De gardă la Gărzile patriotice

Din când în când, ne venea rândul să facem o noapte de gardă la gărzile patriotice, adică la Panduri, în încăperea unde se aflau armele cu care am fi participat la apărarea patriotică a țării, în cazul unui atac tovărășesc din partea statelor din Tratatul de la Varșovia. Trebuia să ne prezentăm la ora zece seara și să stăm de gardă până la ora opt dimineața.

Din păcate, nu puteai să dormi decât pe scaun. La sfârșitul orelor de gardă, trebuia să consemnezi, într-un fel de condică, procesul-verbal privind evenimentele petrecute în timpul gărzii. Nu se întâmpla nimic, dar mă tenta să fac totuși un raport de activitate privind orele petrecute acolo. Astfel că, în acea condică, spre deosebire de ceilalți colegi ai mei, eu am avut de consemnat niște evenimente petrecute în timpul nopții respective. Așa au apărut consemnările mele, pe care colegii mei le-au descoperit apoi cu încântare. Din mai multe trăsnăi astfel consemnate, au fost recuperate numai două, grație doamnei Georgeta Ciompec, colega de catedră, care le-a copiat și mi le-a pus la dispoziție. În felul acesta, au fost salvate de la uitare. Iată cele două consemnări, a căror datare s-a pierdut.

Prima consemnare:

”La ora 11,30, mi s-a telefonat de la Universitate pentru a mi se face comunicări secrete.
La ora unu și cinci minute, profitând de momentul meu de neatenție, în clădirea postului de gardă s-a infiltrat un câine blond, de talie mijlocie. Am telefonat imediat, la 14 57 44, dar nu a răspuns nimeni. Am reținut infiltratul, spre a-i stabili identitatea. La ora unu și treizeci de minute s-a culcat pe covor, lângă mine. La ora șapte l-am predat femeii de serviciu. Am avut impresia că se cunosc. Propun deschiderea, în taină, a unei anchete și, în orice caz, sesizarea hingherilor care n-au mai dat de mult pe la Universitate. Dar până când?”

A doua consemnare:

”Pe la orele patru dimineața, a sunat telefonul și m-am trezit. Am ridicat receptorul și, fără să mi se dea bună-dimineața, ori altceva, am fost întrebat dacă am ceva deosebit de raportat.
– Nimic!
Și telefonul s-a închis la fel: nici tu bună-ziua, nici tu așa și pe dincolo, măcar. Propun deci ca la viitoarea reciclare a tovarășilor de acolo să învețe cum se dă bună-ziua la telefon.
De necaz, n-am mai adormit! Pe la șase și ceva, a venit femeia de serviciu.
– Bună dimineața, domnule profesor.
– Sărut mâna, coniță!
Plec refăcut! Deci nu e totul pierdut!”

Au mai fost câteva ”cojisme”, care s-au pierdut. Cele două de mai sus au fost „salvate” de doamna Georgeta Ciompec, colegă care mi-a arătat deseori simpatia. Am avut parte de aceeași aleasă colegialitate și din partea domnului George Ciompec, soțul doamnei. Am avut norocul, la examenul de admitere la facultate, să nimeresc la comisia alcătuită din domnul George Ciompec și doamna Chiosea. Pe bilet de examen era scris „Bărăganul”, de Em. Galan. După primele fraze îngăimate cu o oarecare ezitare, George Ciompec mi-a pus o întrebare ajutătoare:
– Ați citit romanul?
Și am răspuns:
– Am încercat și, după primele pagini, am renunțat, mi s-a părut un text tezist, fără valoare literară.
Evident, am riscat, dar am contat pe calitatea umană a profesorilor de la facultate. Ulterior, am devenit colegi și m-am simțit onorat de prețuirea soților Georgeta și George Ciompec. A fost reciprocă.