Calin Kasper
114 aprobate
calin.kasper@gmail.com
188.110.121.75
Câteva păreri despre „Îndreptarea Îndreptarului”

În data de 19 aprilie 2025 distinsul nostru Profesor, domnul Ion Coja, a publicat pe blogul ioncoja.ro un articol intitulat „Cum e corect?” https://ioncoja.ro/cum-e-corect/
Autorul este preocupat de limbajul privit ca mijloc de comunicare, în care un emitent face o afirmaţie, care apoi ajunge la un receptor. Se pare că scopul limbajului devine, odată cu timpul, transmiterea corectă a mesajului de la emitent la receptor. Dar această tendinţă elimină din limbaj, prin nefolosire, cele mai frumoase, mai expresive şi mai emoţionante cuvinte şi expresii din limba vorbită. Pe de o parte limbajul se simplifică printr-un proces de lignificare (limbaj de lemn) care ajută comunicarea exactă, dar pe de alta, pentru literatură acest proces este un dezastru prin pierderea expresiilor cu semnificaţii şi înţelesuri multiple. Pentru că literatura are nevoie de nuanţe, tocmai ca mesajul să fie transmis pe o bandă largă de înţelesuri, din care fiecare să reţină ce va vrea. De exemplu, să luăm expresia „Cutia Pandorei”, de care toată lumea a auzit, dar puţini ştiu ce se află înăuntrul ei. În ea, au fost adunate toate sentimentele negative ale oamenilor şi relele lumii, precum lăcomia, durerea, lenea, tristeţea, teama, suferinţa, bolile şi moartea. A deschide cutia Pandorei înseamnă a aduce pe capul omenirii un număr imens de necazuri. Deci o acţiune „piramidală”, apocaliptică chiar, ascunsă într-o cutie, care, nu-i aşa, poate fi şi o banală cutie de chibrituri. Dar pe la 1860, fiindcă comunicarea exactă nu le producea pe atunci românilor multe dureri de cap, ei preferau să se exprime mult mai poetic cu lucruri atât de gingaşe, folosind în loc de banalul cuvânt „cutie”, expresia mult mai elevată de „lacră”. Lacra Pandorei sună cu mult mai diafan, permiţând receptrorului să şi-o închipuie din aur bătută cu nestemate, sau din filigran de argint şi căptuşită cu catifea roşie. Deci, cine vrea să facă litratură, lasă comunicarea exactă pe seama telegrafului şi a limbajului Morse şi se orientează spre cuvintele şi expresiile arhaice, păstrate în lucrările din „vremelniceştile timpuri” de altă dată. Eu, în romanul „De la animă spre ceriu”, în care m-am ocupat de perioada 1848 din Transilvania, am folosit asemenea expresii „copioase”, care încântă auzul şi bucură ochiul „la superlativ”. Despre preoţii români, am găsit o caracterizare fabuloasă, care afirma că „la ei, doar barba le era matură” dar şi că erau aduşi, cu ajutorul învăţăturilor din seminarii „de la necovârşire, la covârşire”. Este cu totul remarcabil că puţini, dar nici eu, nu ştim ce înseamnă cuvântul „covârşire”. Cu toate astea, de parcă limbajul arhaic ar fi scris în gena noastră, înţelegem pe loc asemenea expresii cu cea mai mare uşurinţă. Sunt nenumărate exemple de expresii uimitoare, care prin combinarea fericită a câtorva cuvinte, dau o imagine plastică dar totodată exactă, a unor fenomene şi acţiuni. Dacă ar trebui să definim pasivitatea pe care o arată poporul român faţă de abuzurile constituţionale la care este supus acum, fără a avea o reacţie pe măsură, probabil că nu ne-ar ajunge câteva pagini. Dar, deşi n-o să credeţi, sunt expresii minimale, care spun mai mult decât o mie de cuvinte. „Românul cel blândoc”, este o genială combinaţie între cuvintele blând şi sărăntoc, sau „Răbdarea cea de oaie a românului”, care este o capodoperă fiindcă te duce cu gândul şi la „A o face de oaie”. Iar în loc de „în special” sau „mai ales”, intelighentele ardelean zice „cu distinţiune”, care înlocuieşte cu succes pe „mai ales”, dând expresiei şi un aer aristocratic, sugestie venită probabil de la cuvântul „distins”. Aş mai avea un sac de exemple care ar face deliciul cititorului, dar mă opresc aici, fiindcă „înainte mult mai este”.
În paragraful 8 al articolului, domnul Profesor face o clasificare a felului comunicaţiei dintre emitor şi receptor. Aici bag şi eu capul în poză, fiindcă am un punct personal, care nu se regăseşte în enumerarea domnului Profesor. Şi anume comunicarea emitorului cu însăşi limba, în cazul nostru cu limba română. Eu am întâlnit cazuri în care se face o afirmaţie şi înainte de a ajunge la receptor, limba îi modifică sensul după cum vrea ea, ca şi cum ar avea şi ea inteligenţă proprie. (Nu sunt foarte convins că nu are.) Deci, tu zici una iar limba îţi răspunde alta, sau şi mai rău, tu spui una şi limba îţi spune două, ca o muiere rea de gură şi nu numai. (Vedeţi că deja acest „şi nu numai” introduce deja o multiplicare de sens, care devine de bandă largă. Aici însă, trebuie să aprofundez subiectul. În romanul meu „Prinţesa şi Grăjdarul”, m-am ocupat de deochi şi de descântec. Un subiect foarte dificil, fiindcă literatură puţină este. M-a ajutat mult cartea domnului C. Dan Niculae, „Leacuri şi remedii magice din Carpaţi.” Grăjdarul, un flăcău sărman dintr-o familie cu 7 copii, este deocheat cu un deochi afurisit, numit Deochiul Domnesc, pentru că era folosit în vechime pentru asasinarea domnilor, fiind foarte greu de dovedit că ar fi fost vorba de crimă. În stare gravă fiind, flăcăul este dus la Doftoroaia satului, care cu ajutorul descântecelor contra deochiului, îi salvează viaţa băiatului. Ia să vedem cum arată un astfel de descântec:

Apă limpede şi vie,
Fă-l din nou ca să învie,
Ochiul rău l-a deocheat,
Şi tare l-a vătămat.
*
De-o fi de lipitură şi boşorogeală,
De încuietură şi de cufureală,
De săgetătură şi de buduhală,
De tâmpinătură şi poceală,
*
Ori de trecătură şi de căimăceală,
De apucătură şi de ciumurleală.
De făcătură şi de jupuială,
De aruncătură şi de răguşeală.
*
Sau de ruptură sau de năduşeală,
De sperietură şi de zăpăreală,
De întâlnitură şi pârleală,
De surpătură şi spuzeală,
De vătămătură şi de obrinteală.
*
Sau de orice alt deochi ivit,
Ia-l şi du-l de unde a venit.
Iară voi, Foc Viu şi Apă Vie,
Faceţi-l din nou ca să învie!

Amu, să nu credeţi că bolile de mai sus sunt inventate. Nu, toate sunt denumiri populare reale.
Doftoroaia satului, după ce enumeră toate bolile pe care le ştia, asigurându-se că goneşte şi „orice alt deochi” care i-a scăpat de la nominalizare şi-l trimite şi pe el la origini, adică „de unde a venit”, trece la un atac frontal al răului:

Ieşi deochi dintre ochi,
Din carne şi din piele,
Din dinţi şi din măsele,
Din măduva nasului,
Din zgârciul obrazului.
*
Hai la rost la rost, la rost,
Să meargă snaga unde-a fost,
Chiar mai vârtos decât a fost.
*
Mă dusei pe-o potecuţă mititică,
Şi văzui o dalbă păsărică.
Păsărica s-a speriat şi a zburat,
Şi deochiul pe aripi l-a luat,
Lăsându-l pe deocheat curat şi luminat,
Ca argintul argintat,
Ca poala Maicii Precista de curat.
*
Descântecul acesta este al meu,
Dar leacu-i de la Dumnezeu.

Domnul Dan Niculae, analizând strofa a doua din Incantaţie, ne spune că snaga se traduce prin „putere”. Într-o oarecare măsură sunt de acord, dar aici e vorba de „putere bărbătească”, sau mai clar, lichidul spermatic al bărbatului, care are nevoie de ceva timp, ca snaga să ajungă unde-a fost, chiar mai vârtos decât a fost, ca bârbatul să devină din nou viril.
Iar acum, cireaşa de pe tort sau de pe colivă. Fiindcă Doftoroaia şi-a demonstrat măiestria şi are semnele ei că deochiul a fost alungat, devine de o ironie muşcătoare:

Cin` te-a deocheat pe tine,
Să mă pupe-n cur pe mine,
Tu pe ea şi ea pe tine,
Şi-amândoi pe mine.

Grăjdarul, revenindu-şi încet încet în simţiri, simte nevoia ca să înveţe de la Doftoroaie tehnica de alungare a deochiului prin descântec şi având o memorie excepţională, reţine tot textul incantaţiilor de mai sus şi începe să le analizeze, ca să-şi însuşească şi partea nevăzută a lucrăturii. El credea că totul consta în reproducerea exactă, dar mecanică a incantaţiilor, dar după ce ajunge s-o descânte pe Doftoroaie, care luase la rândul ei Deochiul Domnesc de la cel pe care-l vindecase, începe să întrevadă drumul cel adevărat care asigura succesul. Iată-i raţionamentul, care este totodată o dovadă că „Mintea cea de pe urmă a românului” nu este vorbă goală:
„Ajunsesem la convingerea că descântecul, ca să fie de folos, trebuia făcut de un om cu mai multe calităţi, precum smerenie pioasă faţă de Dumnezeu, intransigenţă neîndurătoare cu puterile maligne şi hotărâre nestrămutată, în timpul ritualului. Aceste trăiri şi acţiuni trebuiau să fie în concordanţă cu textul.
Pioşenia urma să-ţi aducă lacrimi în ochi când spuneai „Dar leacu-i de la Dumnezeu.” sau „Ca poala Maicii Precista de curat.”, intransigenţa poruncitoare trebuia exprimată cu ton hotărât, atunci când respingeai deochiul şi-l trimiteai înapoi, odată cu versurile:

„Sau de orice alt deochi ivit,
Ia-l şi du-l de unde a venit.”

Ca apoi tonul să devină iarăşi smerit, când ajungea la:

„Iară voi, Foc Viu şi Apă Vie,
Faceţi-l din nou ca să învie!”

Iar fapta care trebuia neaparat împlinită cu toată energia şi adânca implicare, era cerută neîndoielnic de versul „Tu pe ea şi ea pe tine.” Exista deci un ritm şi o cadenţă între incantaţie, text, intervenţiile vindecătorului şi acţiunile lui, care cereau o armonizare perfectă, fiindcă altfel combaterea mai ales a deochiului domnesc, ar fi fost definitiv compromisă.”
După ce flăcăul nostru pleacă la lucru în Germania şi ajunge grăjdar la o contesă scăpătată, are ocazia s-o vindece pe aceasta de Deochiul Domnesc cu tehnica deja bine cunoscută ” Tu pe ea şi ea pe tine”, care s-a dovedit salvatoare.
Deci prieteni, iată că versul cu pricina, încadrat în strofa lui este cuminţel şi nu trezeşte suspiciunea, că ar fi vorba de altceva. Dar când versul este luat separat, îşi arată pe loc dinţişorii, condus abil de mama lui limba română, relevându-ne sensuri la care nici cu gândul nu gândeam. Cred că afirmaţia mea că tu spui una şi limba îţi răspunde alta, este dovedită. Aşa că merită, acum la încheiere, să-i dedicăm maicii noastre, Limba Română, câteva cuvinte de mulţumire. O va face în locul nostru tot grăjdarul Mihail, care are parte, a doua zi după exorcizarea Contesei, de o mare surpriza:
„Toată dupămasa am fost în grajd, ca să îngrijesc de animale. Am tras şi un pui de somn în culcuşul pe care-l aveam în fânul din şură, pentru că descântatul Deochiului Domnesc m-a golit complet de snagă. Seara târziu, m-am întors în camera bolnavei. Ea luase dicţionarul german-român de pe poliţa de deasupra patului şi citea de zor din el.
— Ce este cu virgulele de sub literele t, s şi cu căciulile de pe literele a şi i?
— Alea sunt semne că românii sunt şi mai concişi în scriere, dar şi mai bogaţi sufleteşte decât occidentalii. Ele presupun şi o exprimare mai subtilă. Voi scrieţi sch, noi scriem ş, deci folosim o literă asemănătoare ca pronunţie, dar o stâlcim niţel între dinţi, punându-i o virgulă sub coadă. Deci o virgulă, contra la trei litere. Apoi, literele ă şi î nici nu le aveţi voi în vorbire pentru că românii, având o viaţă sufletească mai bogată, au nevoie de mai multe sunete ca să se poată exprima.
Românul este şi filozof din naştere. De asta noi nici nu înţelegem de ce se dă atâta importanţă filozofiei lui Hamlet, „A fi sau a nu fi!” Mare scofală! Noi o folosim zilnic, când spunem „Ce-o fi, o fi!”, o expresie care are un conţinut şi o sferă mult mai largă decât meditaţia lui Hamlet, care se referă strict la existenţa pământească a omului. Pe când „Ce-o fi, o fi”, se poate referi şi la război şi pace, la viaţă şi moarte, sau la ură şi iubire.
— Şi cum se spune „Mein Schatz” (Comoara mea) în limba română, Michael filozofule?
— Noi nu folosim expresia asta, pentru că pe femeia pe care o iubeşti nu ai cum s-o compari cu un lucru, chiar dacă ar fi nepreţuita comoară a celor 40 de hoţi. Poate că pentru un indian, comoara lui este o vacă. Noi spunem „draga mea”, sau doar „dragă” şi asta ajunge pe deplin.
Cu toate că s-a străduit să pronunţe „dragă”, ă-ul de la urmă nu i-a ieşit de loc. A trebuit să se lase păgubaşă.
— Michael, bogatsentimentalule, ia vino aici, ca să văd dacă chiar aşa este.
Şi mi-a trântit un pupoi, de m-a ameţit. Apoi m-a pus s-o descânt din nou, fiindcă, zicea ea, parcă iar a început s-o doară capul, din cauza umorilor toxice pe care încă le mai simţea în sânge.
Şi aşa a început a doua noapte de descântat.”
Notă: Dacă cumva rândurile mele v-au trezit interesul, cartea se poate procura ca e-book cu link-ul
https://books2read.com/u/471V58 sau în format print, de pe amazon:

Doamne, ajută!