De curând am primit, în manuscris, o lucrare excepțional de laborioasă și de documentată despre relațiile dintre limba română și dialectele italiene. Ne lipsea această cercetare făcută pe toate dialectele, comparate minuțios cu dialectele limbii române, pentru a degaja asemănările dintre română și italiană, la nivelul graiurilor populare, adică la nivelul maxim de autenticitate.

Semnalez această cercetare, încheiată de curînd, după ani mulți de trudă pe materialul adunat de dialectologi pe teren, prin satele românești și italiene. O trudă pe care o admir cu sinceritate. Admir dintotdeauna lucrurile frumoase de care am știut că nu sunt în stare să le fac și eu!…

Le face acum cu succes domnul DAN UNGUREANU, fiul colegului nostru Corneliu Ungureanu. DAN UNGUREANU predă limba română la Universitatea de stat din Praga. Prin cercetarea realizată, care dovedește și o pregătire teoretică deosebită, înțelegerea fenomenelor înregistrate și descrise, domnul DAN UNGUREANU se dovedește a fi o mare speranță deja împlinită a lingvisticii românești. Zic „speranță”  convins că am găsit în manuscrisul citit promisiunea unor lucrări viitoare, aflate de ja în pregătire, chiar „pe țeavă”! Să fie într-un ceas bun!

Domnul DAN UNGUREANU nu ține să se înscrie în disputa, neserioasă, pe care o declanșează daciștii.  Recunoaște că rezultatele sale nu concordă cu „năzuințele” daciștilor. Dar nu consemnează această realitate într-o notă polemică! Sunt convins că viitoarele sale cercetări vor fi de folos și cercetării corecte a substratului. Deja am în acest sens reacția domnului Mihai Vinereanu căruia i-am trimis lucrarea  dlui DAN UNGUREANU. Reacția de prețuire colegială…

Începem deci publicarea celor mai interesante pagini din lucrarea domnului DAN UNGUREANU, publicând un succint rezumat pe care însuși autorul ni l-a furnizat:

*

Stimate domnule Coja,
Ca să rezum : am preferat să pun date în carte, fără să le interpretez prea mult.
Rezultă în schimb cîteva lucruri :
a) în substrat, tipologic, numele de peșteri, grote, vizuini, cotloane,
în majoritatea limbilor, trebuie să fie de substrat. În română nu-s.
Deși substratul e o zonă foarte vagă a limbii, e relativ bine cunoscut.
Am fi așteptat ca în română cuvintele desemnînd peșteri, hrube,
grote, să fie de substrat, și nu sînt. Chestia asta e relativ nouă,
am găsit-o făcînd un studiu relativ complet al substratului în toate
limbile unde a fost studiat.
b) foarte mulți termeni de substrat (talpă, rață, țap, balegă, molid, brîu, zîmbru, poate și brad)  există în Italia.
Prin urmare, s-ar putea să ne luăm adio de la daci.
Mulți termeni pe care româna îi are în comun cu albaneza se găsesc,
cum am zis, și în Italia, mai precis în Italia de nord.
Acești termeni s-ar putea să fie de origine celtică sau chiar mai veche.
c) acest lucru probabil n-o să le convină multora.
Eu am fost primul surprins ; altceva învățasem la universitate.
Dar asta este situația.
Aria italiană care are cele mai multe izoglose cu româna e
Liguria, Lombardia de vest și Ladinia, cum vedeți în hărți.
d) românii vin probabil din zona Monaco-Genova -Locarno- Tirol – Cortina d/Ampezzo.
Intră și Tirolul,  o zonă care acum a fost ștearsă din Romania,  ocupată fiind de triburi germanice,
e fostul Noricum.
Piemontul, zona romanșă din Elveția nu intră în zona de origine a coloniștilor.
e) primii coloni  din Dacia vin din această zonă montană, Lombardia de vest,
Canton Ticino, Ladinia, Tirol. Dacia era montană și friguroasă, iar romanii aveau experiență în colonizare,  știau că trebuie să colonizeze munții cu populații montane.
În plus, localnicii aveau experiență în minerit (Pirustai)
f)  dialectul lombard de vest are cu româna în comun,
lexic absent în toscană, prefixe absente în toscană, trăsături fonetice care o apropie de română,
morfologie asemănătoare.
g) româna are o uniformitate foarte mare, atipică, așa cum are spaniola.
Putem presupune că populația română s-a menținut între secolele VI – X într-un număr
foarte mic, în Transilvania, după care s-a extins în Moldova și Muntenia.
Probabil, între 10 000 – 100 000, nu mai mult.
h) asemănarea dintre română și aromână e foarte mare și inexplicabilă.
i) românii au rămas cu siguranță în Ardeal. Cuvintele zîmbru și bucium
există doar acolo, și acolo există și entitățile pe care le numesc.
Deci, există continuitate.
 Nota redacției: Numărul mic de daco-romani care au dat continuitate românească la Nordul Dunării nu trebuie să ne surprindă prea tare: populația Europei în vremea aceea era mult mai rarefiată ca azi. Oricum, aspectul demografic nu este la îndemâna specialistului lingvist. Eu nu m-aș fi aventurat într-o asemenea evaluare. În cartea sa, poate că dl DAN UNGUREANU este mai explicit, cu privire la calculul făcut. Cred că i se poate imputa domnului DAN UNGUREANU că se pronunță în această chestiune extrem de importantă, fără a avea legitimitatea specialistului în demografie istorică. Discuția noastră poate ocoli această problemă. Miza este și trebuie să fie strict lingvistică.