„Epidemia de hungaro-virus” amenință regiunea.


Victor Orban are intelegere cu Putin, iar psd-ul lui ilici a boicotat cat a putut autostrazile peste Carpati ca sa mentina Transilvania izolata de restul tarii.
UE vrea sa finanteze Valea Oltului, dar psd vrea pe Valea Prahovei cu dracu stie ce bani.
.
Subject: „Epidemia de hungaro-virus” amenință regiunea.

Dan Dungaciu 27 aprilie 2020, 09:24

„Ce știa tot satul, dar nu știa bărbatul” a devenit astăzi public.
„Planul Kós Károly” (disponibil în format .pdf la finalul
articolului), adică proiectul prin care Budapesta își asuma explicit
prezența socială, culturală și economică în Transilvania, este astăzi
la dispoziția tuturor

„Ce știa tot satul, dar nu știa bărbatul” era că planul vizează
explicit cetățenii de etnie maghiară, nu toată populația
Transilvaniei, cum ni se sugera, pudibond și nărod, în 2017, la vremea
lansării acestuia. Planul Kós Károly detaliază și concretizează, după
cum o și spune: „decizia guvernului ungar de a iniția un program de
revitalizare economică pentru cetățenii maghiari din România
(subl.
N.)”. Mai clar nici că se putea.

Deci, vecina noastră Ungaria, parteneră în NATO și colegă de UE,
inițiază și aplică un plan amplu (doar) până la Carpați – acolo unde
se termină pentru Viktor Orban Europa Centrală, dedicat expres (doar)
cetățenilor de etnie maghiară. Un plan în care nu apare niciodată,
explicit, nici „statul român”, nici „guvernul României” și care poartă
numele uneia dintre personalitățile maghiare – inițiatorul și
promotorul „transilvanismului” – a cărei posteritate politică este un
fals grosolan.

Simbolistica documentului e totul. Căci tot planul, de la un cap la
altul, este un discurs politic, o doctrină, un proiect strategic. O
cărămidă solidă în efortul de de-suveranizare a României în
Transilvania și revitalizarea „transilvanismului”, așa cum a fost
gândit în realitate de inițiatorii acestuia: „calea spiritului ungar
în Transilvania trianonică”.

Documentul este așezat sub egida lui Kós Károly și numele personajului
ales spune tot. Oficial, totul e frumos și luminos. După cum scrie, cu
inocență ingenuă, presa de la București: „A fost un arhitect maghiar,
scriitor, grafician, etnograf și politician exponent al
transilvanismului din Austro-Ungaria și România. El a militat constant
pentru integrarea comunității maghiare din Transilvania în societatea
din România și pentru buna înțelegere între comunitățile etnice”. Poți
să nu lăcrimezi?

În această linie de interpretare, Kós Károly este considerat un adept
al multiculturalismului, susținătorul unui Ardeal în care românii,
maghiarii și germanii să trăiască în armonie, împreună etc. etc. Așa
îl prezintă oficial – cum altfel? – și UDMR, care îi face un portret
atât de alb, încât ai impresia că te uiți la o reclamă pentru
detergenți pentru mașinile de spălat. Iar guvernul de la Budapesta, pe
aceeași narațiune, cu un râs disprețuitor și cinic, a decis să îl
așeze pe „iubitorul” de români, Kós Károly, pe frontispiciul planului
său dedicat exclusiv maghiarilor din Transilvania.

În realitate, totul este o știre falsă. Căci arhitectul maghiar din
Timișoara, altminteri neamț după tată, nu era un adept al conviețuirii
armonioase cu majoritatea românească, ci al „transilvanismului”, ceea
ce e cu totul altceva.

Ce este „transilvanismul”? O ideologie care acreditează un specific al
regiunii care trebuie prezervat cu orice preț (în raport cu statul
român, evident, dar asta nu se spune), iar mobilizarea maghiarimii
trebuia făcută în numele acestui ideal.

Diversitatea etnică a Transilvaniei ar fi un atu major, o emblemă
specifică, de aceea orice alterare a acestuia ar fi un sacrilegiu. Dar
nu trebuie să ne luăm după aparențe. În realitate „transilvanismul”
este o ideologie de substitut. Rădăcina ei majoră nu a fost în niciun
caz „prezervarea diversității etnice a Ardealului”, cât… înfrângerea
Imperiului Austro-ungar, destrămarea imperiului și unirea
Transilvaniei cu România. Intrarea regiunii în statul român este
rațiunea „transilvanismului”.

„Transilvanismul” a fost, de fapt, singura ideologie care a mai rămas
intelectualității maghiare pentru a NU accepta, fie și tacit,
integrarea regiunii în statutul român, pentru a nu legitima 1
decembrie 1918, pentru a ridica o baricadă chiar și atunci când era
evident că lupta era pierdută…

Cum avea să spună un senator maghiar de la Budapesta în interbelic, „a
fi transilvanist înseamnă a trăi periculos si a rămâne maghiar.”
Acesta a fost, de fapt, mesajul lui Kós Károly, și de aceea a fost el
decorat după Diktatul de la Viena de către alt „multiculturalist”
celebru, Miklós Horthy.

În realitate, Kós Károly nu dădea doi bani nici pe români, nici pe
multiculturalism. Proba? Niciodată, înainte de 1918, marele arhitect
nu a pledat pentru o recunoaștere reală și o integrare armonioasă a
majorității românești – pe care nu o menționa niciodată și de care nu
îi păsa. Transilvania însemna până atunci doar unguri, sași și secui.

„Revelația” transilvanismului ca mod de relaționare cu românii a venit
doar atunci când Transilvania a intrat, prin Unire, în componența
Regatului României. Și nici asta nu s-a petrecut brusc, ci pe etape,
adică doar atunci când Kós Károly s-a convins că altă posibilitate nu
mai este.

Primul său gest „multicultural” îl face în primăvara lui 1919, când
organizează așa numita „republică de la Călata”, o entitate de
autoguvernare maghiară apărută ca reacție la Unirea de la 1 decembrie
1918. Evident, asemenea inițiative marginale nu aveau nicio șansă. Așa
că devine „transilvanist”.

Recunoaște, la începutul anului 1921 – împreună cu Paál Árpád și
Zágoni István – că lupta pare pierdută și că nu mai poate fi dusă ca
înainte. De aceea a adresat un apel către maghiarimea ardeleană cu
titlul de Kiáltó szó (Glasul care strigă), iar unul din
enunțurile-cheie ale documentului sună astfel: „Trebuie să ținem cont
de forțele noastre, să ne organizăm munca, trebuie să știm scopul pe
care vrem să îl atingem”.

Iar Kós Károly îl știa foarte bine, că de asta a fost decorat
ulterior. Nu e deloc întâmplător că acest citat din 1921, ambiguu, dar
limpede în ambiguitatea sa, este și motto-ul din 2017 al Planului
guvernului maghiar de acțiune în Transilvania.

Încă un episod, tot relevant. „Transilvanismul” s-a manifestat și în
literatură din inițiativa contelui János Kemény care, în 1926, a
invitat în castelul său din Brâncovenești personaje literare maghiare
din România. Acolo a fost fondată asociația culturală Helikon, la
reuniunile căreia Kós Károly se întreținea cordial cu un alt
„multiculturalist” notoriu… Albert Wass, persoană condamnată printr-o
sentință definitivă pentru crime de război.

„Ați înnebunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!”

Și în 1940 vine testul suprem pentru „transilvanism”, adică Diktatul
de la Viena. Ce face Kós Károly? Simplu, se implică activ. Este
decorat urgent cu cea mai importantă decorație a regimului Horty,
Crucea Apărării Naționale (Nemzetvédelmi Kereszt), (ziarul „Ellenzék”,
Cluj, 16 iun. 1941) după care este numit profesor universitar prin
crearea la Academia Agricolă din Cluj a unei catedre speciale de
Construcții agricole și devine, în acest fel, și membru al Senatului
Învățământului Superior, calitate în care, spun cei care l-au
cunoscut, „s-a opus numirii vreunui român ori evreu in învățământul
superior”: „În același timp… a acceptat și exercitat cu o autoritate
dictatorială potrivită atmosferei epocii, funcția de președinte al
«Breslei Miklós Barabas», singura organizație de artiști plastici
permisă în Transilvania de Nord, în care nu a admis „primirea
artiștilor români și evrei”, declarând explicit unor solicitanți
pentru intrarea în organizație: „Ați înnebunit? Aici nu va călca
picior de valah sau jidan!”

Cei care au înțeles cel mai bine alura strategică a
„transilvanismului” și valoarea sa de ideologie de substitut au fost
istoricii unguri care l-au evaluat retrospectiv. În 1942, cunoscutul
istoric László Makkai, scria în studiul său „Calea spiritului ungar in
Transilvania trianonica” (A magyar szellem útja a Trianoni Erdélyben,
revista „Hitel”, Cluj, nr. 7, 1942): „Transilvanismul a avut dreptate
nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice și umaniste
de circumstanță să intre într-un ocol comun (cu ungurii n.n.), ci
atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan, ca principiu
organizatoric al conviețuirii popoarelor, poate fi inspirat exclusiv
de ungurime.

Prin „transilvanism” Ardealul și-a creat propria-i ideologie San
stefaniană (…) Statul nu poate fi altceva decât expresia spirituală
a unui singur popor, iar acel stat care poartă spiritul națiunii
ungare constituie singura forma de viață și pentru popoarele
nemaghiare din bazinul carpatic…”. Acesta este Kós Károly,
inițiatorul „transilvanismului”, cel pe care autorii Planului din 2017
– guvernul ungar și UDMR, au decis să îl transforme în steag de luptă.

Limbajul documentului

Nu doar numele ales de oficialii maghiari este un semnal elocvent, ci
și tonul întregului text. Iată doar câteva elemente care, fiecare, se
constituie într-un mesaj politic indubitabil:

1. În document nu apare niciodată, explicit, „statul român”. Este
surprinzător că Budapesta își bazează acțiunile pe un document care
vizează cetățeni români trăitori în România, dar în text nu se face
nicio referire explicită la „statul român” (doar la România, când
aceasta apare în denumiri oficiale). Este o performanță greu de
egalat.

2. Transilvania devine… o țară. Iată ce spune documentul: „În
economia de piață care s-a instaurat după schimbarea de regim (din
1989), deși una dintre condițiile competitivității este capacitatea de
cooperare, cultura unei înalte cooperări la nivel înalt, specifică
statelor occidentale, s-a format cu greu în fostele state comuniste,
și așa a fost și în Transilvania”. Această afirmație contorsionată,
ambiguă, care dislocă Transilvania din geografia ei firească, are un
singur scop, de a evita utilizarea sintagmei „România” și evidențierea
în continuare a unei entități politice și economice distincte,
respectiv „Transilvania”.

3. În document nu se face nicio referire la guvernul României. Nici
guvernul României nu este menționat niciodată în document. Iată cum
vede Budapesta implementarea documentului pe teritoriul României și
cine ar fi partenerii: „Planul de acțiune finală bazat pe principiile
acestui document va fi posibilă prin colaborarea dintre guvernul
Ungariei, UDMR, reprezentanții bisericilor ungurești istorice din
Transilvania, respectiv asociațiile fermierilor unguri din România și
a Uniunii oamenilor de afaceri maghiari din România”. Guvernul
României? Care guvern? Care Românie?…

4. Acreditarea ideii de „Ținutului Secuiesc”. Dacă nu menționează
statul român și nu se sinchisește de guvernul României, de ce
documentul ar avea vreo sensibilitate față de poziția Bucureștiului și
în alte chestiuni? De pildă, așa zisul „Ținut Secuiesc”. Poziția
oficială a României e cunoscută: nerecunoașterea așa-zisului „Ținut
Secuiesc”, care nu există ca unitate administrativ-teritorială în
România și nu are fundament constituțional, legal sau chiar istoric.
Documentul unguresc îl abordează ca pe o realitate certă,
incontestabilă, în răspăr vădit cu pozițiile românești, fără măcar să
introducă o notă de subsol. Descrierea e amplă, cuprinzătoare. Chiar
te întrebi pentru cine e făcut documentul dacă necesită o asemenea
prezentare detaliată – totul făcut, evident, din perspectiva maghiară.
Cu ceva vreme în urmă (2011), Ministerul Român de Externe convoca
ambasadorul Ungariei pentru clarificări privind găzduirea
reprezentanței „Ținutului Secuiesc” în Casa regiunilor maghiare din
Bruxelles… Nu e clar care vor fi implicațiile acceptării (?) de
către partea română a unui document în care așa-zisul „Ținut Secuiesc”
este prezentat pe larg ca o realitate concretă.

5. Ceangăii sunt secui. Dacă tot e vorba să se scrie un plan
exclusiv din perspectivă ungară și să fie acceptat de partea română,
de ce să nu se „clarifice” toate chestiunile, inclusiv cea a
ceangăilor? Iar autorii documentului exprimă și aici, fără nicio
tresărire, strict poziția maghiară pe această chestiune: ceangăii nu
sunt români maghiarizați, ci secui sau urmașii lor, consecință a
migrației uneori în masă a acestora inclusiv în Moldova. De ce este
nevoie ca într-un document „tehnic” să fie menționată și chestiunea
ceangăilor, aparent e greu de înțeles. Dar răspunsul este clar: Planul
Kós Károly este orice altceva, dar nu (doar) un document „tehnic”.

6. Partenerul direct al Guvernului Ungariei în România este UDMR.
Autorii care semnează acest studiu sunt membrii UDMR (Borboly Csaba,
Horváth Anna, Kozma Mónika, Molnár Zsolt, Pásztor Sándor, Péter
Ferenc, Tamás Sándor, Winkler Gyula). Practic, aceștia semnează un
document programatic care să fundamenteze/concretizeze o decizie a
guvernului ungar. Ideea subliniată este aceeași: Budapesta lucrează în
Transilvania direct, fără intermediari, având un partener nemijlocit
acolo, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR).
Budapesta decide direcția, UDMR execută și scrie planul, Budapesta
trece la implementare. Cine mai are nevoie de statul român?

Un șir lung de confuzii, bâlbâieli și ambiguități

Planul a fost elaborat în 2017, acceptat – fie și tacit! – de către
partea română. În 2018, partea maghiară mulțumește oficialilor români
pentru sprijinirea proiectului. Agenția maghiară de presă MTI scria că
„Levente Magyar, secretar de stat pentru relațiile cu parlamentul în
cadrul Ministerului Afacerilor Externe și Comerțului Exterior din
Ungaria, a considerat important faptul că guvernul român a primit în
mod pozitiv programul și manifestă în continuare o atitudine
pozitivă”.

În septembrie 2019, Péter Szijjártó, ministrul maghiar de Externe, a
anunțat că guvernul Ungariei va extinde în aproape tot vestul României
programul de dezvoltare economică transilvăneană, care până acum se
derulase doar în Ținutul Secuiesc.

Două luni mai târziu, în noiembrie 2019, ambasadorul României la
Budapesta, Marius Lazurcă, i-a transmis public vicepremierului maghiar
Zsolt Semjen că programul guvernului Ungariei nu a fost discutat cu
guvernul României și că România nu și-a dat acordul pentru
implementarea acestor măsuri. Ambasadorul a fost ferm: „În consecință,
o spunem din nou, România NU și-a dat acordul pentru implementarea
acestor măsuri și, prin urmare, solicită ca acest program să fie
derulat doar cu implicarea autorităților române, în mod transparent și
nediscriminatoriu”.

Proiectul guvernului Ungariei e gestionat în România de fundația Pro
Economica, condusă de Monica Kozma (membru UDMR). Directorul executiv
al Fundației, care canalizează milioane de euro către fermierii din
Transilvania, a reacționat, la vremea respectivă, la declarațiile
ambasadorului român, afirmând că pentru derularea programului „nu este
nevoie de niciun acord bilateral, conform normelor europene”. Într-un
interviu din decembrie 2019 acordat cotidianului Krónika, Hunor
Kelemen, președintele UDMR, îl contrazice și pe ambasadorul român și
pe Monica Kozma și confirmă că partea română și-ar fi dat acordul
pentru programul inițiat de Ungaria pentru investițiile din
Transilvania. Ați înțeles ceva?

Planul este lansat în 2017, intră în implementare, în 2018 Budapesta
mulțumește oficial autorităților române pentru sprijin, în 2019
Budapesta vrea extindere, un oficial român (ambasadorul României la
Budapesta) spune că statul român nu și-a dat acordul pentru plan, o
deputată UDMR (cea prin care se implementează programul) spune că nu
este nevoie de niciun acord bilateral, iar liderul UDMR (adică șeful
celor care l-au scris/semnat) spune că Bucureștiul oficial și-ar fi
dat acordul!… Ne poate și pe noi lămuri cineva, până la urmă?

Există vreo celulă de criză pentru pandemia hugaro-virusului?

Am mai avertizat asupra faptului că o Ungarie în care Soros e obsesie
națională și 70% dintre cetățeni votează FIDES și JOBBIK își pierde
direcția din multe puncte de vedere. România ar trebui să intervină
din timp, preventiv – inclusiv în parteneriate cu Bruxelles-ul și
Washington-ul – pentru ca această pierdere a busolei să nu genereze
acțiuni care necesită sau vor necesita reacții dure ale Bucureștiului
și care riscă să escaladeze într-o spirală a violenței pe care Ungaria
lui Viktor Orban o dorește. Era/este nevoie de acțiuni ferme tocmai
pentru ca un rău mai mare să nu se producă.

Ce urmează după publicarea Planului Kós Károly?

1. Simplul fapt că Budapesta își permite să așeze întregul ei
travaliu din Transilvania sub egida unui personaj disprețuitor la
adresa românilor și care a fost decorat de Miklos Horty ar fi trebuit
să atragă după sine o respingere fără discuții a acestui document și,
pe cale de consecință, a acțiunilor care derivă din acesta.

2. Faptul că Budapesta aplică documente privitoare la cetățeni
români care trăiesc în România fără să menționeze explicit statul
român sau guvernul României este, dincolo de desconsiderarea vădită, o
tentativă strategică de a muta liniile roșii în relația bilaterală,
respectiv de a se prezenta ca actor legitim să trateze chestiunea
Transilvaniei indiferent de atitudinea statului român. Este ceea ce am
numit de-suveranizarea României în Transilvania.

3. Acceptarea acestui document în 2017 și lipsa de reacție
ulterioară au fost, din această perspectivă, o eroare strategică.
Faptul că un plan fără nicio referință la România și la guvernul de la
București intră în vigoare și se implementează, este, pentru Ungaria,
deja o victorie în acest joc al de-suveranizării României și a
transmiterii mesajului că Budapesta este, cel puțin, co-participantă
la decizie în regiune (pasul spre co-suveranitate).

4. Planul Kós Károly este parte a unui proiect asumat și urmat
consecvent de diplomația maghiară a regimului Orban. Inclusiv în
incidentul recent cu Ambasadorul României – deocamdată nu pe speța
Planului – Ministrul de externe ungur Szijjártó Péter a profitat de
prilej pentru a retransmite, în postarea sa de pe Face Boook, cel mai
important mesaj al diplomației maghiare: „…și ambasadorul român –
adică România, n.n. – trebuie să înțeleagă limpede ca apa că maghiarii
din afara granițelor sunt parte a națiunii maghiare. De aceea, și în
viitor îi vom ajuta exact cum am făcut-o și până acum”;

5. Își mai amintește cineva de faimoasa declarație din anii 90, a
așa numitului „guvern de istorici” de la Budapesta, în care șeful
guvernului se identifica drept „premierul a 15 milioane de unguri”? La
vremea respectivă, mesajul a stârnit reacții furioase, deși, atunci,
oficialii unguri nu îndrăzneau să facă afirmații atât de tranșante –
declarația completă a premierului era că „sunt premierul, în spirit, a
15 milioane de unguri”. Acum, oficialii maghiari spun asta cotidian,
fără să le tresară niciun mușchi, și fără să aibă vreo teamă de
consecințe. O tempora…

6. Uluitor este altceva. Cum se face că un regim precum „regimul
Orban”, care a fost și este pus sub oprobiu de instituțiile europene,
contestat – nu de România! – la nivelul familiei politice din care
face parte, un regim care dansează cu Moscova de câte ori are prilejul
și a adus investiții rusești de zeci de milioane în UE și NATO, și, în
plus, este recipientul cel mai deschis investiților chineze în regiune
– cum se face deci că un asemenea regim complexează incredibil
Bucureștiul și paralizează încă o reacție firească? Tăcerile care s-au
acumulat până astăzi, de la acceptarea fără reacție a investițiilor
rusești de la Centrala nucleară de la Pecs, lăsarea slobodă a oricărui
oficial maghiar să se plimbe prin România ca la el acasă și să spună
ce vrea, acceptarea umilitoare, fără reciprocitate, a refuzului părții
maghiare de a ne onora Ziua Națională pe 1 decembrie, până la Planul
Kós Károly – sunt inexplicabile din perspectivă românească, dar, din
perspectivă ungurească, au fost citite, de fiecare dată, ca o
încurajare. Și Budapesta a mers tot mai departe, iar Bucureștiul pare
acum fără replică.

7. Cu un an în urmă, LARICS prezenta în Aula Academiei Române,
Barometrul de opinie publică, un tablou amplu al percepției chestiunii
maghiare la nivelul publicului din România: circa 62% din populația
României crede că Budapesta dorește, într-o formă sau alta, controlul
Transilvaniei, se implică nepermis în treburile interne ale României,
are interesul ca România să fie un stat slab și nu poate fi
considerată un prieten al țării noastre. În același timp, Rusia este
privită negativ și în termeni inamicali de circa… 64-65% dintre
români. Păstrând proporțiile, în termeni de percepții publice, avem
de-a face cu „o altă Rusie”, aproape la fel de negativ privită de
către populația românească. Sigur, Ungaria nu este Rusia, dar, tocmai
de aceea, temerile aproape egale ale românilor față de Budapesta și
Moscova ar trebui obligatoriu să devină subiect de clarificare
publică.

8. Vremurile care vin nu vor fi nici calme, nici liniștite. Criza
economică care se prefigurează va fi momentul perfect pentru cei care
vor să pescuiască în ape tulburi. Astăzi, prin implicarea sa
nemijlocită, aproape nefiltrată de către statul român – de la expunere
mediatică la investiții în agricultură, de la baze sportive la
grădinițe, de la terenuri de fotbal la cetățenii – dependența și
loialitatea maghiarilor din Transilvania față de regimul Orban este
mai mare ca oricând. Asta îi va permite lui Viktor Orban la un moment
dat să joace cartea naționalistă și revizionistă (referendumuri pentru
autonomie teritorială etc.) inclusiv pentru a-și acoperi eventuale
probleme politice interne. Nu e vorba că va reuși ceva concret. Dar
încă un eșec unguresc nu va consola pe nimeni: e vorba că riscă să
arunce în aer stabilitatea unei regiuni și așa complicată. Și aici e
bomba care ticăie astăzi și trebuie dezamorsată până nu e prea târziu.

Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.