Degringolada khazară continuă: înghesuială la ușa BRICS-ului

TEORIA CRITICA LA ZI
De CD

Urmarind luptele culturale ce se desfasoara cu furori in spatiul trans-atlantic, un subiect se remarcă in diverse titluri, Teoria Critică Rasială, subiect ce nu se vrea pe deplin explicat si prezentat publicului dezorientat.
Se vrea, de catre media suficientă, să rămană un subiect cu origini misterioase si consecinte drastice, ceva amenintător si perpetuu.

Dar dacă detasăm termenul “rasă” rămanem cu Teoria Critică, o teorie care are origini bine cunoscute si cu tendinte ce au fost dezvăluite la vremea ei.
Teoria Critică s-a născut în Germania între cele două războaie mondiale. Fondatorii săi au fost o gască de academicieni, evrei marxişti din Frankfurt care au descoperit cu groază că marele marş către utopia comunistă prezisă de profetul Talmudic Marx nu avea loc la timpul prezis.

Pe de o parte, comunismul din Uniunea Sovietică, în loc să devină paradisul muncitorilor si al viselor intelectualilor, se transformase într-un coșmar totalitar cu un scop sigur, de a ucide în masă, la scară largă pe oponentii politici reali sau inventati.
Pe de altă parte, oamenii muncitori ai uneia dintre cele mai educate și mai culte națiuni ale Europei, care conform teoriei marxiste ar fi trebuit să se adune sub steagul revoluției proletare, întorceau spatele întregului spectru de credințe politice rescrise de Lenin care le cerea să renunțe la politica rațională natională pentru un misticism kabbalistic de dominatie proletară planetară.

Evident, ceva nu mersese bine, nu doar cu marxismul, ci și cu întreaga întreprindere a raționalismului occidental rezumată în sintagma „Iluminism”.

Una dintre teoriile de bază ale culturii occidentale este idea, destul de ciudată, că nu cu multe secole în urmă, pentru prima dată în istoria omenirii, intelectualii din Europa de Vest au văzut universul așa cum este de fapt datorita Rationalismului Iluminist.

Înainte de “Iluminism”, în ciuda încercărilor bâjbâite în direcția corectă ale filosofilor greci antici, omenirea era cufundată fără speranță în ignoranță superstițioasă. Ulterior, intelectualii occidentali au realizat o ascensiune rapidă către adevărata cunoaștere a umanității și a universului.
Perioadă cunoscută si ca „Epoca Rațiunii” și a „Iluminismului”, iar în Germania, termenul este “die Aufklärung”, literalmente „Eliberarea”.

Este meritul fondatorilor Teoriei Critice – Theodor Adorno, Walter Benjamin, Erich Fromm, Max Horkheimer și Herbert Marcuse – că au măturat toate aceste probleme și au continuat să creadă în mitologia seculară a progresului.
Ei au înțeles că Iluminismul nu a reușit să realizeze ceea ce toată lumea se aștepta să realizeze si au incercat să analizeze si să înțeleagă de ce Iluminismul a mers prost.

Din moment ce ei erau marxişti, bineînţeles, ei au încadrat lucrurile în termenii marşului către o societate utopică a viitorului, iar Teoria Critică de la începuturile sale si-a propus nu doar să înţeleagă societatea, ci să o si schimbe definitiv.

Se desprine asta si din cuvintele lui Horkheimer: „să elibereze ființele umane de circumstanțele care le înrobesc” –înțelegându-se că trebuie eliminată si întreaga panoplie de motive pentru care acele circumstanțe se întâmplă să existe într-un anumit loc și timp.

Acesta este ceea ce face ca teoria critică să fie utilă. Tratează o credință ca și cum ar fi atemporală și fără context și tot ce poți face este să o accepți sau să o respingi.
Teoria critică încearcă să facă asta cu credințele de bază ale societății occidentale.
Se uită că fiecare credință are o istorie și un context cultural ce poate fi înțeles, iar acest lucru deschide o galaxie de noi posibilități gandirii.

Prima carte importantă care a apărut din mișcarea teoriei critice, “Dialectica Iluminismului” a lui Horkheimer și Adorno, a încercat să dea sens modului în care raționalismul iluminist ar fi condus la tiraniile gemene ale lui Stalin și Hitler. Cea mai mare parte din ceea ce trece drept teorie critică în prezent poate fi considerată nimic mai mult decat propagandă goală.

În primele rânduri ale Ghidului său pentru Kulchur, Ezra Pound a făcut un comentariu care este relevant aici: „Atacând o doctrină sau o formă de prostie, s-ar putea să ne amintim că cineva nu atacă neapărat omul sau „fondatorul” căruia îi este atribuită doctrina. Opusul unei idei proaste este, în general, o altă idee proastă, dar poți insă învăța destul de mult comparându-le”

Fondatorii teoriei critice aparțin ei înșiși unei clase privilegiate cu un interes direct de a-și spori propria influență și de a acapara mai mult decât cota decentă de bogăție și privilegii. Teoria critică evită în general să vorbească despre asta.
O teorie critică autentică ar interoga, de asemenea, discursul „eliberării ființelor umane de circumstanțele care le înrobesc” și ar vorbi despre modul în care acea retorică a eliberării este folosită, așa cum si este desigur, pentru a înlocui un set de circumstanțe de aservire cu altul și pentru a dezavantaja un grup de oameni în loc de altul.

Relativarea adevarului la circumstante este o operatie periculoasă deoarece deschide mereu perspective noi ce pot fi speculate la infinit. Alte societăți, alte epoci ale istoriei, au avut opinii subiective despre ceea ce este adevărat sau fals, corect sau greșit. Noi și numai noi singuri se presupune că știm adevărul despre tot ceea ce contează acum și, dacă se întâmplă să nu-l știm încă, nimeni altcineva nu l-ar fi putut ști. Aceasta este esenta “modernității” actuale.

Aceasta este convingerea care îi împiedică pe oameni din zilele noastre să folosească oricare dintre lecțiile greu câștigate ale civilizațiilor trecute sau chiar să învețe din greșelile catastrofale ale propriei noastre civilizații. Este o credință îndrăzneață, falsă, nesăbuită, este legată de fundamentele gândirii contemporane care nu poate fi justificată decât prin cele mai absurde tipuri de pledoarii de o logică circulară.

Ce înseamnă dacă renunțăm la mitul “modernității”, la convingerea că noi – singuri dintre toate ființele umane care au trăit vreodată – vedem lumea cu adevărat?
În mod surprinzător, nu trebuie să renunțăm la știință. Realitățile simple precum că faptele științifice sunt construite social, că viziunile științifice asupra lumii nu sunt date de natură, ci asamblate din puncte de date extrase din natură, nu face știința lipsită de sens sau falsă. Pur și simplu face din munca omului de știință un produs al societății și culturii umane, mai degrabă decât o revelație transmisă de sus.

Într-un sens foarte real, știința dezbrăcată de mitul modernității capătă aceeași formă ca și studiul istoriei. Este absurd să credem că istoria este pur și simplu o relatare a ceea ce s-a întâmplat. Sarcina istoricului este să creeze o narațiune care să lumineze o parte din trecut, folosind incidente reale ca elemente de bază.
Un om de știință fără pretenții moderniste, în mod similar, creează o narațiune care luminează o parte a naturii, folosind rezultate experimentale Replicabile empiric ca elemente de bază

Acest tip de gândire este, fără îndoială, o pastilă amară de înghițit pentru cei care și-au întemeiat propriile identități pe ideea că umanitatea este sau ar trebui să fie cuceritorul naturii, punctul culminant al evoluției, măsura tuturor lucrurilor și toate celelalte.

Din nou, însă, eșecul acestor noțiuni ca mijloc de a crea o lume potrivită pentru umanitate este din ce în ce mai clar pentru mulți dintre noi. Cu cât acceptăm mai devreme că societățile industriale de astăzi sunt doar un alt set de culturi umane, că poveștile pe care le spun pentru a explica lumea sunt doar mitologii și că tehnologiile pe care le-au creat pentru a manipula lumea sunt doar noi ideologii, trucuri inteligente, cu atât mai repede ne putem pune la treabă, renunțând la acele aspecte ale “modernității” care au eșuat abject.

Reluând creativ acele obiceiuri, mituri și tehnologii mai vechi care sunt mai potrivite pentru lumea cu care ne confruntăm putem să facem ceva mai puțin nociv pentru planeta noastră déjà aproape distrusă și mai puțin condamnabil cu timpul petrecut de noi pe acest pământ.
Sa ne ajute Dumnezeu.