(…)

Problema poate cea mai grea este pusă de cei care contestă realitatea anti-românismului ca fenomen cu urmări grave în viaţa noastră de toate zilele. Nu sunt puţini scepticii şi „realiştii, lucizii”, deseori ironici, care refuză pur şi simplu să ia seama la dovezile existenţei active a anti-românismului. Nu este deloc exclus, ba este chiar foarte logic – e vorba de logica răului!, ca în strategia anti-românismului să intre şi preocuparea de a combate şi descuraja acţiunea de demascare a anti-românismului. Scepticii care fac o profesiune de credinţă din a se îndoi de realitatea anti-românismului trebuie să înţeleagă că se expun astfel unui risc major, acela de a face, fără voia lor, jocul adversarilor, al inamicilor noştri.

În acest sens, relatez din experienţa mea momentul când am descoperit cu stupoare că anti-românismul funcţionează ca strategie cu consecinţe dintre cele mai palpabile, la nivelul existenţei unor oameni nevinovaţi. Aveam cunoştinţă de anti-românismul, să zicem, al unor teorii istorice, susţinute de unii istorici împotriva bunului simţ şi a numeroase argumente istorice irefutabile. Cazul, bunăoară, al istoricilor care contestă şi azi continuitatea şi vechimea noastră în Nordul Dunării. Aveam cunoştinţă şi chiar oarecare înţelegere, compasiune mai exact spus, pentru acest soi de mercenariat, care se rezumă totuşi la lumea ideilor, a teoriilor istorice. S-a întâmplat însă ca imediat după 1990 să intru în posesia unor informaţii şocante cu privire la nivelul infestării cu Sida a copiilor din România. Am aflat astfel că, la acea dată, jumătate dintre copiii din Europa afectaţi de teribilul virus erau copii din România. Ca senator în legislatura 1992-96 am avut posibilitatea să adâncesc acest subiect, inclusiv prin sesizarea SRI-ului, dar şi prin discuţii cu specialişti, medici pediatri şi micro-biologi, care s-au sesizat singuri şi din proprie iniţiativă au cercetat cauzele care au dus la această situaţie. Numărul mare de copii români bolnavi de Sida nu se putea explica prin deficienţele sistemului nostru sanitar, cu nimic mai rău decât cel din multe alte ţări europene, ca Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Serbia, să zicem. Am aflat astfel, atât dintr-un raport al SRI nedat publicităţii, cât şi din comunicatul de presă al unui institut de farmaco-biologie din Iaşi, că îmbolnăvirea cu Sida a copiilor din România se produsese pe cale artificială, premeditată, printr-o acţiune criminală a unor persoane din Ţară, manevrate şi comandate din străinătate. Am înţeles că nu era greu, pentru procuratură, să identifice măcar în parte persoanele implicate în această acţiune criminală. Dezinteresul organelor de stat, sesizate de mine în acest scop, m-a pus cel mai mult pe gânduri. Ba mai mult, institutul din Iaşi unde s-au desfăşurat cercetările amintite a avut de suferit din partea autorităţilor. Ulterior, dovezile desfăşurării în România a unor ample scenarii şi strategii anti-româneşti s-au înmulţit. La fel şi dovezile că guvernanţii noştri de după1990 erau şi sunt programaţi să nu reacţioneze faţă de aceste pericole, ci mai degrabă să le oculteze. (…)