Bătrânețea. La mai multi ani !!!
La Alba Iulia, în deschiderea Festivalului Dilema veche, Andrei Pleşu ne-a vorbit cu mult umor şi cu eleganţă despre bătrîneţe. La conferinţă au participat oameni de toate vîrstele, însă când am părăsit sala, cu toţii ne simţeam parcă mai tineri, mai optimişti. Redăm în continuare fragmentele cele mai semnificative din discursul lui Andrei Pleșu.
… E o coincidenţă fericită că vorbim azi despre bătrîneţe, nu numai pentru că suntem într-o cetate veche, dar şi pentru că, tocmai astăzi, domnul profesor Neagu Djuvara împlineşte 97 de ani. Prezenţa lui, vîrsta și tipul lui de vitalitate sunt în sine un mesaj încurajator despre bătrîneţe. De altfel, nu mai vorbim astăzi despre o categorie minoritară. Acum 100 de ani, nu erau atat de mulţi bătrani, speranţa de viaţă era mai mică şi populaţia lumii nu avea un procent semnificativ de bătrani. S-au făcut unele statistici. În 1950, în Franţa, erau aproximativ 200 de centenari; în 1990, erau 4000; se preconizează că în 2050 vor fi 150.000 de centenari.
Trebuie să vă spun, chiar dacă asta pe unii o să-i indispună, că de obicei, în acest număr în creştere de bătrâni, majoritatea o constituie doamnele. Sunt de patru ori mai multe centenare decît centenari. Se cercetează încă de unde vine această diferenţă, dar ea pare un fapt atestat: femeile îmbătrânesc mai consecvent şi mai durabil decât unii bărbaţi.
Pe de altă parte, trebuie să ne obişnuim cu gîndul că bătrâneţea e inevitabilă, că din clipa în care ne naştem începem să acumulăm procente de bătrâneţe.
Există un portret sinistru şi un portret euforic al bătrâneţii. În istoria culturii europene, există oameni care spun că bătrânețea este minunată şi, câtă vreme nu te doare nimic, ei sunt convingători.
Mi-aduc aminte că am întîlnit astfel de oameni printre cei care au contat în formaţia mea. Unul a fost domnul Alexandru Paleologu, care îmi spunea că nu e nimic mai frumos pe lume decît să fii bătrîn, că bătrîneţea are avantaje uriaşe. Unul e şansa de a fi bunic, pentru că, atunci cînd eşti tată ai o relaţie tensionată cu copiii tăi, îi urmăreşti, îi pedepseşti, îi promovezi, eşti îngrijorat, te ocupi de ei; însă cînd eşti bunic, iubirea ta este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi laşi în pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te iubească foarte mult.
Dar – spunea domnul Paleologu – mai este un avantaj: când te plictiseşti într-o societate, când un program ţi se pare prea încărcat, poţi să faci pe senilul şi imediat eşti scuzat. Poţi să spui prostii, nu te judecă nimeni, poţi să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni, capeţi libertăţi pe care nu le aveai înainte.
Un altul care mi-a vorbit euforic despre bătrîneţe a fost domnul Constantin Noica – el a ţinut şi o conferinţă despre bătrîneţe. Spunea că bătrîneţea e o eliberare formidabilă în vederea creativităţii. Spunea că scapi de o mulţime de griji organice; de pildă, scapi de dinţi; 32 de dinţi – 32 de duşmani, când ai scăpat de ei, te poţi ocupa liniştit de filozofie.
Cât priveşte creativitatea, avea la îndemă o sumedenie de exemple: mari creatori de cultură şi de artă, care au fost explozivi în faza finală sau şi în faza finală a vieţii lor. Tizian – care a murit de ciumă, nu de altceva – a pictat dezlănţuit după 70 de ani până cînd a murit. Picasso a fost mai activ ca niciodată după 80 de ani. Iar exemplele se pot înmulți.
Nu trebuie, aşadar, să disperăm dacă avansăm în vârstă; dacă ne pierdem productivitatea, altele sunt, de obicei, motivele – nu vârsta.
(…) În Roma antică exista un slogan care spunea aşa: „Sexagenarios da ponte!“ adică „Cei de 60 de ani să fie aruncaţi de pe pod!“ Ideea aceasta s-a menţinut în istoria europeană, pînă târziu.
În secolul trecut, la Paris, în 1968, cînd tineretul a ieşit pe stradă să protesteze împotriva establishment-ului, una dintre lozinci era: „Nu aveţi încredere în cei care au peste 30 de ani. “Exigenţele“ crescuseră, carevasăzică, foarte mult.
Sigur că bătrâneţea e şi un cumul de suferinţe şi că, uneori, a fost preţuită într-un mod echivoc. În Evul Mediu, exista obiceiul conform căruia cel care omora un om trebuia să plătească un fel de sumă de răscumpărare a vinei. Şi erau sume fixe. Câţi bani trebuie să dai dacă ai omorât un bătrân şi la ce vîrstă, câţi bani dacă omori un copil, un bărbat, o femeie ş.a.m.d. Dacă omorai pe cineva de peste 65 de ani, trebuia să plăteşti 100 de galbeni. Tot atît se plătea şi pentru un copil sub 10 ani. Dacă omorai pe cineva între 15 şi 25 de ani, plăteai 150 de galbeni, iar între 20 şi 50 de ani – 300 de galbeni; asta era vârsta socotită a fi cea mai utilă.
Există, desigur, ideea că bătrîneţea este un fel de boală, un fel de infirmitate, ceva care trebuie cumva evitat: un rezultat al existenţei răului, al păcatului originar – spun Sfinţii Părinţi. Dar ce mi se pare mai interesant este că, în general, creștinismul n-are o imagine prea grozavă a bătrîneţii. E de aşteptat ca în creştinism, bătrînul, înţeleptul să fie un personaj bine prizat. Dar să ne reamintim cîteva fapte.
În primul rând, Iisus Hristos ne-a învăţat o mulţime de lucruri esenţiale – cum să acţionăm, cum să ne iubim aproapele, cum să ajutăm, cum să ne rugăm, cum să suferim, cum să murim, dar n-a apucat să ne spună cum e cu bătrâneţea. Pentru că a murit la 33 de ani – şi un Isus bătrîn nu intră în panoplia de modele posibile pe care le poţi imita. Nu mai spun că şi ucenicii lui erau foarte tineri. E uimitor să constaţi că Sfîntul Ioan Evanghelistul, cînd a murit Iisus pe cruce, avea 18 ani. Cel mai bătrîn era Sfîntul Petru, care avea 32 de ani.
În general, Noul Testament vine cu un suflu de juvenilitate, de energie tinerească, care contrabalansează atmosfera patriarhală din Vechiul Testament, unde oamenii importanţi sunt oameni care trăiesc sute de ani. Într-unul dintre psalmi – Psalmul 89 – se spune că viaţa omului este de 70 de ani; dacă e solid, ajunge şi la 80, iar dacă are ghinion, trece de 80, pentru că atunci încep problemele.
Dimpotrivă, în Noul Testament se spune explicit, în Scrisoarea lui Pavel către Efeseni, că adevărata vârstă a omului este vîrsta lui Iisus, cea pe care a atins-o el. Aceasta este vârsta înţelegerii, a cunoaşterii, a deplinătăţii. Deci, apogeul maturităţii.
Pe de altă parte, ce înseamnă să fii bătrân? Când eşti bătrân, de fapt? Sfîntul Augustin spune că sunt şase vârste şi că vârsta bătrîneţii e a şasea şi e cea mai lungă, între 60 şi 120 de ani. E cât toate celelalte la un loc.
Isidor din Sevilla spune că tinereţea e pînă la 50 –ceea ce e foarte încurajator–, maturitatea e pînă la 70, iar bătrîneţea e de la 70 de ani în sus.
Cît despre Origen, el spune că bătrâneţea nu e o chestiune de vîrstă. Şi asta e una dintre temele pe care aş vrea să le reţinem. Origen spune că, în Scriptură, vârsta nu e cuplată cu ideea de înţelepciune. Nu bătrînii longevivi sînt neapărat cei valorificaţi drept înţelepţi, ci doar cei puţini cărora li se spune, ca în cazul lui Avraam, „cei plini de zile“.
Ca să ilustrez încă o dată ce poziţie echivocă are bătrâneţea în ambianţa creştină, trebuie să amintesc şi de faptul că, de pildă, în evangheliile sinoptice, cuvîntul „bătrân“ (presbyteros) apare de 25 de ori, şi anume, în majoritatea cazurilor, într-un sens mai curând negativ. Bătrânii despre care e vorba în cele trei evanghelii sunt cei care, împreună cu arhiereii şi cărturarii evrei, fac parte din instituţia care îl judecă pe Iisus şi îl condamnă. Bătrînii sînt purtătorii unei tradiţii obosite, anchilozate, dure. Abia în scrierile Sfîntului Pavel şi în epistolele soborniceşti apare ideea de „presbyteros“ ca preot al noii comunităţi, ca lider al noii orientări religioase. (…).
Aş vrea, în partea a doua a conferinţei mele, să vorbesc despre un text clasic al comentariilor despre bătrâneţe. Şi care nu se prea mai citeşte astăzi, motiv pentru care îmi permit să vi-l reamintesc, cu unele comentarii.
E vorba de textul despre bătrîneţe, al lui Cicero (De senectute), pe care l-a scris cînd avea 62 de ani. Cicero îşi începe discursul constatând că, deşi toţi vrem să ajungem la adânci bătrîneţi, cum ajungem acolo, începem să bombănim. Spunem că e oribil să fim bătrîni, deşi asta ne-am dorit tot timpul: să trăim cât mai mult. Alţii spun că bătrâneţea se poate accepta, dar că vine, totuşi, prea repede. Ce înseamnă „prea repede“? Vîrstele vin cînd vine sorocul lor şi a dori să le modifici ritmul de instalare, este o formă de nebunie. Spunem vreodată că tinereţea „a venit prea repede“?
Constantin Noica spunea adesea că omul e singura fiinţă vie care nu se coace niciodată. Care întotdeauna poate să mai facă cîţiva paşi în plus, în formarea de sine. Din punctul acesta de vedere nu există limite, iar problema bătrâneţii, a termenelor, a vârstelor ar trebui să ne fie indiferentă.
Un filozof grec, Gorgias, care a trăit foarte mult (107 ani – o mare performanţă, în momentul în care media de viaţă în lumea antică era undeva între 25 şi 30 de ani), când a fost întrebat cum e să ai o asemenea vârstă, a răspuns: „Nu am nimic de reproşat bătrâneţii.“
Cicero spune că necazurile pe care le ai la bătrâneţe nu vin de la vîrstă. Vin de la ce ai făcut până în momentul în care ai îmbătrânit. Şi cu corpul tău, şi cu gîndurile tale, şi cu sufletul tău. E plin de bătrâni frumoşi. În istoria Antichităţii, îi pomeneşte Cicero însuşi, de la Homer şi Hesiod, la Platon, la Democrit şi Diogene, toţi aceşti oameni au trăit mult, au fost productivi şi nu şi-au făcut de ruşine vârsta.
Cicero spune că, în general, bătrâneţea e socotită odiosa pentru patru motive.
Primul este că trebuie să te retragi din viaţa activă. Contraargumentele lui Cicero sînt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o şansă, pentru că poţi să te dedici integral vieţii contemplative, adică vieţii de reflecţie, de analiză şi de înţelegere, pe care n-ai putut s-o practici câtă vreme erai angajat zi de zi în viaţa cetăţii sau în viaţa ta profesională. Cum vă spuneam, şi creativitatea celui care se concentrează pe viaţa contemplativă este integrală, când omul este, totuşi, sănătos. Dar şi când e bolnav.
Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrâneţe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet pînă la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a impedicat să facă ce a făcut. Sofocle, când era bătrân, a provocat enervarea moştenitorilor lui, cînd au vrut să dovedească în faţa tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ş.a.m.d.
Pentru a se apăra, Sofocle a venit în faţa tribunalului şi a citit cu voce tare, ultima lui producţie – Oedip la Colona, una dintre marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcţioneze normal, în familia lui. Aşadar, obiecţia cu retragerea din viaţa activă nu ţine, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.
Al doilea lucru trist: şubrezirea corpului. Nu putem să fim atît de optimişti, încât să spunem că bătrîneţea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sunt foarte multe neplăceri. Şi că n-ai cum să nu te plângi din ce în ce mai des. Exerciţiul lamentaţiei devine o ocupaţie zilnică. Te plîngi că nu mai ai puterea tinereţii, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă câtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinereţe să ai puterea unui elefant? Şi ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales – spune Cicero – între a fi gladiator şi a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneţi că aţi vrea să fiţi Platon cu nişte muşchi de gladiator, pentru că nu ţine, trebuie să te specializezi, la un moment dat.
În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care se spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decît de un Ajax – adică, mai multă nevoie de zece înţelepţi, decît de un mare combatant. Depinde ce înţelegem prin „putere“, depinde de funcţionalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.
Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reaminteşte că toată viaţa noastră ni s-a spus, de către cei mai vârstă, de către profesori şi maeştri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atât de atrăgătoare şi atît de riscantă.
De obicei, nu reuşim. Ei bine, la bătrîneţe căpătăm pe gratis, ce n-am obţinut prin efort, la tinereţe. Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, suntem în sfîrşit în situaţia de a deţine virtutea.
Bătrîneţea se bucură de alte plăceri. Una dintre ele e să fii înconjurat de tineri şi să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrân, decît entuziasmul unor tineri care îl respectă şi care descoperă în acest fel, cîteva virtuţi pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politeţea, respectul, filialitatea ş.a.m.d.
În sfîrşit, a patra problema legată de bătrîneţe e că se simte pe aproape moartea.
Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă. Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios. Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta.“ Cicero spune că sunt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă, pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici, când e vorba de gîndire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp.
Dacă sufletul poate gândi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atît mai mult va putea gîndi când va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decît de cîştigat.
Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrîneţe e un exces. Cînd moare un bătrîn, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Cînd moare un tînăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. Şi, de fapt, se moare la toate vîrstele. Ideea că nu se moare decât la bătrîneţe este o legendă, iar moartea la alte vârste decât la bătrîneţe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decît moartea unui bătrân care, în fond, e la un sfîrşit de ciclu, la un sfîrşit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămână pe scenă, la nesfîrşit. Mai mult – spune Cicero – la un anumit moment există şi un soi de saţietate de viaţă. Nu mai vrei.
Ideea „aş vrea să iau totul de la început“ – spune el – e din punct de vedere sportive, inacceptabilă.
Un om care a încheiat o cursă, nu vrea niciodată, când ajunge la capăt, să revină la linia de plecare şi să se tot învârtă dement, pe acelaşi traseu. Cicero vorbeşte şi de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniştitor: oameni mult mai inteligenţi decît noi toţi la un loc, au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d’Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta.
Ca să vin şi cu o notă personală: pentru mine, bătrâneţea şi moartea însăşi sunt o sursă uriaşă de curiozitate. Mă rog la Dumnezeu ca până în ultima clipă să rămân cu curiozitatea asta. Sunt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămîn curios şi să aflu ceva, în cele din urmă – ceea ce nu mă îndoiesc că se va întîmpla.
Închei cu o vorbă de duh, a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrâneţe:
„A fi bătrîn e oaventură. Să ieşi din cadă şi să ajungi la telefon sau pur şi simplusă cobori câteva trepte implică tot atîtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi, călare pe o cămilă.“
Vă doresc să aveţi puterea, curajul şi curiozitatea să parcurgeţi această aventură, binedispuşi.
*
Nota redacției – Când l-am sărbătorit la 80 de ani pe Alexandru Graur, acesta ne-a spus că nu se simte bătrân. Pentru dînsul bătrân este o persoană mai în vârstă decât dînsul, dar nu dînsul! Cu acea ocazie eu am citit un text despre o curiozitate a limbii române: limba română nu tolerează sintagma „bărbat bătrân”! Spe să dau peste acel text și să-l pun pe site!
„În 1950, în Franţa, erau apr….”
-maltusianism!
Opinie Roncea.ro: Ce vrea Plesu
https://www.ziaristionline.ro/2011/02/27/opinie-roncea-ro-ce-vrea-plesu/
Filozofia tiganeasca sau cum au ajuns romanii tiganii Europei
E revoltator sa vezi cum un tigan turc, umflat ca un porc si cu un profil moral pe masura , ne vorbeste noua despre minunata senectute. O fi frumoasa pentru el si neamurile lui de derbedei tuciurii.
Secatura ne intuneca ecranele TV de 33 de ani impreuna cu un alt derbedeu autointitulat „filozof” dar care nu este decit un hot ordinar ; Liiceanu ( nume de cod Liicheanu).
Dizidenti pina la ultima copita, cei doi rahati revolutionari injura unde au lins cu o consecventa demna de o cauza mai buna.
Vreti o dovada?
Pai va dau marturisirea lor olografa (sic)
Iata ce disidenti erau astia prin 1984 .
Ce bine era in Germania si ce rau in Romania pentru speciile tip Basna si Mangalita.
Veti remarca tipicul tiganesc: sint invitati in casa omului la masa (in Germania) si pe urma il spurca pe toate caile:
Dar ca sa nu ziceti ca-l birfesc sa-l citez pe Liiceanu:
„”Rezistența prin mâncare”. Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu: Extremele culinare ale vieții – frugalitatea şi desfraul.””
si likk-ul de unde am copiat:
https://www.ziaristionline.ro/2011/02/27/rezistenta-prin-mancare-andrei-plesu-si-gabriel-liiceanu-extremele-culinare-ale-vietii-frugalitatea-si-desfraul-strict-autentic/
Extremele culinare ale vieţii – frugalitatea şi desfrîul
de Gabriel Liiceanu
Extremele culinare ale vieţii – frugalitatea şi desfrîul – le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii ’80, cel mai sumar prînz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a „mizeriei” -România. În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei – gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora – ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară.
Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu salată verde. Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mîncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi pînă cînd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. „Kurt, i s-a adresat ea soţului ei, am să te rog să tai tu friptura… apoi, către noi: Se pricepe grozav la tăiat friptură!”. Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva milimetri. Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atît de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei.
În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare ne-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne. Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri, fără să manifest, însă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă în mine, devastatoare, foamea. Pleşu, care stătea la masă lîngă mine, a văzut pesemne disperarea care-mi apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi mi-a strecurat o bucăţică. „Băi, mănîncă şi asta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid”. Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zîmbind între timp politicos şi avînd aerul că sînt interesat de conversaţie.
Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum în faţa noastră. Şi-atunci s-a-ntîmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborît de opulenţa prînzului, şi, cu mîinile la ceafă, a rostit satisfăcut: „Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen!” „Und denke nur, Schätzchen – îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen.” („Aş zice c-am mîncat excelent!” „Şi cînd te gîndeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să ne-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mîine».
Peste cîteva luni eram în ţară. In casa chirurgului, colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea ne propune să facem un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. „N-aţi trăit voi aşa ceva de cînd v-aţi născut!” ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un „atelier”-pinacotecă, în care doctorul îşi rînduise cu grijă comorile.
Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în timpul mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria – un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare – şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din tavan, brînzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă.
Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brînză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de cîrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smîntînă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cînd la unul, cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte cînd îi simţeam mîinile strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă.
Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea „cîteva şpriţuri rosé”, a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre.
Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pînă la «gorunul lui Horia», apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru «micul dejun», dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) „gustările”, aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi… palinci.
Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de «vişle», crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun – dulceţurile – şi către cea drăcească – brînzeturile tari şi cîrnăţăria.
Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încît, spre ora 1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai cînd eram pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să ţîşnească din casă cu o valijoară în mînă. „V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!”. Există cîteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stînd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu burţile profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară.
Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu „masa de prînz”. Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele care, scoase cu mîndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brînză tocmai scoase din cuptor. „Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră mîncăm de seară”. S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l înţeleg nici pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi „nu mai putea”.
Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la „grande bouffe”, care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decît de o mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii!
Gabriel Liiceanu