„America Democrată” era un adevărat paradis evreiesc până în 1900. Populația evreiască depășise 1 milion, în drum spre 2 milioane până în 1910 și 3,5 milioane până în 1920.
Până în decembrie 1911, evreii americani aveau o asemenea stăpânire asupra Congresului, încât au trecut prin abrogarea pactului comercial de lungă durată dintre SUA și Rusia, depășind amenințarea de veto a lui Taft.
Și în 1912, „omul lor” Woodrow Wilson avea să devină președinte, promovând interesele evreiești pe mai multe fronturi. Un bun exemplu este aparitia Federal Reserve o banca privată infiintată cu cinci membri, cinci familii evreiesti.
Nu ar trebui să uităm niciodată cuvintele fatidice ale lui Wilson, rostite la aruncarea Americii în Primul Război Mondial în aprilie 1917: „Lumea trebuie făcută sigură pentru democrație”. Într-adevăr, pentru „democrația” puterii evreiești.
Cei 300.000 de evrei din Germania se agitaseră împotriva împăratului de ani de zile și erau cu siguranță nerăbdători să pună în aplicare reformele „democratice” care au dus la un succes fabulos evreiesc în alte națiuni. În timpul Primului Război Mondial, revoluționarii evrei au luptat pentru răsturnarea kaiserului. Activiști de seamă au fost Rosa Luxemburg, Hugo Haase, Karl Liebknecht și Karl Radek în nord, iar Kurt Eisner, Ernst Toller și Eugen Levine în sud.
La capitularea Germaniei și la abdicarea kaiserului, alți evrei, precum Paul Levi, Otto Landesberg și Walter Rathenau, au preluat conducerea și au creat noul regim „democratic”, Republica de la Weimar.
Astfel au început 15 ani de stăpânire evreiască în Germania.
O astfel de întorsătură a lovit rău un număr de germani, inclusiv pe un Adolf Hitler, care era un tânăr de 29 de ani, tocmai ieșit din tranșee, când evreii au preluat controlul.
Din anii petrecuți in copilarie în Viena mai plină de evrei decat un stup de albine, el știa deja direct de efectul pernicios al evreilor asupra societății, dar acum îl vedea jucat la cele mai înalte niveluri – în capacitatea de a înlătura kaiserul, de a impune înfrângerea națiunii germane și de ai lua puterea.
În trei ani, inflația a început să distrugă economia germană, iar hiperinflația din 1922 și 1923 a șters toate economiile personale și a făcut viața de zi cu zi imposibilă.
Dar cel puțin Germania era o democrație, adevărat una evreiască.
În “Mein Kampf” – “Strădania mea”, scrisă în 1924 și 1925, Hitler a oferit o critică remarcabil de perspicace a democrației. Dintr-o viziune inițial inocentă asupra bunătății democrației, a început să studieze sistemul parlamentar de la Viena și a fost îngrozit de ceea ce a văzut. Ideea oficialilor aleși în masă, care sunt, în cel mai bun caz, cunoscători în unul sau două domenii relevante, sunt chemați să ia decizii în toate domeniile de interes guvernamental.
Politicienii venali ce nu aveau competenta sau capabilitatea necesară să isi ducă propria afacere, deveneau in mod democratic prin alegeri factori manageriali de decizii in toate domeniile guvernamentale.
Mai rău, datorită „regulii majorității”, parlamentarii se pot ascunde în spatele deciziilor majorității și astfel pot evita responsabilitatea personală.
La un moment dat în text, Hitler leagă chiar relele democrației cu cele ale marxismului:
“Democrația occidentală, așa cum este practicată astăzi, este precursorul marxismului. De fapt, cel din urmă ar fi de neconceput fără primul. Democrația este terenul de reproducere în care bacilii dăunătorului Marxism mondial se pot dezvolta și răspândi. Prin introducerea parlamentarismului, democrația a produs o urâciune a murdăriei politice, al cărei foc creator pare să se fi stins.
Atât democrația modernă, cât și marxismul reflectă fenomene evreiești care sunt favorabile puterii evreiești:; ambele sunt materialiste și agnostice sau aspirituale; ambele ridică oameni mediocri sau rău intenționați în poziții de putere: ambele sunt „universale” în sensul că nu sunt bazate pe anumite popoare sau națiuni specifice și ambele sunt distructive pentru bunăstarea umană.
Mai exact, printr-o formă parlamentară reprezentativă de democrație, forțele externe, în special indivizi și organizații bogate pot interveni și influența puternic cine este ales sau modul în care aceștia acţionează. În orice caz, democrația devine „un instrument în mâna” intereselor grupului evreiesc și chiar mai bine, evreimea poate face acest lucru din fundal, ascunsă, ferită de vedere, „evitând lumina deschisă”, a spus Hitler.
„Democrația a devenit un instrument în mâna acelei rase evreiești care, din cauza obiectivelor sale interioare, trebuie să evite lumina deschisă – așa cum a făcut și va face întotdeauna. Numai evreul poate lăuda o instituție care este la fel de coruptă și falsă ca și el.” ~ Adolf Hitler, Mein Kampf, circa 1924
Poetul american Ezra Pound nu a fost departe de adevar când a scris „Democrația este acum definită în Europa ca „orice țară condusă de evrei”.
După victoria lor în al Doilea Război Mondial, evreii democrați au călărit pe valul succesului, consolidându-și controlul și acumulând și mai multă bogăție. Prin structurile economice stabilite în 1944 la Bretton Woods, evreii americani precum Harry Dexter White, Jacob Viner și Henry Morgenthau, Jr. au reușit să treacă printr-un sistem de control economic global bazat pe dolarul american și susținut de instituții noi precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.
Iar inovațiile evreiești ulterioare – cum ar fi „reducerea cantitativă” care permite tipărirea practic nelimitată a banilor – aduce în esență numerar nelimitat în mâinile evreilor. „America Democrată” este acum mijlocul de a exercita controlul evreiesc asupra regiunilor vaste ale lumii.
Trebuie să luăm în considerare cu seriozitate opțiunile nedemocratice, inclusiv temutul „autoritarism”. În prezent, nimic nu este mai periculos pentru America, pentru Occident și pentru lume decât iudeo-democrația; prin urmare, nicio sarcină nu este mai urgentă decât subminarea ei și înlocuirea ei cu altceva.
Iudeo-democrația a devenit o tiranie evreiască și nimic – nimic nu este mai rău decât asta.
Orice alternativă ar fi o îmbunătățire, iar unele opțiuni – precum formele puternice de naționalism etnic combinate cu un socialism blând – ar reprezenta îmbunătățiri vaste.
Când ești la fundul butoiului, orice drum duce in sus.
Grecii antici au lăsat oamenii să decidă! Și, voturile ar trebui să fie din nou o chestiune publică nu secretă; acest lucru ar pune capăt tuturor încercărilor de fraudare a voturilor și de „furt” de alegeri.
„Democrația este o credință patetică în înțelepciunea colectivă a ignoranței individuale. Nimeni din această lume, din câte știu – și am cercetat înregistrările ani de zile și am angajat agenți care să mă ajute – nu a pierdut vreodată bani prin subestimarea inteligenței maselor mari de oameni simpli. Nimeni nu și-a pierdut vreodată funcția publică prin aceasta.” ~ H.L. Mencken, ”Notes on Democracy”
Indiferent de ceea ce știi în prezent despre puterea evreiască, indiferent cât de rea crezi că este situația, este de fapt mai rău decât știi. Lumea se află în pragul mai multor războaie multinaționale, datorită agresiunii de inspirație evreiască. Corupția evreiască contaminează practic fiecare aspect al vieții moderne: economie, guvern, mediul academic, cultură, mediu, educație. Totul este degradat; nimic nu rămâne neintinat.
Gândiți-vă la ceea ce Henry Ford a spus despre această situație în 1921: „Dacă ai putea pune o etichetă marcată „evreu” pe fiecare parte a vieții tale care este controlată de evrei, ai fi uimit de spectacol.” Si asta a spus-o în 1921.
Cu atât mai rău astăzi, peste100 de ani mai târziu!
Esecul din Gaza ii face pe evrei să renunte la tacticile democratice de inseălciune si au trecut la violenta pe fată pentru a-si pastra cu disperare hegemonia.
„Este timpul ca evreii să fie de temut!” a declarat recent rabinul Shmuley. Evreii care nu au reușit să depășească antisemitismul încercând să fie iubiți, respectați sau admirați, trebuie acum să se facă temuti.
Cand se vorbeste de hegemonia americană se intelege de la sine ca este iudaică.
Acesta este noul cuvânt de ordine al democratiei.
NOTE:
Citat din Mein Kampf (2022; T. Dalton, ed.), Clemens & Blair.
Pentru o lucrare citată pe scară largă din 2014, a se vedea „Testing theories of American politics” de doi academicieni evrei, M. Gilens și B. Page (Perspectives on Politics, 12(3): 564-581).
Vezi Republica Platon, Cărțile 8 și 9.
Jay Berkovitz, „Revoluția franceză și evreii”, AJS Review 20(1), 1995
A se vedea si “Democrația, cea mai periculoasă religie” de Larry Romanoff:
https://www.bluemoonofshanghai.com/politics/romanian-romana
Atlanta 29.03.2024
CADEREA
De CD
Această poveste începe într-o grădină, la începuturile tuturor timpurilor. Aici se găsește viața în toată splendoarea ei: [fiecare ființă vie, fiecare pasăre și animal, fiecare copac și plantă in editie unică]. Chiriasii trăiesc aici, la fel și Creatorul tuturor acestora, a întregului univers și este atât de aproape încât poate fi văzut „plimbându-se prin grădină în răcoarea serii”. Aici, totul este în pace si comuniune cu tot restul, cu Universul.
În centrul acestei grădini cresc doi copaci, iar unul dintre ei conferă cunoștințe ascunse. Oamenii, ultima creatie făcută de Creator, vor fi pregătiți să mănânce acest fruct într-o zi, iar atunci vor căpăta această cunoaștere și o vor putea folosi înțelept în beneficiul lor și al tuturor celorlalte lucruri vii din grădină in armonie celestă. Dar încă nu sunt pregătiți. Oamenii sunt încă tineri și, spre deosebire de restul creației, sunt încă în curs de formare. Dacă ar mânca din copac acum, consecințele ar fi teribile.
„Nu mâncați acel fruct”, le spune Creatorul lor. „Mâncați orice altceva doriți, dar nu asta”.
Următoarea parte a poveștii o știm, pentru că se întâmplă în continuare în fiecare moment, interdictia creează curiozitatea si dorinta. „De ce să nu mâncați fructul?”, întreabă vocea șarpelui ispititor, vocea din adâncurile minții noastre. „De ce nu să nu aveți puterea pe care o meritați? De ce ar trebui acest creator să păstreze totul doar pentru el? De ce ar trebui să-l ascultați? El vrea doar să vă țină supuși. Mâncați fructul. Este dreptul vostru.[drepturile omului inainte de ONU!] Meritați!”.
Așadar, mâncăm fructul și vedem că suntem goi și ne simțim rușinați. Mintea noastră este inundată de întrebări, angrenajele din interior încep să trosnească și să se rotească ametitor și deodată suntem noi și ceilalți, aici este umanitatea și natura, aici sunt oamenii și divinitatea, Dumnezeu.
O grămadă de cuvinte neintelese se coboară între noi și celelalte creaturi din grădină, nu ne mai putem intelege și nu ne mai putem întoarce acasă niciodată.
Cădem în neintelegere și cădem din grădină pentru totdeauna.
Starea de liniște pace și deplinătate, care ne revenea de drept, a dispărut.
Am ales cunoașterea în locul comuniunii; am ales puterea în locul modestiei.
Am ales prea devreme.
Pământul este acum casa noastră, acest Pământ este o versiune stricată a grădinii. Pe Pământ, trebuie să muncim pentru a sparge solul, a planta semințe, a lupta împotriva prădătorilor. Ne îmbolnăvim suferim și murim. Toate le mănâncă pe celelalte, lantul trofic.
Am ajuns pe Pămant insufficient pregătiti, ne educati si instruiti ca să facem fată
Conditiilor naturale. Am parasit starea de cocon ultra protejati inainte de vreme ca in povestea cu ajutorul dat unui fluture sa iasă din pupă si asta la impiedicat să zboare vreodată.
Ne trebuie educatie atentă, invătămant si instructie să puten creea Raiul aici printre noi. S-a dovedit de multe ori că multi nu stiu să fie părinti, dar nici nu vor să invete.
Familia ramane coconul, pupa care ne poate proteja si educa pană la varsta cand putem iesi la timp in lume să invătăm si să fin instruiti. Fmilia, coconul nostru rămane sprijinul nostru spiritual I nu numai, cnd mai tarziu trebuie să aibe grijă si de nepoti.
Acestea sunt consecințele urmăririi de către noi a cunoașterii și puterii, dar continuăm să tragem aceste consecinte pentru că nu vedem altă cale de ieșire și, oricum, avem nevoie de ceva de făcut cu mintea noastră căutătoare.
Continuăm să construim turnuri și orașe și uităm de unde am venit.
Uităm Creatorul și ne închinăm nouă înșine, nu avem respect pentru bătrani pentru familie Toate acestea se întâmplă în noi în fiecare zi.
Aceasta’i povestea asa cum ni s-a spus si este perpetuată de Biserică cu pacatul etern. Dar oare ce interes are Biserica să ne spună această poveste trunchiată si cu un sens diferit de cel real?
Biserica a devenit ea insăsi o institutie, nu mai este casa unde’L poti intalni pe Dumnezeu să ii inalti rugi si apoi să-I poti asculta sfaturile deja date o dată prin exemplele frumoase, lumesti ale Fiului.
Nu, Biserica ca orice institutie ce se pretinde independentă si-a asumat ea insăsi niste obligatii sfinte, secrete, ca să facă in asa fel ca ceea ce se datoreaza Cezarului sa fie dat Cezarului. Cat despre Dumnezeu, are El, Dumnezeu grija de El cat si de noi ceilalti.
Dar să ne intoarcem la poveste, Pomul Cunoasterii avea nu doar informatiile care să ne faca pe noi cunoscatori. Cunoscatori a ce? Nu ni se spune.
Pomul Cunoasterii avea mai multe date si instructiuni, mai complexe si mai dificile de inteles si urmat. Din acest motiv chiriasii gărdinii erau opriti a-i gusta fructele cunosterii căci ele trebuiau mai intai bine intelese si chiriasii trebuiau să se maturizeze, inainte de a fi initiati.
Dar să ne gandim acum cinstit, cand a mai fost lumea asa de curioasă incat să invete si să se instruiască ca să dobandească noi cunostinte de la sine vointă?
Uitativă in jur să vedeti cat de multi săriti din scoală umblă brownian prin societate fără a avea vre-un rost sau socoteală.
Cunoasterea nu a fost o atractie pentru umanitate, cu mici exceptii, nici atunci si nici acum, cand lumea are libertatea democratică, supremă de a ramane ignorantă.
Dar tentatia, păcat originar si ea a fost arma sarpelui.
Trebuie să existe o lege o obligatie ca părintii să invete să fie parinti ca să poată să-si educe copiii.”Nihil sine Deo nihil sine lege”.
Dar ce a fost totusi de i-a făcut pe chiriasi să muste din fructul Cunoasterii?
Printre datele prezentate sumar de Sarpe, rezulta că una din cunoasteri era cea a reproducerii. Nu putea fi o tentatie mai mare decat cea de a te prezenta ca un creator, chiar si in limitele reproducerii.
Vanitatea, un păcat nu dintre cele capitale dar după cum se pare din cele primordiale, a impins si ea pe chiriasii Raiului să muste din mărul cunosterii inainte de a fi instruiti si pregătiti pentru viata ce urmau să si-o creze.
Nu au stiut ce responsabilitati ii asteapta si cum să administreze aceste datorii si responsabilităti fată de urmasi, fată de cei aproape, fată de Mediu.
Comuniunea din Grădina Domnului se putea realiza pe Pămant numai printr-o sumă de libertati si răspunderi liber asumate, dar bine cunoscute si intelese. Fără cunoasterea acestei balante a responsabilitătilor, datoriilor si a libertătilor nu se poate convietui ca in Rai. Si nici Raiul nu poate exista fără legi si conditii.
Nu au respectat una din conditii si iată-i căzuti pe Pămant. Dar culmea, nici Pămantul nu-i scuteste pe chiriasii lui de reguli, conditii, obligatiii si responsabilităti. Chiar si legea junglei este o Lege.
Aceasta este deci povestea primita intr-un email trunchiat, probabil mai mult sa dezorienteze cititorii. Acum, închipuiți-vă că în jurul acestei povești se construiește o întreagă cultură. Imaginați-vă că această cultură supraviețuiește timp de peste o mie de ani, construind straturi de înțelesuri, tradiție, inovație și creație, chiar dacă sunt imperfecte, pe aceste fundamente.
Apoi, închipuiți-vă că această cultură moare, lăsând în urmă doar ruine.
Dacă trăiești în Vest, nu e nevoie să-ți imaginezi nimic din asta. Trăiești deja printre ruine și ai făcut-o toată viața ta.
Acestea sunt rămășițele a ceea ce se numește „Creștinătatea”, o civilizație de peste 1.500 de ani în care această poveste sacră particulară s-a infiltrat și a format fiecare aspect al vieții, modificând și schimbând și transformând totul prin imaginea acestei povești.
In orbirea noastră, adusă de aceasi Vanitate nu am vrut să vedem ca intreaga strălucire a Occidentului era sustinută de jaful colonial. Atat de mult ne-am dorit să avem si noi aceasta strălucire incat am inchis ochii la mijloacele ce au creat acea strălucire criminală.
Incă mai sunt si astăzi destui care au un respect orb pentru cultura occidentală cu toate păcatele ei. Am fost de partea jefuitorului si nu am vrut să ne uitam la cei jefuiti. Am vrut “o tară ca afară” si am crezut că occidentalii sunt mai harnici, mai gospodari si mai buni manageri si de aceea au ajuns ei să se bucure de acele minunate realizari arhitecturale, tehnice, militare, artistice etc.
Am ajuns sa blamăm poporul nostru că nu a reusit să se ridice la nivelul popoarelor colonizatoare din occident, refuzand să vedem că occidentalii si-au permis luxul unei culturi elevate pentru că au avut mijloacele de trai bun asigurate prin jaful colonial.
Să nu uităm ca am fost vanati de-a lungul istoriei de 3 mari imperii si nici boierii de acasă nu se arătau prea crestini cu poporul iobagit, făcand excese de exploatare nemiloasă si trădari repetate de tară.
Acum insă se vede ca dacă dispar mijloacele materiale si dispar vizibil, da, asa cum zicea Marx, mijloacele materiale dicteaza conditiile cultural ideologice, iar acum cand banii falsi nu mai pot cumpara resurse, occidentul a inceput deja să dea in primire si latura cea mai vizibilă a decăderii, inaintea chiar a celei eonomice este cea a culturii intrate in descompunere, căci fără un vector moral sănătos, cultura nu se poate sustine, iar falsa cultură este sustinută doat de latura economică care acum se destramă si ea, odată cu restrangerea cursului si valorii dolarului.
Dar nu putem trăi mult timp printre ruine. Oamenii sunt constructori, iar natura urăște vidul. Cred că și Dumnezeu urăște vidul și indiferent dacă ne place sau nu – oamenii au nevoie de Dumnezeu. De aceea, fiecare cultură umană, dintotdeauna, oriunde, și-a îndreptat privirea către ceruri, către divin să caute inspiratie –aspiratia către divin.
Fiecare cultură este construită în jurul unui nucleu sacru. Atunci când începe să se deterioreze, așa cum se întâmplă cu toate culturile occidentale acum, se întâmplă pentru că acel nucleu a fost neglijat si dezavuat. De obicei, oamenii și-au îndepărtat privirile de la centrul sacru și și le-au îndreptat in altă parte; către zei falși satanici, viței sau tauri de aur sau către propria imagine împodobită în oglindă.
Chesterton, din nou, s-a contrazis cu Marx în această privință. „Adevărul este că nu religia, ci lipsa ei este opiumul poporului”, a scris el. „Acolo unde poporul nu crede în ceva dincolo de lume, el se va închina lumii”. Acesta este procesul pe care creștinismul îl condamnă ca fiind „închinare la idoli” – iar Vestul de astăzi este un adept abrupt al acestei practici.
Mulți dintre cei care vorbesc despre „apărarea Vestului” în zilele noastre încearcă fie să apere capitalismul, cu tot cu puterea sa distrugătoare de cultură și valori eterne, fie încearcă să apere “libertatea de exprimare”, individualismul și dreptul de a fi grosolan, chiar si pe internet. Aceste lucruri au fost în sine rezultatul unei înțelegeri menite să înlocuiască povestea sacră originară cu o versiune nouă, centrată pe om, numită acum „Iluminism”.
Acest nou basm ne povestea cum am fost salvați de superstiție și ignoranță de Sfânta Treime a Modernității: Rațiunea, Știința și Tehnologia. Pe parcurs, am încetat să mai credem in povești “absurde” despre zei și monștri, care fuseseră inventate de strămoșii noștri „ignoranți” cu smnificatii profunde, înainte să putem vedea realitatea aspră, că universul este doar un vârtej fără sens de materie-energie care a apărut din nimic, fără niciun motiv, și că oamenii sunt doar mașini de replicare a genelor.
Acum ne aflăm aici, lucrând la gestionarea întregului spectacol în mod “rațional”. Acum suntem aici, o nouă specie de om: omul post-religios.
Am crescut crezând într-un fel această poveste. Credeam că religia a luat sfârșit și că am depășit superstițiile ei stupide. Nu mai putem crede asta acum. Acum credem altceva: că într-un sens semnificativ, totul este religios.
Mai presus de toate, nu ni s-a mai oferit o înțelegere a fundamentului sacru al culturii umane. Marx susținea că istoria tuturor societăților de până acum este o istorie a luptei de clasă, dar in fapt este mai degrabă o istorie a luptei impotriva credinței religioase. „Credință”, de fapt, este un cuvânt greșit. Unul mai potrivit ar putea fi „experiență” sau „imersiune” in divin.
Cu cât participăm mai mult la Liturghia divină, cu atât realizăm că ceea ce odinioară respingeam ca superstiție absurdă era, de fapt, substanța vieții. În Vestul premodern, la fel ca în mare parte din lumea coruptă de astăzi, nu exista ceva așa-numit „religie”.
Povestea creștină era fundamentul înțelegerii oamenilor despre realitatea însăși. Nu exista „religie” pentru că nu exista ideea că această adevăr era cumva opțional sau parțial, așa cum noi astăzi am putea presupune că gravitația sau rotunjimea Pământului sunt fapte cu care ne putem ocupa doar duminica dimineața.
Totul este religios. Singurele persoane care cred altfel, de fapt, sunt câteva persoane din ceea ce ne place să numim „colțul nostru secular al lumii”. Cândva am crezut că prin abolirea religiei am ajuns înaintea restului lumii. Dar brusc, această poveste este spusă cu mai puțină încredere. Vântul s-a schimbat și modernitatea liberală seculară nu mai pare o opțiune bună pentru a fi câștigătorul de la masa de joc al Sfârșitului Istoriei.
Deci, dacă totul este religios, dar religia noastră veche a murit, iar lucurile cu care am încercat să o înlocuim – progresul rațional, secular și umanist – eșuează pentru că nu satisfac nevoile umane reale, atunci unde ne aflăm?
Ce urmează să vină?
O persoană potrivită de întrebat este gânditorul perenialist René Guénon.[1] El a fost un francez crestin care a devenit musulman, s-a mutat în Egipt și și-a dedicat viața încercării de a salva Occidentul de propriul său materialism. A prezis că, cu excepția unei reîntoarceri la religie, începutul secolului al XXI-lea va aduce ceea ce el numea „Domnia Cantității”: epoca materialismului pur în care trăim acum, în care fiecare aspect al vieții va fi măsurat, cuantificat și supus evaluării științifice și gestionării tehnologice.
În mod crucial, în Domnia Cantității, sentimentul religios va deveni, de asemenea, cantitativ. Omenirea nu va putea renunța niciodată la dorința sa de transcendere, dar va deveni incapabilă să-și manifeste această dorință pe un alt nivel decât cel material. Obiectul de închinare în Domnia Cantității nu va fi o forță misterioasă, inaccesibilă, numinoasă, în afara creației: va fi forța voinței în domeniul material.
Acesta este locul în care ne aflăm astăzi: impulsul religios se manifestă în formă materială, în principal prin utilizarea tehnologiei pentru a promova voința umană.
În viziunea ortodoxă creștină, fiecare dintre noi este o icoană a lui Dumnezeu. Omenirea a fost făcută după chipul Creatorului, și chiar dacă eșuăm în mod repetat să ne îndeplinim responsabilitătile noastre, acest fapt ne oferă un punct de referință clar. Știm măcar ce sunt oamenii și pentru ce este făcută lumea.
Odată ce această poveste dispare, care mai este atunci punctul fix al lumii în mișcare?
Nimeni nu poate fi de comun acord. Singurul punct de referință pe care îl avem în Vestul post-creștin, post-liberal, este ceea ce dorim sau simțim într-un anumit moment. Și deoarece liberalismul consumerist ne-a învățat că dorința nu este ceva pe care să o transcendem sau să o controlăm, ci ceva căruia trebuie să i ne supunem imediat și apoi să-l valorificăm, realitatea însăși devine deschisă redefinirii la infinit. Cine mai poate spune ce anume este corect sau greșit sau real?
Dar să ne întoarcem la povestea noastră fondatoare,originară, să ne întoarcem în grădină. Cum arată starea noastră actuală din această perspectivă?
Ca un cetățean al creștinătății occidentale: urmăm calea șarpelui, în loc de calea Creatorului. Acesta este cu greu un fapt nou în istorie: Biblia constituie, practic, un avertisment în 80 de cărți împotriva acestei abordări, iar majoritatea celorlalte religii au propriile lor povești care conțin avertismente asemănătoare. Odată ce-L respingeți pe Dumnezeu, sunteți sortit să încercați să-L înlocuiți!
Aici ne duce acum calea, asta este principala cauză pentru care apele vremii noastre par așa tulburate. Transumanismul, inteligența artificială, „transcenderea” totului, de la gen la biologie, cultivarea alimentelor și a bebelușilor în laboratoare: în mod deschis, căutăm să depășim toate limitele impuse, să refacem natura, să construim din nou lumea. Căutăm să devenim zei.
Oamenii care construiesc noul nostru turn digital al Babelului sunt foarte sinceri în privința a ceea ce își propun. Dacă nu credeți, lăsați-i să vă explice ei singuri.
Scriitoarea transumanistă Elise Bohan a povestit o conversație pe care a avut-o odată cu un biolog la o conferință despre viitorul transumanismului. „M-a privit în ochi, spune ea, și mi-a șoptit::
– Știi, nu-i așa, Îl construim pe Dumnezeu’… M-am uitat înapoi la el și i-am spus:
– Da, știu,”
Sentimente similare sunt exprimate de filosoful transumanist Martine Rothblatt, care susține: „Noi îl facem pe Dumnezeu în timp ce implementăm tehnologii tot mai atotștiutoare, tot mai prezente, tot mai puternice și benefice. Nanotehnologia geoetică va conecta în cele din urmă toată conștiința și va controla cosmosul”.
Ray Kurzweil, șeful ingineriei Google și filosof-general al apocalipsei robotice, este mai concis: „Există Dumnezeu?”, întreabă el. „Aș spune: încă nu”.
Revenind la punctul de plecare, putem spune că transumanismul – manifestarea de siliciu a noii noastre credințe – nu urmărește atât să mâncăm din pomul conosterii, cât să inginerizeze genetic unul nou și să-l planteze oriunde ne place.
Suntem în pragul unei revoluții acum, și aceasta poate face ca Epoca Luminilor să pară o banală petrecere, un ceai. Întreaga bază a realității este rescrisă, sau cel puțin așa ne spunem. Generații întregi cresc cu o relație mai strânsă cu abstracția bazată pe ecran decât cu munca manuală sau cu lumea naturală. Li s-a indus convingerea că lumea este locul nostru de joacă și că totul, de la istorie la natura umană și până la dimorfismul sexual, poate fi schimbat la bunul plac.
In betia lor acesti savanti ai apokalipsei refuză să vadă că una din consecintele nedorite ale Iluminismului ar putea să ne orbească pe toti pentru totdeuna si că ebrionul cunosterii materialiste, Atomul poate fi folosit inadecvat de minti fanatice si iresponsabile fără de Dumnezeu, care au investit averi incomensurabile să obtină această armă finală inspirată de insusi Satan.
Ne facem conștient post-umani, în timp ce ne străduim să facem lumea post-naturală și post-sălbatică. Dacă vi se pare că era în care trăiți începe să capete aroma unui război dus asupra sensului însuși al realității – adică un război religios – ei bine, asta se și întâmplă.
Ce mai putem face într-o lume în care nu mai rămâne nimic de conservat?
Putem incă să ne rugăm.
Să ne ajute Dumnezeu.
NOTE:
1. René Jean-Marie-Joseph Guénon (15 noiembrie 1886 – 7 ianuarie 1951), cunoscut și sub numele de Abdalwahid Yahia, a fost un intelectual influent in domeniul metafizicii, a scris pe subiecte variind de la ezoterism, „știință sacră” la „studii tradiționale” si până la simbolism și inițiere.
În scrierile sale, el își propune să transmită metafizica și tradițiile orientale, aceste doctrine fiind definite de el ca de „caracter universal”, și să le adapteze cititorilor occidentali „în timp ce ei isi păstrează credincioși spiritul lor strict crestin”.
Atlanta 14/03/2024