Declarație pe care ne-o menținem cu toții!

Declaraţia participanţilor la simpozionul internaţional HOLOCAUST IN ROMANIA ? – Bucureşti, 14-16  iunie 2001

Ne adresăm înaltelor foruri politice, morale şi academice din întreaga lume capabile să ia atitudine şi să-şi exprime un punct de vedere documentat şi argumentat asupra unui subiect extrem de important pentru poporul român: acuzaţia potrivit căreia România a fost părtaşă la holocaustul evreiesc din anii 1940-1945. Sunt avansate cifre care urcă până la 800.000 (opt sute de mii) numărul evreilor care şi-au pierdut viaţa în aceste condiţii, ca victime ale unui genocid, ale unui holocaust provocat şi organizat de autorităţile româneşti. În mod deosebit, incintele memoriale de la Tel Aviv şi Washington fac menţiune de această cumplită hecatombă, răspândind în conştiinţa omenirii faima tristă a acestui carnagiu care s-ar fi petrecut pe teritoriul României sau din pricina autorităţilor româneşti, a poporului român.

Ne vedem puşi în situaţia de a semnala şi sublinia faptul că dovezile invocate în sprijinul acestei acuzaţii sunt extrem de precare şi de neconvingătoare în raport cu gravitatea acuzaţiilor.

De asemenea, se cunoaşte bine faptul că, dimpotrivă, foarte multe personalităţi, inclusiv de naţionalitate evreiască, printre care şi reputaţi istorici, au semnalat situaţia de excepţie de care au avut parte evreii în România anilor ‘40, când România a reprezentat pentru sute de mii de evrei „o oază de linişte şi pace“ (Malcolm Randolph)… Însuşi Wilhelm Filderman, preşedinte al Uniunii Evreilor din România în perioada 1940-1945, declara în 1946 că „În nici o ţară dominată de nazişti, nu a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti“. Această concluzie a fost reluată în cadrul Congresului Institutului Internaţional de Statistică, Stockholm, 8-15 august 1957, în comunicarea intitulată „Regional Developement of the Jewish Population in Romania“.

Definitiv convingătoare în acest sens este declaraţia dată de acelaşi Wilhelm Filderman în 1955, în faţa unui tribunal elveţian. Iată fragmentul edificator:

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Brodway av. 71 st., declar următoarele:

În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti (s.n.). Trebuie să subliniez că populaţia română nu este antisemită, iar vexaţiile de care au suferit evreii au fost opera naziştilor germani şi a Gărzii de Fier. Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple:

– Graţie intervenţiei energice a mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;

– El a dat paşapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol;

– Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menţionez acestea pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie politică.“

Noi, semnatarii documentului de faţă, contestăm în modul cel mai solemn şi mai categoric realitatea unui holocaust anti-evreiesc produs vreodată în România şi cerem, din partea celor care susţin producerea acestui holocaust, să îşi facă cunoscute temeiurile, argumentele şi dovezile, întreg probatoriul valabil şi acceptabil sub aspect juridic şi ştiinţific, punându-l la dispoziţia opiniei publice internaţionale.

Noi nu excludem deloc eventualitatea ca, prin contestarea ideii de holocaust şi genocid anti-evreiesc în România, noi să ne situăm, fără voia şi fără ştiinţa noastră, pe o poziţie greşită, a neadevărului, de a ne înşela aşadar asupra celor petrecute în anii ‘40-’45. De aceea, noi cerem o judecată publică şi internaţională asupra chestiunii şi nu ne erijăm în postura închipuită de unici deţinători ai adevărului. Ne adresăm celor ce deţin documente şi argumente, fie pro, fie contra ideii de holocaust în România, rugându-i să le publice in extenso ori să le pună la dispoziţia tuturor celor interesaţi, a publicului larg îndeosebi.

Ne adresăm celor care au formulat acuzaţia de holocaust în România, invitându-i respectuos şi colegial să publice documentele pe care au întemeiat această acuzaţie de holocaust, o acuzaţie atât de gravă, de cutremurătoare. Dacă însă aceste dovezi au fost deja publicate şi au stârnit în timp contestaţii şi contraargumente potrivnice ideii de holocaust în România, rugăm ca o dată cu republicarea documentelor holocaustului să se precizeze şi motivele pentru care contestaţiile şi obiecţiile de până acum au fost respinse şi menţine mai departe acuzaţia de holocaust, de genocid anti-evreiesc în România.

Ne adresăm celor care nu au nici un amestec direct în această dispută, dar care îşi pot spune părerea, în principiu, asupra gravităţii acuzaţiei de holocaust şi asupra necesităţii ca o asemenea acuzaţie să fie întemeiată pe o documentaţie şi o argumentaţie serioasă şi irefutabilă.

Există o disproporţie frapantă între dimensiunile apocaliptice ale holocaustului din România şi numărul extrem de mic al persoanelor din România care au fost până azi acuzate, incriminate şi pedepsite pentru crime împotriva umanităţii, împotriva populaţiei evreieşti. În momentul de faţă, încă mai sunt în viaţă destul de multe persoane care cunosc sau au luat parte la acele evenimente din anii ‘40-‘44. Nu este târziu ca să fie identificate şi trase la răspundere persoanele care au participat la desfăşurarea holocaustului, fie şi ca simplu executant. În acest sens, noi, semnatarii documentului de faţă, ne exprimăm în mod solemn convingerea că pentru crima de genocid, de holocaust, nu poate exista nici prescripţie şi nici circumstanţe atenuante, de aceea ne declarăm totala disponibilitate de a sprijini orice acţiune sau activitate având drept scop identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi de producerea în România a unui holocaust anti-evreiesc sau anti-ţigănesc. Dacă un astfel de holocaust s-a produs într-ade-văr, înseamnă că încă mai sunt în viaţă numeroase persoane care au parti-cipat, într-un fel sau altul, la acţiunile criminale din anii ‘40-‘44. Aceste per-soane se cuvine să fie identificate şi pedepsite pentru abominabila lor faptă!

Avem însă o nedumerire: de ce până acum organizaţiile şi instituţiile care se ocupă pe plan mondial de identificarea vinovaţilor de holocaust şi genocid anti-evreiesc nu au deschis nici o anchetă asupra holocaustului din România? Nici o cercetare serioasă, temeinică din punct de vedere juridic, ştiinţific şi istoric, care să dea de urma celor care au asasinat 800.000 de evrei! Nu putem consemna pe acest subiect, al holocaustului din România, nici măcar o anchetă gazetărească, un reportaj mai amplu de câteva rânduri!

Din păcate, acest dezinteres total faţă de dovezile şi probele producerii holocaustului nu îi împiedică pe unii, persoane şi instituţii, să deplângă mai departe sutele de mii de victime ale unui holocaust imaginar, nedovedit şi înregistrat în analele istoriei propriu-zise.

În mod specific semnalăm situaţia în care se află membrii Mişcării Legionare, formaţiune politică aflată la guvernarea României în perioada 6 septembrie 1940 – 20 ianuarie 1941, în sarcina căreia sunt puse o sumedenie de victime, fiind în mod curent acuzată de pogromuri şi genocid antisemit. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după cum se ştie, forţele aliate au organizat un tribunal internaţional, cel de la Nürnberg, care a cercetat toate crimele împotriva umanităţii comise în anii celui de-al doilea război mondial. Cu acest prilej a fost anchetată şi Mişcarea Legionară, dar procurorii înaltei instanţe internaţionale nu au putut reţine nici o vină, nici o crimă de genocid pe seama legionarilor. Cu toate acestea, sub efectul pro-pagandei comuniste, acuzaţiile de genocid la adresa Mişcării Legionare din România nu au încetat nici o clipă. Nici măcar după căderea comunismului, ceea ce ar putea constitui o dovadă în plus că acesta, comunismul, este departe de a-şi fi dat sfârşitul.

Mişcarea Legionară din România a fost prima formaţiune politică din lume care a avut în programul ei politic şi în strategia sa, ca principal obiectiv, lupta împotriva comunismului, considerând că „triumful mişcării comuniste în România ar însemna desfiinţarea Monarhiei, desfiinţarea Bisericii, desfiin-ţarea Familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii“.

Mereu acuzată de crimele cele mai oribile, Mişcarea Legionară pretinde a fi victima unei vaste manipulări a opiniei publice, a unei diversiuni mediatice care a încercat, până acum cu un succes total, să arunce pe umerii legiona-rilor povara unei vinovăţii fără pereche în istorie. În ultimii ani însă, în apăra-rea Mişcării Legionare s-au adus probe şi argumente tot mai convingătoare, care confirmă în mod strălucit verdictul de la Nürnberg. Semnatarii documen-tului de faţă susţin şi aprobă cererea cu care ni se alătură reprezentanţii Mişcării Legionare, de a se pune la dispoziţia tuturor persoanelor şi instanţelor internaţionale doritoare şi interesate de aflarea adevărului istoric, pentru a da toate lămuririle şi explicaţiile legate de activitatea acestei formaţiuni politice în anii ‘40-‘44, legate de activitatea fiecărui membru, fiind gata să răspundă în faţa justiţiei pentru aceste fapte, conform principiului „crima de genocid nu se prescrie!“

Nu putem decât să promovăm şi să susţinem în faţa opiniei publice internaţionale dorinţa compatrioţilor noştri legionari de a se face definitiv lumină şi dreptate în privinţa activităţii lor politice. Cităm în acest sens un paradox: deşi mii şi zeci de mii de legionari au cunoscut rigorile şi suferinţele temniţelor, condamnaţi la ani grei de închisoare în perioada 1941-1964, deşi pe seama legionarilor sunt puse mii de victime din rândul evreilor din România, până azi nici un legionar nu a fost acuzat şi inculpat pentru uciderea unui evreu! Nici măcar după 23 august 1944, când în structurile puterii politice din România au ajuns numeroşi comunişti evrei!

De aceea considerăm că, deşi este destul de târziu, încă nu este prea târziu pentru a afla adevărul despre vinovăţia legionară faţă de evreii din România şi din lumea întreagă. Susţinem cu tărie ca legionarii vinovaţi de violenţe şi atrocităţi anti-evreieşti, de crime, să plătească potrivit legii penale indiferent de vârsta celor vinovaţi. În mod special solicităm intervenţia institu-ţiilor pe care evreimea mondială le-a creat pentru identificarea tuturor per-soanelor care s-au făcut vinovate de crime contra evreilor. Suntem în situaţia de a consemna ca pe un lucru greu de înţeles faptul că până azi aceste insti-tuţii şi organizaţii evreieşti cu vocaţie justiţiară nu au putut stabili nici măcar pentru un singur român legionar implicarea în acţiuni anti-evreieşti criminale! Cu toate acestea, asupra legionarilor şi, implicit, a românilor, se menţine aceeaşi presiune mediatică, produsă prin insistenţa cu care este reluată la nesfârşit acuzaţia de genocid şi de holocaust anti-evreiesc în România.

Ne adresăm în mod special muzeelor-memorial ale holocaustului din Tel Aviv şi Washington  pentru a le face cunoscut că au datoria morală de a prezenta publicului internaţional, specialiştilor jurişti şi istorici, documentele doveditoare pe baza cărora au stabilit că în România anilor ‘40 s-a comis un genocid apocaliptic, un holocaust!

Cunoaştem bine că în România acelor ani a existat o legislaţie cu caracter discriminator faţă de evrei, dar acea legislaţie antisemită, impusă României de contextul internaţional, nu a împins niciodată discriminarea până la crimă, la genocid. Dimpotrivă, potrivit acelei legislaţii care interzicea evreilor accesul în structurile combatante ale Armatei Române, zeci de mii de evrei au fost salvaţi de la moarte, neparticipând la un război care pe români i-a costat viaţa a aproape un milion de oameni în floarea vieţii.

De asemenea, ştim că au existat lagăre de deportare pentru evrei, dar numai pentru evreii care se făcuseră vinovaţi de colaborarea cu inamicul, de organizarea în spatele frontului a diverse acţiuni şi activităţi de sabotaj, soldate cu moartea a mii de soldaţi şi ofiţeri români. Aplicarea legii marţiale în asemenea cazuri, chiar şi a unor represalii oricât de sângeroase, nu constituie un act de genocid, de persecuţie rasială.

Acei evrei nefericiţi au fost sub incidenţa legii penale, împinsă uneori până la pedeapsa capitală, dar nu pentru că erau evrei, ci pentru că erau simpatizanţi sau agenţi ai Uniunii Sovietice, ai bolşevismului, cu care România s-a aflat în conflict politic şi militar până în august 1944. În aceeaşi perioadă, pentru opţiunile lor politice au suferit, alături de evrei, şi numeroşi români care, după caz, au fost deportaţi, încarceraţi sau chiar condamnaţi la moarte. Nu pentru că erau români, ci pentru că erau trădători de Ţară! Astfel de trădători de ţară s-au găsit, din păcate foarte mulţi, şi printre evreii din provinciile de Răsărit ale României, Basarabia şi Bucovina.

În acest context, merită să luăm aminte de faptul că au fost mulţi evrei din alte ţări europene (Franţa, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică), care, riscându-şi viaţa, s-au refugiat în România pentru a-şi salva viaţa ameninţată în ţara pe care o părăseau. Au fost şi evrei, nu puţini, care au părăsit România în acei ani. Au părăsit-o cu acordul şi chiar cu sprijinul autorităţilor româneşti şi toţi au plecat în aceeaşi direcţie: spre Palestina. Chiar şi evreii aflaţi în lagărele româneşti de deportare erau liberi să plece în Palestina sau în alte ţări! Un asemenea regim de deportare nu era, în nici un caz, un regim de exterminare.

În aprecierea evenimentelor, situaţiilor şi faptelor care ar putea face obi-ectul acuzaţiei de pogrom, genocid sau holocaust, noi credem că nu greşim dacă luăm în considerare numai acele acţiuni şi activităţi care au urmărit, în mod deliberat şi premeditat, să provoace moartea unor persoane culpabi-lizate exclusiv pentru apartenenţa lor la o anumită naţionalitate sau religie.

După ştiinţa noastră, în arhivele româneşti, ajunse după război sub contro-lul total al forţelor aliate, nu s-a găsit nici un act care să poată evidenţia intenţia, politica sau dorinţa autorităţilor româneşti de exterminare fizică a evreilor sau a ţiganilor.

În momentul de faţă însă, cea mai mare parte a arhivei militare româneşti din anii războiului se află în Rusia, capturată după semnarea armistiţiului dintre România şi Rusia, în septembrie 1944. Cu toate aceste precizări vrem să preîntâmpinăm obiecţia incorectă şi neserioasă, precum că autori-tăţile româneşti de ieri şi de azi ar bloca accesul la arhive, împiedicând aflarea şi documentarea adevărului.

##

Semnatarii documentului de faţă ţin să precizeze, în încheiere, că nu avem nici o legătură cu acele persoane şi opinii care contestă integral producerea holocaustului anti-evreiesc din anii celui de-al doilea război mondial. Competenţa noastră, oricum relativă, nu depăşeşte frontierele Neamului Românesc şi ale istoriei României. Ne vom permite să atragem atenţia însă asupra modului uşuratic, neserios în care sunt avansate cifrele şi însăşi ideea unui holocaust în România, cifre şi idee uşor de contestat, deoarece nu se sprijină pe nici o dovadă!

Această joacă cu cifrele şi cu acuzaţiile cele mai înfricoşătoare devine vinovată faţă de evreii nevinovaţi care într-adevăr au suferit de pe urma unei politici rasiste, intolerante, de genocid. Au suferit cam peste tot în Europa acelor ani, dar nu şi în România. Din respect pentru suferinţa lor, atât de reală, noi nu dorim să intrăm în polemică pe tema holocaustului, ci ne interesează numai purul adevăr, indiferent care ar fi acela, cu privire la felul în care s-au purtat evreii în România anilor 1940-1944 şi felul în care românii au răspuns solicitărilor istoriei în perioada amintită. Căci, aşa cum ne-au rămas mărturiile unor evrei demni de toată încrederea, în acei ani România şi poporul român au avut un comportament care face onoare demnităţii umane.

Pentru conformitate, Ion Coja

.

.

Nota redacției: Simpozionul din iunie 2001 a ținut 3 zile: joi 14 iunie între orele 14-20, vineri, orele 9-13 și 14-20, sâmbătă orele 10-14. Fără pauze de cafea etc. Au fost circa 50 de vorbitori, mulți din diasporă. În sală, sala Dalles, l-am zărit pe Andrei Oișteanu, l-am invitat să ia cuvîntul, să avem și pe cineva din partea Comunității evreiești la microfon. S-a eschivat, a refuzat, pentru ca mai apoi, în „22”, să declare că a participat incognito, căci dacă s-ar fi știut că este în sală o pățea… Un nenorocit!…

A fost momentul de culminație al sesiunilor noastre de comunicări, organizate de Vatra Românească și de Liga pentru Combaterea Anti-românismului LICAR, câte două în fiecare an, în preajma zilei de 15 Iunie și de 1 Decembrie. Cred că n-a mai existat după 1990 în România o sesiune de comunicări de amploarea celei de atunci.

Efectul acelei dezbateri? Mi-e greu să-l evaluez, mass media nu a reacționat în niciun fel. Unanimitatea intervențiilor a fost însă impresionantă. Dacă mi-aduc aminte bine, în „România Mare” s-a publicat câte ceva despre acel simpozion.