De Crăciun

CD
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
ORIGINILE CRĂCIUNULUI
de pe Internet

Biblia(Vechia Scriptura si Noul Testament) nu menţionează Crăciunul şi primii creştini nu sărbătoreau Naşterea Domnului.
Crăciunul, aşa cum îl ştim, a devenit cu adevărat popular doar în secolul XIX.
Crăciunul începe pe 25 decembrie şi se încheie 12 zile mai târziu pe 6 ianuarie cu
Sărbătoarea Epifaniei numită si „Proslăvirea Magilor” sau „Manifestaţiile
Domnului”.
Conceptul „Pace şi Bucurie” din timpul sezonului Crăciunului îşi are originile în
credinţa păgână în puterile magice ale vâscului. Duşmanii care se întâlneau sub
vâsc trebuiau să încheie un armistiţiu până în ziua următoare.
În Finlanda şi Suedia încă se mai menţine o tradiţie veche, în care cele 12 zile de
Crăciun sunt declarate ca fiind timp de pace prin lege. Era un obicei ca o
persoană care comitea infracţiuni în această perioadă să primească sentinţe mai
aspre decât în mod normal.

În timpul Evului Mediu, au fost construite multe biserici în cinstea Sfântului
Nicolae, patronul copiilor. Purtând roba sa de episcop în roşu şi alb, călărea un
măgar pentru a duce daruri copiilor. În 1860, ilustratorul Thomas Nast l-a
prezentat pe Moş Crăciun în felul în care îl cunoaştem astăzi.
Istoria Crăciunului
În timpurile păgâne antice, ultima zi de iarnă în emisfera nordică era sărbătorită
ca noaptea în care Marea Zeiţă Mamă a dat naştere copilului Zeu Soare. Mai este
numită şi Yule, ziua în care un buştean mare este adăugat unui foc în jurul căruia
toata lumea dansa şi cânta pentru a trezi soarele din lungul său somn de iarnă.
În vremea romanilor, s-a transformat în serbările în onoarea lui Saturn (zeul
recoltelor) şi Mithras (zeul antic al luminii), o formă de venerare a soarelui, care a
ajuns în Roma din Siria cu un secol înainte, cu cultul lui Sol Invictus. Anunţa că
iarna nu este veşnică, că viaţa continuă şi era o invitaţie de a-ţi păstra buna dispoziţie.
Ultima zi de iarnă în emisfera nordică este între 20 şi 22 decembrie. Romanii
sărbătoreau Saturnaliile între 17 şi 24 decembrie.

Primii creştini
Pentru a evita persecuţia din timpul festivalurilor păgâne romane, primii creştini
îşi împodobeau casa cu ilice de Saturnalii. Pe măsură ce numărul creştinilor
creştea şi obiceiurile lor prelevau, sărbătorile au luat o turnură creştină.
Însă biserica timpurie nu a sărbătorit de fapt naşterea lui Cristos în decembrie
până la Telesphorus, care a fost al doilea Episcop al Romei de la AD 125 la 136 şi
a declarat că serviciul bisericesc ar trebui ţinut în această perioadă pentru a
sărbători „Naşterea Domnului şi Mântuitorului”. Oricum însă, cum nimeni nu era
sigur cu adevărat când s-a născut Cristos, naşterea era ţinută deseori în
septembrie, adică în timpul festivalului evreiesc al trompetelor (Rosh Hashanah
din zilele noastre). De fapt, timp de peste 300 de ani, oamenii au văzut Naşterea
lui Cristos la diverse date.

În anul AD 274, solstiţiul a căzut pe 25 decembrie. Împăratul roman Aurelian a
proclamat data ca „Natalis Solis Invicti”, festivalul naşterii soarelui invincibil.
În AD 320, Papa Julius I a menţionat 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui
Isus Cristos.
În AD 325, Constantin cel Mare, primul împărat roman creştin, a introdus
Crăciunul ca sărbătoare fixă pe 25 decembrie. A mai introdus şi duminica în a 7-a
zi din săptămână ca zi de sărbătoare şi sărbătoarea mobilă (Paştele).
În AD 354, Episcopul Romei Liberius a ordonat în mod oficial credincioşilor săi să
celebreze naşterea lui Isus pe 25 decembrie.
Oricum însă, chiar şi după ce Constantin a oficiat 25 decembrie ca naşterea lui
Cristos, creştinii îşi aminteau încă data ca o sărbătoare păgână şi nu împărtăşeau
bunele intenţii ale împăratului.

Crăciunul nu şi-a căpătat recunoaşterea oficială printre creştini decât relativ
recent. În unele zone protestante sărbătorirea Crăciunului a fost chiar interzisă. În
Anglia, Oliver Cromwell a interzis sărbătorile Crăciunului între 1649 şi 1660, prin
aşa numitele Legi Albastre, în credinţa Crăciunului ca o zi solemnă.
Când mulţi dintre protestanţi au scăpat de persecuţiile bisericii catolice fugind în
coloniile din toată lumea, interesul pentru sărbătorile vesele de Crăciun a fost
reaprins. Cu toate astea, Crăciunul nu a fost nici măcar o sărbătoare legală până
în secolul trecut. Şi reţineţi, în acel timp, nu exista nici un personaj care să-l
întrupeze pe Moş Crăciun (Santa Claus).

Crăciunul devine popular
Popularitatea Crăciunului a fost impulsionată în 1820 de cartea lui Washington
Irving „Cum se ţine Crăciunul la Bracebridge Hall”.
În 1834, Regina Angliei Victoria şi-a adus soţul german, Prinţul Albert, la The
Castle, introducând în imperiu tradiţia bradului de Crăciun şi a colindelor care se
ţineau în Europa.
Cu o săptămână înainte de Crăciun în 1834, Charles Dickens a publicat „O
Colindă de Crăciun” (în care a scris că Scrooge îi cerea lui Cratchit să lucreze şi
despre întrunirea de Crăciun a Congresului SUA). Era deja atât de popular încât
nici biserica nici guvernele nu mai puteau ignora importanţa Sărbătorilor
Crăciunului.

În 1836, Alabama a devenit primul stat din SUA care a declarat Crăciunul
sărbătoare legală.
În 1837, cartea lui T.H. Hervey „Cartea Crăciunului” a devenit de asemenea un
best seller.
În 1860, ilustratorul american Thomas Nast s-a inspirat din povestirile europene
despre Sfântul Nicolae, patronul sfânt al copiilor, pentru a-l crea pe Moş Crăciun
(Santa Claus).
În 1907, Oklahoma devenea ultimul stat american care declara Crăciunul
sărbătoare legală.
An de an, ţări din lumea întreagă începeau să recunoască Crăciunul ca zi în care
se aniversează Naşterea lui Isus.

Crăciun Fericit
Astăzi, multe din obiceiurile păgâne sunt reflectate în Crăciun. Isus s-a născut în
martie si totuşi naşterea sa este celebrată pe 25 decembrie, în momentul
solstiţiului. Sărbătorile de Crăciun se termină în a 12-a zi de Crăciun (6 ianuarie),
aceeaşi perioadă cât se serba şi reîntoarcerea Soarelui de către anticii romani şi
păgâni. De aceea nu surprinde că puritanii creştini – sau chiar creştinii
conservatori – sunt deseori supăraţi deoarece Crăciunul „nu este atât de religios
pe cât ar trebui să fie”, uitând că acesta nu a fost de fapt sărbătorit de loc până
relativ recent.

Moş Crăciun
Figura lui Moş Crăciun (Santa Claus) este clădită pe Sfântul Nicolae, care a
devenit unul din cei mai tineri episcopi care au fost vreodată, la doar 17 ani. La
30 a devenit Episcop de Myra, un oraş port la Marea Mediterană, care acum este
parte din Turcia modernă. A plecat de la o casă bogată şi a devenit binecunoscut
pentru sprijinul celor în nevoie. Putea fi deseori văzut, îmbrăcat în roşu şi alb,
roba de episcop şi călărind un măgar, înmânând daruri copiilor.
În timpul Evului Mediu, multe biserici au fost ridicate în onoarea Sfântului Nicolae.

În secolul XI, rămăşiţele sale au fost puse în sicriu într-o biserică din oraşul italian
Bari. Se spune că primii cruciaţi au vizitat Bari şi au adus cu ei acasă povestiri
despre Nicolae. Aniversarea morţii sale, pe 6 decembrie, a devenit o zi în care se
dau darurile.
În timpul Reformaţiei Protestante din secolul XVI, Martin Luther a încercat să
oprească venerarea sfinţilor, iar sărbătoarea Sfântului Nicolae a fost abolită în
unele ţări europene. Cel care oferea daruri a luat alte nume: în Germania a
devenit Der Weinachtsmann („Crăciunul”), Père Noël în Franţa, Moş Crăciun în
Marea Britanie şi în colonii şi multe alte nume, Santa Claus în New York
Danezii, conduşi de Peter Stuyvesant, au fondat New York-ul, numit New
Amsterdam sub danezi si redenumit când britanicii au preluat colonia şi au adus
cu ei sărbătorirea lui Sinterklaas, numele danez al Sfântului Nicolae. Santa Claus
este pronunţia americană pentru Sinter Klaas.

Pe la 1773 „St. A. Claus” a fost menţionat în presa americană.
În 1809, Washington Irving (autorul „Povestirilor din caverna adormită”) a scris
despre Sinterklaas în „O istorie a New York-ului”. Irving l-a descris pe Sinterklaas
ca un omuleţ rotunjor într-un costum danez tipic, cu bufanţi pe genunchi şi o
pălărie cu boruri mari, care calatorea pe spatele unui cal în seara de Sfântul
Nicolae.

În 1822, Clement Clark Moore, poet şi profesor de teologie, a publicat un poem
„Vizita Sf. Nicolae” (cunoscută şi ca „Noaptea dinainte de Crăciun”). Crăciunul lui
Moore este un bătrân spiriduş vesel care zboară într-o sanie în miniatură cu opt
reni minusculi. Moore chiar a denumit renii cu numele pe care le cunoaştem
astăzi şi metoda prin care Santa vine prin coş.
Thomas Nast, ilustratorul şi caricaturistul care a creat măgarul şi elefantul pentru
a descrie partidele Democrat şi Republican, a contribuit cu propria lui viziune
asupra lui Santa pentru revista săptămânală Harper din 1860 până târziu în 1880.
Nast l-a descris pe Santa într-o tunică roşie îmblănită cu o centură lată din piele.
În fiecare an adăuga mai multe detalii versiunii sale despre legenda lui Santa,
inclusiv atelierul de acasă de la Polul Nord şi Lista Neascultătorului şi
Cuminţelului

Santa Claus şi Polul Nord
În 1885, Nast a desenat doi copii privind harta lumii şi urmărind călătoria lui
Santa de la Polul Nord până în Statele Unite. În anul următor, scriitorul american,
George P. Webster, a preluat ideea, explicând că fabrica lui Santa de jucării şi
„casa sa, în timpul lungilor luni de vară, sunt ascunse în gheața şi zăpada de la
Polul Nord”.
În 1931 Haddon Sundblom l-a prezentat pe Santa ca pe un omuleţ rotofei mai
degrabă, decât un spiriduş, cu o faţă jovială şi o barbă mare, într-o reclamă Coca-
Cola. (Coca-Cola a fost client al agenţiei de publicitate a lui Sundblom din 1924
până la moartea lui, în 1976.) Astăzi, Santa Claus al lui Sundblom coboară prin
coş în întreaga lume.

Adresa lui Santa a fost descoperită
În 1925, s-a descoperit că nu existau reni la Polul Nord. Exista însă, oricum, o
mulţime de reni în Lapland, Finlanda. În 1927 marele secret al adresei lui Santa a
fost divulgat de Markus Rautio („Uncle Markus”) care era gazda popularei
emisiuni „Ora copiilor” la un post public de radio finlandez. El a declarat că Moş
Crăciun locuieşte în Munţii Korvatunturi din Lapland.
Korvatunturi, literar „Muntele Ureche”, se află în ţinutul Savukoski, Lapland,
Finlanda, pe graniţa fino-rusă. La 500 m (1,640 ft) înălţime este de fapt un deal
mai mare. Însă cele trei vârfuri ale sale indicau răspunsul pe care copiii lumii îl
cereau de ani de zile: „Da, Moş Crăciun (Santa Claus) există cu adevărat”. Şi
oficiul său poştal oficial este în oraşul Napapiiri, lângă Rovaniemi, aproape de
Muntele Korvatunturi. Muntele însuşi este interzis oamenilor.
Pomul de Crăciun

Se spune că Sfântul Bonifaciu, un călugăr din Crediton, Devonshire, Anglia, care a
fondat biserici creştine în Franţa şi Germania în secolul VII, a dat într-o bună zi
peste un grup de păgâni adunaţi lângă un stejar pentru a sacrifica un copil zeului
Thor. Pentru a opri sacrificiul şi a salva viaţa copilului, Bonifaciu a doborât
copacul cu o lovitură puternică de pumn. În locul său a crescut un mic brăduleţ.
Sfântul a spus păgânilor proslăvitori că brăduleţul subţire era Copacul Vieţii şi era
mărturia vieţii eterne a lui Cristos.
Se mai spune că Sfântul Bonifaciu a folosit forma triunghiulară a bradului pentru
a descrie Sfânta Treime a Dumnezeului Tată, a Fiului şi a Sfântului Duh. Până în
secolul XII, pomii de Crăciun erau atârnaţi de tavan ca un simbol al creştinătăţii.
Însă, în acele timpuri, dintr-un motiv pe care nimeni nu l-a putut explica, brazii
erau atârnaţi cu vârful în jos..

Copacii ca symbol
Pomii au fost un simbol al vieţii cu mult înainte de creştinism. Egiptenii antici
aduceau în casele lor ramuri verzi de palmier în cea mai scurtă zi a anului, în
decembrie, ca un simbol al triumfului vieţii asupra morţii.
Fenicienii din antichitate foloseau tufişuri sacre în loc de temple.
Romanii îşi decorau casele cu brazi veşnic verzi în timpul Saturnaliilor, un festival
de iarnă în cinstea lui Saturn, zeul agriculturii.
Preoţii druizi decorau stejarii cu mere aurii pentru festivităţile solstiţiului de iarnă.
În timpul lui decembrie, în Evul Mediu, pe copaci erau atârnate mere roşii ca un
simbol al sărbătoririi lui Adam şi Eva şi erau numiţi copacii paradisului.

Primii pomi de Crăciun
Prima referire despre un brad decorat pentru Crăciun apare la Riga în Lituania în
1510. În 1521, Prinţesa Hélöne de Mecklembourg a intodus bradul de Crăciun la
Paris după ce s-a căsătorit cu Ducele de Orleans. Mai există o referire scrisă cu
privire la pomul de Crăciun în Germania, datată 1531. O altă referinţă celebră din
1601, este a unui vizitator la Strasbourg, Germania (acum parte din Franţa), care
a consemnat o familie care decora un copac cu „napolitane şi beţe de zahăr aurii
răsucite (zahăr de orz) şi flori de hârtie de toate culorile.”
Pomul de Crăciun a fost introdus în Statele Unite de coloniştii germani şi de
mercenarii plătiţi să lupte în Războiul de secesiune. În 1804, soldaţii americani
staţionaţi la Fort Dearborn au târât copaci din pădurile înconjurătoare în barăcile
lor.

Marea Britanie a făcut cunoştinţă cu pomii de Crăciun în 1841, când soţul german
al reginei Victoria, Prinţul Albert a adus un brad de Crăciun pentru familia regală
la castelul Windsor. Obiceiul Bradului de Crăciun s-a răspândit cu repeziciune în
clasa mijlocie, spre muncitori şi prin colonii (unde steagul imperial flutură uneori
în vârful copacului).
Ornamentele pomului de Crăciun
Pomii erau decoraţi cu mere, prăjituri şi dulciuri timp de multe secole. Martin
Luther a fost primul care a folosit lumânări pe pom târziu în secolul XVI.
În 1842, Charles Minnegrode a introdus obiceiul decorării pomilor în SUA în
Williamsburg, Virginia.

În anii 1850, compania germană Lauscha, cu sediul în Thuringia, a început să
producă ghirlande de sticlă de diferite forme pentru pomul de Crăciun. Au
introdus şi Rauschgoldengel, îngerii tremurători, îmbrăcaţi în auriu. Ornamentele
de sticlă au ajuns în Marea Britanie în anii 1870, iar în America de Nord în jurul
anilor 1880.

În 1882, ornamentele au fost completate de luminile electrice de Crăciun. Edward
Johnson, un coleg al lui Thomas Edison, a aprins un copac de Crăciun cu un şirag
de 80 de beculeţe electrice pe care le-a fabricat singur. Până în 1890, şiragurile
de lumini de Crăciun erau deja produse în masă.
În anii 1900, magazinele, chiar detinute de necrestini, instalau pomi mari iluminaţi pentru a-şi atrage clienţii.

*
Nota redacției – Nu putem omite obiceiul colindatului de Crăciun, care sigur este foarte vechi. Cuvîntul latinesc calendae însemna prima zi a fiecărei luni. Păstrat în limba română sub forma corindă sau colindă, cu sensul cunoscut, a pătruns și în alte limbi, din zonă, ca și cuvîntul crăciun. Textele multor colinde mărturisesc o mare vechime. După unii autori Miorița a fost inițial o colindă, care se cânta la casa unde gazdele trecuseră prin tragica dispariție a ciobănașului. După alte semne, Miorița a fost la început un bocet. Ambele ipoteze pot fi valabile.