Decalogul junelui naționalist (3) Comunismul și anti-comunismul la români

Publicat de |2019-01-02T18:50:33+00:002 ianuarie 2019|Doctrină naţionalistă|

Decalogul junelui naționalist (3)

3COMUNISMUL  ȘI  ANTI-COMUNISMUL  LA  ROMÂNI

În mod curent, perioada 23 august 1944-22 decembrie 1989 este considerată a fi epoca comunistă din Istoria României. Există anumite interese, îndeosebi ale celor instalaţi la putere în decembrie 1989, să prezinte epoca respectivă ca omogenă, unitară, punând în sarcina acelei perioade de timp o serie de fapte şi caracteristici care ar defini întreaga perioadă. Acest punct de vedere, complet fals, este adoptat și de Raportul Tismăneanu. Ca fiu de cominternist, de agent KGB, Vladimir Tismăneanu era interesat personal în escamotarea adevărului, iar adevărul este următorul: Regimul comunist a fost un regim criminal și anti-românesc numai sau îndeosebi până în 1964… După aceea a fost altceva!

Ce a fost comunismul?…

Teza specifică comunismului, responsabilă pentru cea mai mare parte a abuzurilor şi suferinţelor provocate de comunism, a fost teza luptei de clasă, luptă care ar fi fost motorul istoriei, iar istoria însăși ar urma să se încunune prin dictatura proletariatului, prin victoria clasei muncitoare asupra claselor exploatatoare. Teza este falsă din mai multe motive, dar mai ales deoarece clasa proletară nu are identitate şi continuitate în timp. Proletarul, adică individul exploatat şi sărac, nu doreşte să aparţină propriei sale clase. El râvneşte să treacă în clasa din pricina căreia suferă. Chiar dacă urăşte clasa exploatatoare, el visează ca măcar copiii săi să-i aparţină… Acest dat elementar face din teza luptei de clasă o idee greşită, aberantă, dar extrem de periculoasă pentru societate prin forța ei de contagiune, de penetrare în mintea celor mai săraci cu duhul, îndemnându-i la acțiuni bezmetice.

Inegalitatea este o stare naturală a societăţii, inegalitatea este inevitabilă. Un guvern serios, responsabil de faptele sale, se îngrijeşte însă ca în anumite condiţii un număr cât mai mare de „proletari” să-şi poată părăsi clasa, să acceadă, dacă merită, în structuri sociale superioare. În Anglia, de exemplu, sistemul de burse pentru copiii săraci meritorii permite şi azi unui număr oarecare de copii de condiţie socială modestă să urmeze şcoli la a căror absolvire se trezesc propulsaţi în lumea bună britanică… O cât mai liberă, mai corect reglementată circulaţie în sus sau jos pe scara ierarhiei sociale, este cea mai bună metodă de contracarat propaganda comunistă axată pe ideea luptei de clasă. Meritocraţia descurajează lupta de clasă.

Ideea luptei de clasă se justifică numai ca diversiune. Are sens şi logică numai ca idee criminală. Sunt convins că liderii strategi ai celor care au invocat primatul luptei de clasă au ştiut bine că nu au nicio şansă să amelioreze astfel situaţia proletariatului, a celor mulţi şi săraci. Din păcate nici nu urmăreau acest scop. Stimularea şi susţinerea luptei de clasă în interiorul unei societăţi are ca rezultat şi, foarte probabil, ca scop nemărturisit, să macine structurile de supravieţuire şi dăinuire ale statului respectiv, ale naţiunii pe seama căreia s-a constituit statul respectiv. Exemplul Rusiei este dramatic de convingător, de edificator. În numele luptei de clasă şi a instaurării dictaturii proletariatului naţiunea rusă a fost lovită mortal: elitele ruseşti au fost lichidate, la fel clasa mijlocie, transformând marele popor rus într-o gloată dezorientată, mult împuţinată la număr. Societatea rusă a fost destructurată, poporului rus i-au fost smulse rădăcinile spirituale şi împuţinate resursele demografice. Rusia este azi un stat de-rusificat, iar ruşii sunt pe cale de a deveni minoritari în propria lor ţară. Acesta este preţul plătit de ruşi pentru onoarea de a se fi experimentat pe ei prima oară teoria marxistă a luptei de clasă… Pe scurt, teza luptei de clasă are un profund caracter anti-naţional. Unde a fost aplicată, inspirând politica de guvernare, ea a produs mari suferinţe şi mari pagube la nivel naţional, etnic.

La fel s-au petrecut lucrurile şi în România de după 23 august 1944. Sub pretextul luptei de clasă, al nimicirii duşmanului de clasă, au fost lichidaţi sau încarceraţi ori marginalizaţi o mulţime de români din elita oraşelor şi satelor. Foarte mulți români de ispravă au luat calea exilului. O statistică a victimelor comunismului din România, făcută la nivelul etnic, arată clar o majoritate, numerică şi procentuală, a românilor. Puţini minoritari s-au manifestat ca anti-comunişti şi au fost condamnaţi ca atare. Iar în ceea ce îi priveşte pe evreii care au primit condamnări politice la zeci de ani de temniţă, nici unul dintre ei nu a stat mai mult de câteva luni de recluziune. Asta în vreme ce unii români, deţinuţi politici de pe vremea lui Ion Antonescu, au stat în închisoare 24 de ani. Cazul părintelui Radu Leonte din Sibiu și a altor camarazi ai săi. Petre Ţuţea a stat, fără nicio vină propriu zisă, 13 ani, Simion Ghinea 17 ani… Ca ei au mai fost zeci de mii de români. Înainte de a avea un caracter de clasă, anti-capitalist, prigoana comunistă instituită după 1945 a avut un caracter anti-românesc.

Stenogramele şedinţelor de guvern din perioada guvernării Mareşalului Ion Antonescu consemnează o interesantă discuţie din primăvara anului 1944. Era clar că România va fi în curând ocupată de ruşi. Unul dintre miniştri, Mircea Cancicov mi se pare, ia cuvîntul şi se lamentează pe această temă: ruşii vor ocupa ţara, vor pune la guvernare partidul comunist, alcătuit numai din minoritari, evrei şi maghiari îndeosebi, astfel că românii vor intra sub un jug străin cumplit!… Câţiva dintre cei prezenţi i-au ţinut isonul, care mai de care căinând soarta poporului român. A intervenit şi Mareşalul, zicând cam aşa: „Domnilor, situaţia nu este chiar aşa de disperată. Comuniştii vor ajunge, într-adevăr, la putere. Dar câţi sunt aceşti comunişti? Abia câteva sute! Ca să se menţină la putere, vor fi nevoiţi să lărgească baza de masă, să deschidă porţile partidului şi vor intra astfel în Partidul Comunist a mulţime de români. Iar când românii vor fi majoritari în Partidul Comunist, nu mă îndoiesc că Partidul Comunist îşi va schimba politica, va înceta politica sa anti-românească!”…

Previziunea Mareşalului s-a dovedit perfectă. Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut o politică discretă şi eficientă de infiltrare a românilor în structurile de conducere ale Partidului Muncitoresc Român, cum s-a numit partidul comunist pe vremea aceea. Nota bene: la înfiinţare, în 1921, s-a numit Partidul Comunist din România, fiind astfel localizat numai geografic, lăsând să se înţeleagă că nu era un partid românesc, al românilor, al intereselor româneşti, ci al comuniștilor din România. PC(d)R a susţinut încă de la înfiinţare că România este un stat multinaţional, imperialist, că just şi corect este ca România Mare să se dezmembreze şi să dea înapoi Basarabia ruşilor, Transilvania ungurilor şi Dobrogea bulgarilor… Pentru această poziţie, PC(d)R a fost interzis prin lege la scurtă vreme după înfiinţare. Şi-a continuat activitatea în ilegalitate, cu un sprijin quasi inexistent din partea românilor etnici.

Politica de românizare a partidului comunist a dat roade: mai întâi a fost îndepărtată gruparea cominternistei fanatice Ana Pauker, iar în 1958 conducerea românească a partidului comunist a obţinut retragerea trupelor sovietice de ocupaţie şi retragerea armatei de consilieri sovietici. În alte ţări socialiste aceste trupe sovietice au rămas până după 1990… Succesul cel mai spectaculos l-a constituit declaraţia de independenţă politică a comuniştilor români faţă de Moscova, din aprilie 1964. În mod semnificativ şi simbolic, deloc întâmplător, în acelaşi an 1964 deţinuţii politici din România sunt eliberaţi cu toţii şi, de bine, de rău, sunt reintegraţi în societate. Anul 1964 este socotit, pe bună dreptate, un an de cotitură în viaţa politică postbelică a României. Este anul când Partidul Comunist Român se angajează pe o direcţie a intereselor româneşti, aşa cum aceste interese puteau fi înţelese în condiţiile de atunci. Căci afirmarea acestor interese, subordonate teoretic respectului pentru specificul național, era posibilă numai prin angajamentul inechivoc al păstrării nealterate a doctrinei comuniste, pentru a nu oferi Moscovei pretext de intervenţie. Această cotitură a fost posibilă şi pe fondul apariţiei divergenţelor dintre URSS şi China, comuniştii români având inspiraţia şi diplomaţia de a stabili cu China relaţii speciale de susţinere reciprocă în cadrul comunităţii internaţionale a partidelor comuniste. Prietenia lui Ceauşescu cu China a întârziat reacţia pedepsitoare a Moscovei până în decembrie 1989…

Prin politica de românizare a PCR a fost diminuat procentul de minoritari, de evrei şi maghiari, din structurile de guvernare. Chiar şi aşa, în decembrie 1989 numărul evreilor cu funcţii de conducere în PCR era încă destul mare. Dar era departe de ceea ce fusese după 1945, până pe la mijlocul anilor ’60. Departe și de ceea ce va însemna prezența evreilor în structurile de guvernare după 1990…

Lipsa de ruşine şi de măsură arătată atunci de evreii comunişti, ahtiaţi după putere, o pot ilustra prin următoarele două exemple: la un moment dat, după îndepărtarea lui G.Călinescu din învățămînt, la catedra de literatură română de la Universitatea Bucureşti erau numai evrei, parte din ei nici măcar cu studii filologice! Colegul meu Alec Hanţă îmi povestea că atunci când a fost oprit asistent, pe la mijlocul anilor ’50, a constatat că era singurul român din catedră… O catedră din care fuseseră alungați D.Caracostea, G.Călinescu, Al. Piru…

O situaţie similară în diplomaţie: când s-a redeschis după război ambasada României de la Atena, din tot personalul ambasadei numai şoferul vorbea, destul de stricat, româneşte. Restul angajaţilor, evrei veniţi din Rusia sau evrei unguri, nu ştiau limba ţării pe care o reprezentau… Nu e de mirare că asemenea reprezentanţi de interese naţionale româneşti au fost de acord cu închiderea şcolilor româneşti din Grecia şi abandonarea imobilelor repective. La fel cum alţi diplomaţi evrei reprezentanţi ai statului român au înstrăinat Insula Şerpilor… URSS nici măcar nu o ceruse!

Se pare că Gheorghiu-Dej a plătit cu viaţa efortul de a româniza politica şi structurile partidului comunist. A murit de cancer, provocat prin iradiere, se zice. Din fericire(sic!), i-a urmat la conducerea Țării și a partidului Nicolae Ceauşescu. Crezul naţionalist al acestuia a fost mai făţiş. Cu rezultate care nu au depins numai de el. Este o mare greşeală să se creadă, aşa cum ne-a bătut la cap Europa liberă, că Nicolae Ceauşescu a avut putere absolută. Că a făcut şi că putea să facă tot ce voia. Impus la conducerea partidului de o şedinţă a unui grup restrâns de tovarăşi din Biroul politic al Comitetului Central, el ştia bine că poate fi destituit la fel de uşor. Nu insistăm pe acest subiect. Mai interesant este să spunem că politica impusă de Nicolae Ceauşescu a avut rezultate excepţionale, în multe privinţe. Îndeosebi în economie și diplomație, domenii în care România devenise o forţă reală, cu performanțe al căror inventar ne ferim azi să-l facem corect. Economia românească fusese gândită să producă cât mai mult pentru export, să importe cât mai puţin, ajungând propriu zis la o stare de autarhie azi greu de imaginat. E suficient însă să medităm la ambiţia pe care a avut-o Ceauşescu de a construi la Bucureşti cea mai mare clădire din lume, CASA POPORULUI cum a numit-o, iar la ridicarea acestei construcţii să fie utilizată numai inteligenţă şi mână de lucru românească, şi numai materiale şi dotări fabricate în România. Azi, după 20 de ani de la căderea regimului ceauşist, nu poţi să zugrăveşti o garsonieră fără să foloseşti materiale de import…

Pentru a aprecia performanțele industriei românești din acea vreme, e destul să amintim anunțul făcut de Europa liberă în primăvara anului 1989, dacă nu mă înșel: „România are capacitatea tehnică și științifică de a fabrica bomba atomică”. După 1990, de la Emil Tocaci, care a fost o vreme secretar de stat la Ministerul Cercetării Științifice, am aflat că un prototip al bombei fusese chiar fabricat, la Pitești. Când s-a aflat, imediat s-a produs intervenția dură a autorității internaționale în materie, de la Viena, impunând României distrugerea prototipului și stoparea programului. Menționez vorba spusă de Petre Țuțea când a aflat de anunțul de la Europa Liberă: „Bag în p… mă-sii cine l-o mai înjura pe Ceaușescu!”

Pentru imbecilii care au scornit și răspândit ideea că politica independentă a lui Ceaușescu față de Moscova și comintern a fost comandată chiar de la Moscova, fac cunoscut detaliul pe care mi l-a relatat Stelică Canja, inginer constănțean, care a lucrat la proiectarea metroului din București: la indicația discretă a lui Ceaușescu, metroul a fost proiectat în așa fel încât să nu se potrivească cu vagoanele sovietice sau alte utilaje, făcând astfel imposibilă orice ofertă de colaborare sovietică… Alte dovezi în acest sens există o mulțime!

Cei ce susțin că politica de independență a lui Ceaușescu a fost convenită cu Moscova fac un joc propagandistic anti-românesc, al KGBului. Acestora trebuie să le punem o singură întrebare: de ce agenții KGBului l-au ucis pe Ceaușescu?

Să nu fiu greșit înțeles. Nu facem elogiul comunismului. Regimul ceauşist nu a fost un regim comunist. Şi Ion Iliescu avea dreptate în ziua de 22 decembrie 1989 când l-a acuzat cu toată vehemenţa pe Nicolae Ceauşescu că „a întinat idealurile comuniste”. Iliescu vorbea de pe poziţiile Cominternului, ale evreilor comunişti şcoliţi la Moscova, care s-au bucurat în România de puteri absolute în anii „obsedantului deceniu”, când abuzurile comuniste au compromis pentru totdeauna ideea comunistă în România.

Cu aluzie la naţional-socialismul hitlerist, evreii cominternişti au lansat sintagma naţional-comunismul, pentru a defini epoca Ceauşescu. Denumirea nu este chiar greşită, dacă consideri că naţionalismul nu este un păcat, ci, precum subsemnatul, o virtute. A fost Ceauşescu un naţionalist? Nu aş da un răspuns răspicat afirmativ. Nu avem nici informaţii complete şi sigure. După 1990 ne-am confruntat cu o serie de dezvăluiri care, toate, veneau să infirme date şi informaţii care, înainte de 1990, au circulat şi au avut mare credibilitate, potrivit cărora Nicolae Ceauşescu fusese văzut de noi ca un monstru, ca un criminal sau ca un incompetent, un impostor, un mitocan. Dintre acuzaţiile grave aduse lui Nicolae Ceauşescu, inclusiv din cele de la proces, niciuna nu s-a confirmat după 1990.

După 1990 am cunoscut un personaj din elita PCR care mi-a dezvăluit că a activat în cadrul unui colectiv extrem de restrâns care a gândit politica de românizare a Partidului Comunist. L-am întrebat cam ce măsuri au luat în acest scop. I-am cerut un exemplu concret şi clar. Mi-a povestit că la un moment dat a ieşit o hotărîre de partid potrivit căreia cei care aveau rude apropiate plecate din ţară nu mai puteau îndeplini funcţii importante de conducere. Or, cam toţi comuniştii evrei aveau astfel de rude plecate în Israel, în Occident. Cu acest pretext se pare că au fost trecuți pe linie moartă alde Leonte Răutu şi Miron Constantinescu. Evident, au fost şi unii români victime nevinovate, colaterale, ale acestei politici cu totul justificată în esența ei.

În termeni mai potriviţi, prof.Viorel Roman din Germania a lansat formula dictatură de dezvoltare pentru a caracteriza perioada Nicolae Ceauşescu, 1965-1989. Într-adevăr, regimul a fost dictatorial, dar nu în scopul dobândirii unor mari privilegii şi averi personale, de clan sau de grup, ci pentru industrializarea ţării, pentru obţinerea unui spor demografic absolut necesar, pentru ridicarea nivelului de trai şi de instrucţie al populaţiei. Resentimentele pe care aproape toţi le-am avut faţă de regimul Ceauşescu trebuie reconsiderate din perspectivă istorică, prin comparaţie cu ce a fost în România înainte de 1964 şi mai ales după 1990. Comparaţia este net favorabilă lui Ceauşescu şi pune în evidenţă voinţa sa de a ridica România printre ţările importante ale lumii. Ducând această politică extrem de ambiţioasă şi chiar obţinând o serie de rezultate notabile în acest sens, Ceauşescu a supărat multă lume, în primul rând a stârnit reacţia adversă a structurilor anti-româneşti din Ţară şi din străinătate. Soarta pe care a avut-o Nicolae Ceauşescu, soartă pe care niciun român nu i-a dorit-o, ne obligă, mai ales pe cei care l-am considerat că a fost un tiran şi un duşman al poporului român, să ne reevaluăm criteriile şi aprecierile în privinţa lui Nicolae Ceauşescu. Subsemnatul se află printre cei care l-au hulit şi l-au dispreţuit pe Ceauşescu înainte de 1990. Deşi mi s-a cerut să scriu declaraţii de admiraţie şi laudă pentru Ceauşescu, nu am făcut-o. După 1990 am cedat însă în faţa evidenţelor. Drept care mă alătur celor care, departe de a fi apologeţii lui Ceauşescu, disting între perioada de comunism cominternist, bolşevic, 1944-1964, şi perioada „naţional-comunistă”, a dictaturii de dezvoltare.

Perioada cominternistă a avut un marcat caracter criminal şi anti-românesc. Sub pretextul luptei de clasă şi al combaterii foştilor exploatatori, victimele regimului cominternist au fost în primul rând elitele româneşti de la oraşe şi sate, din învăţămînt, din armată, din viaţa publică. Pe drept cuvînt unii au numit „holocaustul culturii româneşti” cele petrecute în România anilor ’50.

Perioada care a urmat, a ultimilor ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej şi a celor 25 de ani de regim ceauşist, a pus capăt persecuţiilor politice brutale, inumane, de tipul celor experimentate la Piteşti de cominterniştii grupaţi în jurul Anei Pauker. Măcar la nivelul intenţiilor regimul Ceauşescu a fost altceva. Dar şi la nivelul realizărilor propriu-zise se cuvine să avem obiectivitatea şi spiritul de fair play pentru a-i recunoaşte regimului Ceauşescu meritele pe care totuși le-a avut. Multe sau puţine, aceste merite se cuvine a fi evidenţiate sine ira et studio.

Știu bine că mulți dintre cititorii acestor pagini vor fi contrariați de aceste afirmații. Pentru cei care au trăi din plin acei ani, pentru cei care în decembrie 1989 erau trecuți de prima tinerețe, nu am niciun drept să insist cu alegațiile mele. Frații mei de suferință au propriile lor argumente, experiența proprie, mai mult sau mai puțin dureroasă, pentru a judeca acea epocă. Pentru cei tineri, care cunosc acea perioadă mai mult din auzite și mai puțin din experiențe trăite, insist: una a fost România sub guvernarea comunistă de inspirație cominternistă, până la începutul anilor ’60, și alta a fost viața noastră după aceea, după o oarecare marginalizare a evreilor cominterniști și agenți KGB.

Nota bene: agenți KGB au fost și mulți români! Nu le-a fost greață să-și trădeze țara și neamul!…

Nu este mai puțin adevărat că Nicolae Ceaușescu a fost dezavantajat de impresia pe care o făcea, mai ales în rândul intelectualilor, de om lipsit de educație, incult și necioplit, incapabil să vorbească corect românește etc… Nu avea cultura manierelor elegante și nici nu punea mare preț pe ele, se pare. Dar, cu toate acestea, regina Angliei nu a ezitat să-l plimbe cu caleașca regală prin Londra, onoare de care s-au bucurat foarte puțini șefi de stat. În fapt, onoarea era acordată României, statutului de lider pe care România îl avea în acel moment în lume! Dar nici Nicolae Ceaușescu nu era străin de acest statut!…

La impresia de neam prost, se adăuga aerul morocănos al lui Ceaușescu, mereu nemulțumit de ce vede, incapabil să glumească cu subalternii. Era, în mod evident, un om complexat, care încerca să-și domine handicapul de educație. Dacă ar fi avut aerul degajat, deseori non șalant al lui Ion Gheorghe Maurer, ar fi ajuns să fie într-adevăr cel mai iubit fiu…

În plus, vorbăria goală a propagandei de partid, limbajul îngălat și lozincard al acesteia, i-a împiedicat pe români să perceapă și partea bună, într-adevăr excepțională a guvernării ceaușiste. Bunăoară, această propagandă nu a făcut niciodată o comparație amplă între România și celelalte țări socialiste, prin care se putea ușor demonstra că stăm mai bine decât Ungaria sau Polonia, Bulgaria sau Rusia, în cele mai multe privințe. În țări ca Ungaria sau Polonia vitrinele erau mai arătoase ca la noi, pline cu produse de import din Occident, Pepsi și Coca Cola la discreție, țigări americane la fel, dar acasă, frigiderele oamenilor erau cam goale… În România era invers: vitrinele magazinelor erau goale, dar frigiderele românilor erau mereu pline. Iar mulți dintre noi aveau și ladă frigorifică, speriați de foametea care, aflaseră ei de la Europa Liberă, bântuie în România!

Trebuie știut că foamea și frigul pe care chiar le-am îndurat în ultimii ani de dictatură au fost, în fapt, efectul politicii anti-românești a marii finanțe occidentale. În timp ce Ungaria și Polonia primiseră credite mult mai mari decât România și nimeni nu-i soma să-și achite măcar dobânzile, nouă ni s-a pus sula în coastă și am fost somați să ne achităm integral datoriile. În mod evident finanța mondială era convinsă că România nu-și va putea achita datoriile și va intra în faliment! Ceaușescu ne-a obligat atunci, fără să ne întrebe!, la o adevărată curbă de sacrificiu, pentru a ne achita datoriile și pentru a merge mai departe, fără nicio amânare, cu programul de investiții. Iar în primăvara lui 1989, când datoriile au fost achitate, a făcut două greșeli mari: (1) nu a slăbit cureaua, nu a mărit cota alocată consumului intern, ca să simțim și noi, omul de rând, că am scăpat de povara datoriilor și (2) a promulgat o lege prin care și-a semnat sentința de condamnare la moarte: legea prin care interzicea generațiilor viitoare să se mai împrumute de la băncile din străinătate! O asemenea lege, prin puterea exemplului, zdruncina fundamentul sistemului internațional cămătăresc numit finanța mondială: FMI, Banca Mondială etc. În plus, mai declanșase și procesul de constituire a unei bănci internaționale, împreună cu Iran și Libia, care să acorde credite cu dobânda care se practica în România de către CEC: 3%. Să stăm și să ne întrebăm cum ar arăta viața noastră azi, dacă băncile la care ne-am îndatorat fiecare ar percepe o dobândă de 3%…

În 1989 se încheia un cincinal care consemna rezolvarea problemei locuințelor. E drept, foarte greu obțineai dreptul la o a doua locuință, dar nu era o problemă să primești casă de la stat cu o chirie ușor de suportat sau chiar să-ți cumperi un apartament, cu un preț accesibil oricui. Asta în timp ce în celelalte țări socialiste așteptai ani de zile ca să primești o locuință deja plătită… Practic, în România de atunci nu existau oameni fără locuință și fără servici!

În general, în privința mărfurilor curente, din cauza exportului masiv pe care îl făceam atunci, problema era să găsești să cumperi ce-ți trebuia! Nu banii erau problema! Azi vitrinele sunt pline, iar frigiderele celor mai mulți sunt goale!

Cincinalul care urma, 1990-94, ca program de investiții, era dedicat căilor de comunicații, șoselelor și auto-străzilor… Problemă pe care Ceaușescu visa s-o vadă rezolvată în cinci ani. Cum s-ar zice pe românește, n-a fost să fie!…

Greșeala cea mai mare a lui Ceaușescu a fost să lase propaganda pe mâna unor imbecili sau trădători. Toată mass media, dar îndeosebi televiziunea, au stârnit mânia și dezgustul românilor pentru familia Ceaușescu. Eram supra-saturați de chipul lor, de laudele deșucheate care li se aduceau nu zi de zi, ci ceas de ceas, la fiecare emisiune, pe fiecare pagină a ziarelor. Încă nu este prea târziu și nici lipsit de interes să aflăm din pricina cui am avut parte de acest dezmăț propagandistic care a produs numai efecte inverse în sufletul nostru. Nu cumva tocmai asta se urmărea?… Personal, la nivelul meu de informații, sunt înclinat să cred că întreg cultul personalității lui Ceaușescu a fost un act de sabotaj, o diversiune, o manieră subtilă de a-l face pe Ceaușescu nesuferit și antipatic, odios de-a dreptul. S-a lucrat și pe această cale, adică din interiorul PCR, la deteriorarea imaginii și autorității sale… În orice caz, eficiența cu care în decembrie 1989 au acționat trădătorii și agenții infiltrați în PCR, în Securitate și în Armată, ne îndreptățește să credem că aceștia au lucrat întotdeauna împotriva lui Ceaușescu, împotriva politiciii sale. Adică, în mare măsură, împotriva intereselor românești, făcând ca deficiențele sistemului să fie mai dureros resimțite!

Desigur, acțiunea lor a fost discretă, mascată sub chipul excesului de zel, al obedienței totale, al fidelității față de linia partidului etc.

În linii mari, aceeași evoluție a avut-o și Securitatea, aflată sub controlul și conducerea Partidului. A fost ani de zile o instituție programat anti-românească. Apoi, cu timpul, a început și ea să se românească. Dar niciodată pe de-a întregul. Ca și Partidul comunist…  În decembrie 1989 găseai printre ofițerii de Securitate sau din Armată și patrioți, atașați interesului național, unii mai mult, alții mai puțini, dar și trădători sau spioni, agenți ai KGD, GRU, CIA, Mossad etc. Și azi ar fi greu de stabili care cum a acționat, în serviciul cui!

*

O pagină distinctă în contextul rezistenței românești la comunism a înscris-o Biserica Ortodoxă Română. Comunismul ateu imaginat de Lenin și ceilalți lideri ne-creștini a pus la grea încercare toate credințele și cultele religioase din țările intrate sub jugul ateismului de stat. Se impune o comparație între bisericile ortodoxe din aceste țări. Nota bene: nu între Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică, să zicem, deoarece statutul lor a diferit în mod decisiv. Biserica Catolică, din orice țară de pe glob, beneficiază de sprijinul total al Vaticanului. În vreme ce Biserica Ortodoxă, auto-cefală în fiecare țară, a avut a se sprijini numai în vrednicia prelaților, a arhiereilor, și în credincioșenia, adică în autenticitatea credinței creștine din sufletul enoriașilor, a credincioșilor ortodocși din țara respectivă…

În Rusia, în Ucraina, în Bielorusia, în Serbia, în Bulgaria și Albania, viața religioasă abia mai palpita în 1989. Părea că se va stinge în curând. Rar când cineva își mai boteza copilul sau mai trecea prin fața altarului pentru cununia religioasă. Iar morții erau duși la groapă fără nicio preocupare, niciun gând la mântuirea sufletului, și erau abandonați țărânei ca niște obiecte inerte, fără nicio cruce la căpătâi…

În România până și cei mai îndoctrinați comuniști nu lipseau să-și boteze copiii ori să-i cunune, chiar dacă mai discret sau chiar în secret. Secretul lui Polichinelle!…

Mi-a dat detalii preotul paroh Dragomir de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Constanța, care, când am stat de vorbă, tocmai creștinase în casa șefului securității, și am înțeles că pretutindeni în România familia activistului de partid, mamă, soacră, frați, surori, sancționau orice intenție de abandon al creștinismului de dragul disciplinei  de partid. Același preot mi-a povestit cât de des este solicitat de turiști din Bulgaria sau URSS să-i boteze sau să-i cunune. De la aceștia a aflat câte opreliști au în țara lor creștinii. Mi s-a părut evident că dacă aceste restricții nu au avut niciun succes la români, aceasta se datorează tăriei ortodoxiei, a credinței în Iisus, în Sfînta Treime. Am realizat atunci, mai clar ca oricând, că nu sunt deloc vorbe goale frumoasele spuse despre poporul care s-a născut creștin, prin înduhovnicire apostolică. Spre deosebire de ceilalți, de popoarele din jurul nostru, care s-au încreștinat de azi pe mâine, prin ucaz împărătesc sau voievodal, la o zi anume, bine consemnată de cronicari, noi, românii, ne știm creștini dintotdeauna. Ne-am început încreștinarea încă de pe vremea dacilor, a căror credință în Zamolxe, mult asemănătoare cu a esenienilor, dar mult mai veche, a premers botezul întru Hristos. Zamolxe a fost, alături de Buda, de Zaratustra, de Moise, de Pitagora, un ante-mergător al Domnului Iisus Hristos. Dacii s-au numărat printre popoarele cele mai bine pregătite pentru creștinare, de aceea des-creștinarea noastră, de către comunismul ateu, nu a fost cu putință!

Sunt propagandă anti-românească toate prostiile care se spun despre ierarhii creștini și relațiile lor cu regimul comunist, cu Securitatea din România. Am abordat acest subiect cu altă ocazie, mai pe larg, și am ajuns la concluzia că Biserica nu a colaborat cu Securitatea, ci invers, îndeosebi după 1964, Securitatea a colaborat cu Biserica Ortodoxă Română sau Catolică, bunăoară în chestiunea sectelor religioase care deseori sunt purtătoarele unor idei și practici cu efect anti-românesc…

Cu alte cuvinte, ca ortodocși, românii au motive să fie mândri de Biserica lor! Biserica Ortodoxă Română a străbătut deșertul comunist fără să abdice de la menirea ei. Povestea cu demolarea bisericilor a fost exagerată și denaturată. Pe vremea lui Nicolae Ceaușescu au fost demolate câteva biserici, din rațiuni de organizare urbanistică. Dar au fost construite sau reconstruite și consolidate peste 1500 de biserici. Informația am căpătat-o de la Ioan Alexandru, în 1989… După 1990 s-a confirmat!

Pentru cei ce ar interveni să mă contrazică amintesc un detaliu: din același motiv, pentru sistematizare urbanistică, din ordinul lui Ceaușescu câteva biserici au fost mutate, au fost traslatate sute de metri, cu o cheltuială enormă… E un paradox, care ne îndeamnă să nu ne grăbim să condamnăm! Să purcedem mai degrabă la o investigare și o evaluare corectă a faptelor! A tuturor faptelor. Abia după aceea putem trage concluzii.

În fine, abia după aproape 20 de ani de la asasinarea Ceaușeștilor, aflu că atunci când în familia unei moldovence s-a născut al 20-lea copil, Elena Ceaușescu a ținut să fie nașă. Botezul, cu un sobor de preoți, s-a oficiat mai discret, în clădirea Comitetului Județean al PCR…

Nu e târziu, ba este chiar acum cel mai oportun, să se facă un studiu comparativ al vieții religioase în țările comuniste de odinioară. Ca români, ca creștini, vom avea de ce să ne bucurăm. Căci puterea de a rezista comunismului ne-a dat-o în primul rând intuiția, sentimentul clar sau difuz, că revoluția bolșevică este opera malefică a Anticristului, a Diavolului. Nu aveam cum să trecem de partea lui.

Anti-comunismul a apărut la români, în mod paradoxal, înaintea comunismului. Când, după victoria insurgenței bolșevice din octombrie 1917, întreg frontul de Est a fost cuprins de nebunia revoluției, a decapitării exploatatorilor, a abolirii privilegiilor sociale etc., singurii care nu au cedat febrei anarhiste au fost soldații români. Și-au păstrat firea și nu s-au grăbit să urmeze exemplul mujicilor bezmetici care trecuseră la degradarea ofițerilor și la refuzul luptei. Atunci, pe frontul din Moldova, unde cantonau împreună cele două armate, s-a produs un eveniment extraordinar de pitoresc, de spectaculos, dar și semnificativ: aflând că soldații ruși fac propagandă printre soldații români să le urmeze exemplul, adică să facă și ei revoluție, să-l detroneze pe rege, să-i degradeze pe ofițeri și să proclame împărțirea între țărani a moșiilor boierești, generalul Poetaș a dat ordin ca soldații ruși, un regiment întreg de turbulenți, să fie dezarmați, să li se dea jos pantalonii, cu izmene cu tot, și să fie bătuți la curul gol cu centironul din dotare, în fața combatanților români… În felul acesta a luat sfârșit pe frontul din Moldova, adică în România, marea revoluție socialistă din Octombrie roșu!… Secvență antologică! De film!

La Praga și la Viena în schimb, modelul rusesc a avut succes și a declanșat o debandadă totală. Teoreticienii marxism-leninismului numesc această anarhie drept stare de spirit revoluționară, premergătoare revoluției comuniste propriu zise. Singurii care nu s-au lăsat contaminați de morbul revoluționar au fost tot militarii români, de data aceasta ardelenii din armata chesaro-crăiască. Depășite de situație, autoritățile au apelat la români, la Iuliu Maniu în persoană, aflat încorporat ca ofițer. Sub comanda acestuia, românii au organizat serviciul de poliție militară și au salvat Austria de comunism, instaurând ordinea la Viena și Praga, în toată Austria. Un an mai târziu, la ordinul primului prim-ministru al României Mari, Ionel Brătianu, Ungaria a fost salvată prin alungarea bandei de teroriști bolșevici a lui Bela Kun!…

Sunt, toate acestea, momente de excelență românească, bine ascunse de adversarii noștri, iar de noi ignorate cu inconștiență tembelă! Nu suntem vrednici să deducem din ele cât au fost de bărbați, de oameni cu capul pe umeri, românii de atunci!

Anticomunismul la români a fost exemplar mai apoi prin Panait Istrati, marele scriitor și militant de stânga. Spre deosebire de tovarășii săi de idei, un Henri Barbusse sau Romain Rolland ori un Louis Aragon, aflați toți pe lista de stipendiați ai Moscovei, adică în solda propagandei cominterniste, românul nostru nu a pregetat să-și facă publice motivele dezamăgirii și ale despărțirii de URSS, de minciuna bolșevică! Asta în vreme ce toată intelectualitatea subțire a Europei, toată intelighenția apuseană, spera în victoria bolșevismului, a comunismului leninist, și făcea propaganda pro-stalinistă! Nu poate fi găsit nici un intelectual român autentic care să se fi lăsat momit sau păcălit de propaganda comunistă!

Anticomunismul a fost și pentru legionari o constantă doctrinară și de acțiune. Iar intrarea României în război, la 21 iunie 1941, s-a făcut sub titulatura de Cruciada împotriva comunismului!…

După trădarea de la 23 august 1944 și ocuparea Țării de Armata Roșie, românii au fost primii care au organizat un guvern (Guvernul național de la Viena) și o armată de rezistență anti-sovietică, prin legionarii care, aflați în lagărele naziste de concentrare, au cerut să fie lăsați să lupte împotriva hoardelor bolșevice!

În fine, după instalarea la putere a comuniștilor, numai în România a existat o rezistență armată, cea din munți. Desigur, această rezistență nu-și propunea să răstoarne guvernul și să-i alunge pe ruși. Ci doar să mențină în sufletul poporului român flacăra speranței și a demnității naționale. Să mențină duhul opoziției la o politică atât de inumană. Nu a fost deloc puțin!…

De toate aceste isprăvi ale românilor, ale românilor reprezentativi pentru Neam, nu se ostenește nimeni să vorbească, nici măcar în zilele noastre. Când se vorbește de anti-comunism, toată lumea se repede să pomenească Revoluția din Ungaria (1956), Primăvara de la Praga (1968) sau sindicatul Solidaritatea, plus câteva nume de disidenți. De români nu pomenește nimeni. Mă întreb ce se va întâmpla atunci când se va afla de toată lumea că KGB a fost implicat în declanșarea și desfășurarea acestor evenimente, azi etichetate ca onorabile manifestări anti-comuniste?!…

În fine, mai amintesc că numai în România mascarada organizată în 1989 de KGB și celelalte servicii secrete, inclusiv Mossad și CIA, s-a transformat într-o revoltă autentic anti-comunistă, așa cum nu fusese în nici una dintre celelalte țări socialiste. Moment istoric: România a fost prima țară din lume – și pare-mi-se singura până azi, în care statuia lui Lenin a fost demolată, în huiduielile asistenței! Evenimentul s-a petrecut în martie 1990, în ciuda opoziției noilor guvernanți… Se ruga Ion Iliescu la televizor, de mulțimea adunată în Piața Scânteii, să lase în pace statuia lui Ilici. Deh, Ilici la Ilici nu dă jos statuia!… La fel cum tot în România, și numai în România, pe vremea lui Ceaușescu, a fost dată jos din Piața Victoriei și mutată mai la dos statuia soldatului sovietic eliberator… La Viena și-n multe alte orașe ale Europei de Răsărit statuia similară tronează și azi în calea oamenilor, stricându-le ziua… La București, nimeni nu mai știe unde a fost ascunsă statuia cu rușinea, ridicată în cinstea soldaților cotropitori, a inamicului!

Ce se întâmplase în celelalte țări comuniste până la 22 decembrie 1989 fusese o perestroikă anemică, o încercare de cosmetizare a comunismului, făcută cu susținerea complezentă a întregului Occident. Turnura pe care a luat-o perestroika în România după ieșirea în stradă, la sacrificiu, a sute de mii de români, nu a mai putut fi ținută sub control de autorii loviturii de stat. Ei contaseră pe faptul că „mămăliga nu va exploda” și că românii, speriați de tancuri și de teroriști, vor sta sub plapumă, privind pe furiș la televizor. Ci românul a ieșit cu pieptul gol dinaintea tancurilor! „Fără par, fără pistoale, Numai cu palmele goale”, cum sună idealul de comportament voinicesc… Abia la București și în România s-a impus evenimentelor din toamna lui 1989 caracterul anti-comunist ireversibil, de unde, în final, s-a tras și destrămarea URSS. Momentul demolării la București a statuii lui Lenin este semnificativ. Din păcate, revoluția anti-comunistă a populației a adus la guvernare comuniști din speța cea mai nenorocită, a kominterniștilor KGBiști! Ei ne conduc până azi…

S-a pierdut atunci un capital fantastic: o disponibilitate totală și generală pentru sacrificiu întru binele comunitar, național, a milioane de români. Dacă li s-ar fi cerut atunci românilor să muncească un an de zile pe brânci și pe gratis, în folos obștesc, nimeni nu ar fi spus să nu acceptă!… Nemernicii care se cocoțaseră în frunte nu aveau însă gândul decât la jaf. Și au debutat printr-un jaf! Au scos pe piață, pentru îndestularea populației, mii de tone de carne, despre care au spus că au cumpărat-o ei, taman atunci, în zilele revoluției! În realitate era carne cumpărată de cu vară, despre care lui Ceaușescu i se raportase că a fost dată pe piață, în realitate fusese dosită de autorii loviturii de stat în scop îndoit: pentru a crea nemulțumire în populație prin absența de pe piață a cărnii și pentru a o scoate la vânzare după lovitura de stat, încasând și banii pentru o marfă care mai fusese o dată plătită! Cu asemenea găinării a debutat guvernarea FSN…

*

Comunismul a eșuat în România căci nu a avut niciodată vreo șansă de a se impune. În schimb, național-comunismul ceaușist nu a fost departe de reușită. Dacă aveam norocul ca linia lui Ceaușescu să fie continuată (și corectată, desigur, pe ici-colo, în câteva puncte esențiale…) de generația următoare, a lui Nicu Ceaușescu și Traian Ștefănescu, România azi ar fi fost una dintre țările cele mai prospere din lume. De aceea, în logica bestială a anti-românismului cominternist, Nicolae Ceaușescu trebuia pedepsit, trebuia eliminat într-un mod deopotrivă sângeros și umilitor, iar tot ce rămânea de pe urma lui, distrus! Ca să fie învățătură de minte pentru cine ar mai încerca să facă la fel, adică să înfrunte oligarhia financiară a planetei și alte forțe ale Răului, diabolice în sensul cel mai propriu al cuvîntului!

…Mai exact spus, alta ar fi fost soarta României dacă eram lăsați să ne vedem singuri de viața și de Țara noastră, lăsați să corectăm și să continuăm cum am fi vrut noi linia național-comunismului ceaușist, fie-i, Doamne, țărâna ușoară robului Tău Nicolae!…

*

Din nefericire, un inventar complet a ceea ce România a reușit să dobândească în „epoca de aur”, este, în mare măsură, un inventar a ceea ce s-a distrus și s-a dus pe apa Sâmbetei după 1990. Pentru industrializarea României s-a muncit mult și s-a suferit! De 20 de ani, după 1990, se lucrează la distrugerea economiei românești și încă mai au de lucru. Din perspectiva celor petrecute după asasinarea lui Ceaușescu, acesta, dacă era mai înțelept, trebuia să-și dea seama că visul său de a ridica România printre națiunile fruntașe ale planetei nu putea fi ușor acceptat și tolerat de forțele care trag sforile pe această planetă. Poate că dacă Ceaușescu își dădea seama de asta, nu ne mai hăituia atât pentru „îndeplinirea cincinalului în patru ani și jumătate” și alte minuni asemănătoare. Ar fi alocat la fondul de consum mai mult de o treime din produsul național și am fi avut și noi mai mult timp liber să ne distrăm, să cheltuim noi propria agoniseală, să ne bucurăm de viață.

Tragedia României este că ne-am spetit cu toții, vreme de 25 de ani, dar nu noi am ajuns beneficiarii eforturilor noastre și ai realizărilor noastre din timpul dictaturii lui Ceaușescu. Beneficiari au ajuns cei care l-au ucis banditește pe Ceaușescu și au avut după 1990 ce fura și ce distruge! Nicolae Ceaușescu a știut să ne pună la muncă, dar nu a știut să ne ferească de acești nemernici! Și cred că era de datoria sa, de șef de stat, să se asigure de transferul puterii la momentul cel mai potrivit și către cei mai potriviți să o preia… Și era de datoria lui să pregătească un grup mare și omogen de persoane pe mâna cărora să dea Țara când se va retrage! …S-a purtat de parcă mai avea de trăit 100 de ani!

Era obligat să cunoască primejdiile reale care pândeau atât persoana sa, cât și viitorul României. S-a temut ori nu s-a priceput să rezolve definitiv problema cozilor de topor KGBiste din partid, din armată, din securitate, deși dispunea de lista cvasi-completă a lor. Poate că l-a speriat numărul prea mare al trădătorilor!…

De teama de a nu fi trădat de cei din imediata apropiere, s-a înconjurat numai de imbecili, de incompetenți, care, ce-i drept, îi erau loiali, știind bine că poziția lor privilegiată o datorează exclusiv lui Ceaușescu, nicidecum vreunui merit personal.

Ceaușescu, luându-și răspunderea unei politici independente, trebuia să-și dea seama de acțiunea forțelor ostile, anti-românești, și să reacționeze cu un pas înaintea lor. Adică bine era să-și fi regizat el însuși retragerea din viața politică și predarea puterii, înainte de a fi silit s-o părăsească într-un mod atât de dramatic și de catastrofal pentru Țară.

…Dar acest punct de vedere îl las să fie dezvoltat de alții. Eu, aflat încă și azi sub impresia celor văzute la Televiziunea Română în noaptea de 25 decembrie 1989, am mari dificultăți în a mai vedea defectele, greșelile și, poate, crimele lui Nicolae Ceaușescu…

*

Memento! L-am întrebat pe un înalt demnitar chinez, pe la mijlocul deceniului 1990, de ce în China nu s-a produs o revoluție anti-comunistă similară celei din 1989 din Europa de Est. Răspunsul: Pentru că în Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez nu există nici un evreu…

Nu eu am spus-o!

Ion Coja