Românu-i om de omenie!
15 august 2013 de Ion CojaDoctrină naţionalistă , Texte uitate, texte cenzurate8 comentariiEdit
FIŞĂ PENTRU O ISTORIE A OMENIEI ROMÂNEŞTI

De mai multă vreme mă gândesc la utilitatea şi posibilitatea unei istorii româneşti urmărită din perspectiva acelui concept moral care constituie contribuţia cea mai importantă pe care o aducem la tezaurul civilizaţiei universale. Din păcate, pentru mine, ideea scrierii acestei Istorii a omeniei româneşti, a faptelor româneşti semnificative în plan etic, nu o pot susţine cu toate informaţiile de specialitate absolut necesare, ci numai, ca amator, cu unele observaţii şi propuneri poate utile celor care, stându-le în putere, vor şi scrie vreodată, cât mai curând, ISTORIA OMENIEI NOASTRE.

Dacă nu mă înşel, ideea mea nu e tocmai nouă, încercări de a face o astfel de istorie sau de a da istoriei noastre o asemenea perspectivă putând fi considerate şi câteva din lucrările, îndeosebi cele destinate străinilor, scrise de M. Kogălniceanu. Mi-aduc bine aminte de două menţiuni făcute de marele patriot: dacă pe vremea sa în ţinuturile româneşti se aflau mai mulţi ţigani decât în alte părţi ale Europei asta se explica prin aceea că la noi ţiganii nu au fost niciodată ţinta unor persecuţii, chiar veritabile şi sistematice pogromuri, cum s-au petrecut lucrurile aiurea, în Europa. Acest episod îmi sugerează obiectul unei secţiuni a viitoarei istorii: relaţiile dintre români şi minorităţile naţionale, chestiune demnă de urmărit în contextul european al evenimentelor de această speţă. Din datele pe care le am, pot crede că acest capitol va fi unul de cinstire a unor virtuţi româneşti constant dovedite de-a lungul anilor.

Tot la Kogălniceanu se găseşte şi pomenirea faptului ciudat că în ţările române se găseau cu greu oameni dispuşi să exercite meseria de călău. Las’ că era rar nevoie de ei, dar nici atunci nu se oferea nimeni, pentru câţiva zloţi amărâţi, să ia viaţa cuiva, ca un pui de găină. Şi condamnatul la moarte, continuă Kogălniceanu, tot aşteptându-şi călăul, ajungea să moară de moarte bună, la adânci bătrâneţi. Consemnând în piesa Credinţa acest episod, unul dintre actorii constănţeni s-a simţit în drept să-mi atragă atenţia că în istoria noastra mai există şi un Lăpusneanu, cu cei câţiva zeci de boieri ucişi… Aşa e, numai că asta e cu totul altceva. Lăpuşneanu ucide din anumite motive ale sale, personale cât de cât, chiar dacă intrau în joc şi raţiuni politice, în vreme ce călăul ucide profesional, indiferent pe cine, fără niciun risc şi fără niciun sentiment faţă de victimă, total inuman. Mult mai uman este ucigaşul, în viziunea populară, pe care ajungem să-l şi compătimim pentru sufletul său chinuit de căinţă… A fi călău este ceva de neînţeles pentru sufletul românesc.

Un alt episod al acestei Istorii, cuprins în piesa mea Credinţa, ca argument al demnităţii româneşti, îl constituie soarta pe care au avut-o evreii din România, în anii cumpliţi ai celui de-al doilea război mondial, când asupra evreilor s-a abătut o crimă de proporţii înfricoşătoare, fără precedent în istorie şi amarnic de rușinoasă pentru prestigiul condiţiei umane. În toată Europa care a cunoscut ocupaţia hitleristă. Cu o excepţie, anume România. După câte ştiam, atunci când am scris piesa amintită, Ion Antonescu nu a făcut pe placul lui Hitler în privinţa evreilor din România şi a rezistat presiunilor de la Berlin, nu a admis deportarea evreilor în lagărele morţii, nici altă formă de genocid. Câţi evrei români au murit la Auschwitz şi-n alte lagăre, erau deportaţi din Ardealul încăput pe mâna horthyştilor. Caz tipic de excepţie care confirmă regula. Aceste date mă îndreptăţeau sa scriu următoarele în piesa amintită:

POETUL: Să-l duceţi pe majestatea sa la Auschwitz!
CAROL: La Auschwitz?
POETUL: Acolo, în câmp pustiu, înfipte în cenuşa de sânge, unele lângă altele flutură mâhnite steagurile ţărilor din care s-au trimis la Auschwitz copii şi femei şi bătrâni, oameni să moară arşi în abatoare!
CAROL (cutremurat): Arşi?! La Auschwitz?!
POETUL: Din toată Europa un singur steag lipseşte! Al omeniei noastre!
(vezi Credinţa, Ed. Eminescu, p. 110

Aceste date, pe care le ştiam, printre alţii, şi de la prietenii mei evrei, mi-au fost confirmate şi de câteva cărţi apărute la noi după ce am scris piesa amintită. Iar de curând în „Flacăra”, scriitorul Oliver Lustig, decât care puţini sunt mai îndreptăţiţi s-o facă, depune în acelaşi sens o mărturie convingătoare şi impresionantă. De aceea, am înregistrat cu mare şi îngrijorată uimire unele afirmaţii făcute în străinătate, precum că ar fi avut loc în România anilor ’40-’44 un holocaust pentru populaţia evreiască, întristându-mă şi formula „rămăşiţele holocaustului din România”, prin care sunt numiţi concetăţenii noştri de naţionalitate ebraică. Formula poate fi considerată, în cel mai bun caz, neclară, necesitând precizarea că în România niciodată nu s-a produs vreun holocaust sau ceva asemănător. Îmi place să cred că va fi contat atunci, oprindu-l pe Ion Antonescu să-i facă pe plac lui Hitler, tradiţia românească a bunei convieţuiri şi înfrăţiri cu vecinii, colegii, prietenii, concetăţenii de altă naţionalitate şi religie, tradiţia omeniei, al cărei spirit viu l-am întâlnit în jurul meu de când mă ştiu.

Ca unul care s-ar putea să mă înşel, căci am luat cunoştinţă cu acei ani din povestirile şi relatările altora, inclusiv ale unora care tocmai în acei ani s-au refugiat la noi, venind din alte părţi ale Europei, aici găsind adăpost şi ocrotire, totuşi, din câte ştiu eu deci, pare că pot spune, cu dreptate, că avem aici un episod de istorie românească cu multiple şi fericite semnificaţii, insuficient cunoscut şi comentat capabil să dea – încă o dată – măsura omeniei noastre, a unei omenii active, pusă stavilă ferocităţii inumane, imunde. Dimensiunile reale ale celor petrecute în România în anii războiului al doilea mondial nu rezultă mulţumitor din menţiunea că în România nu s-au produs crimele şi genocidul din alte părţi ale Europei, căci nu a fost o simplă şi obişnuită, normală abţinere de la crimă, ceva ce nu s-a făcut, ci, dimpotrivă, în contextul acelor ani are valoarea unui fapt, a unui act, valoarea de lucru săvârşit, căci a însemnat împotrivire la dezlănţuirea bestialităţii, implicând anumite riscuri, înfruntate din neputinţa de a abdica de la imperativul străvechi al omeniei.

Obişnuim, în acelaşi context, să comentăm în acelaşi context gestul sublim al reginei Olandei, de solidarizare cu compatrioţii evrei, hăituiţi şi umiliţi de prigoana absurdă, animalică a fasciştilor. Mai puţin spectaculos, dar mai eficace, a fost cred eu modul românesc în care s-a evitat aplicarea politicii hitleriste de exterminare a evreilor. Nu văd niciun motiv pentru care să ocolim acest subiect, chiar dacă unii mai vârstnici îl consideră „prea delicat” şi chiar preferabil să fie dat uitării – după câte mi-am dat eu seama. Motivele lor nu pot fi şi ale noastre, cei născuţi şi crescuţi în anii de după război. Să reprobăm fără menajamente tot ce e de reprobat şi condamnat, dar să distingem între actele izolate şi nesemnificative în plan românesc, naţional, ale unor sceleraţi, puţini la număr, şi atitudinea noastră, în primul rând a maselor largi ale poporului român propriu-zis, dar şi a autorităţilor, a guvernului, faţă de compatrioţii noştri evrei în perioada amintită şi totdeauna. Să nu ezităm a da acestei atitudini dreptul de a fi ceea ce este: parte din istoria noastră, astfel dându-i răsplata recunoştinţei noastre şi a dreptei pomeniri. Răsplata cinstirii după cuviinţă a unui moment ce ne defineşte în ce avem mai frumos şi mai demn, onorându-ne ca oameni, ca români.

Şi fiindcă veni vorba de acei ani de nenorocită amintire, ani ai neomeniei pe cale de a pune stăpânire pe întreaga omenire, aş pomeni şi un alt aspect al omeniei româneşti: tratamentul prizonierilor de război în România. Un coleg îmi povestea despre cunoscutul lingvist Greimas, cât de săritor e să-i ajute pe studenţii români din simpatia ce a dobândit-o pentru noi pe vremea când a fost aici prizonier al armatei române. Un prieten îmi povestea de la el din sat despre un pilot american, paraşutat din avionul cuprins de flăcări şi care, înconjurat de săteni, se străduia, cu pistolul în mână, să explice că dacă e să fie dus prizonier la hitlerişti preferă să se omoare, şi cerea să fie predat armatei române. Era cunoscut armatelor aliate tratamentul de care se bucurau – şi literalmente se bucurau – prizonierii aliaţi în România. Eu însumi cunosc din familie cât de bine au fost trataţi în satele dobrogene prizonierii sovietici. Mă gândesc că cineva ar trebui să adune aceste dovezi, cât mai multe îndeosebi sub formă de declaraţii de la veterani de război care au fost prizonieri în România. De ce să nu le fie organizată chiar o întâlnire de revedere a locurilor unde, la vreme de grea cumpănă pentru viaţa lor, au întâlnit omenia părinţilor noştri?

Toate aceste fapte dovedesc pe de o parte cât de puţin iubit era acel război, pe de alta un înalt simţ de solidaritate umană, de care nu ne-am dezis nici în vremurile imposibile ale celui de-al doilea război mondial. Constat cu uimire că niciunul dintre numeroasele romane despre acei ani nu consemnează acest fapt. Mă rog, n-o fi având literatura rolul expres de a face reclamă faptelor noastre frumoase, dar nici rău nu i-ar şedea s-o facă totuşi. Căci mai mult ca orice altă instituţie, literatura mi se pare cea mai nimerită să discearnă în ţesătura complicată a faptelor istorice firea poporului nostru, specificul românesc în acţiune. Nu e însă mai puţin adevărat că şi istoricii noştri, specialişti în epoca respectivă, au ocolit chestiunea tratamentului la care au fost supuşi prizonierii de război în anii 1940-1945, aspect care, dacă pentru alţii e preferabil să fie trecut sub tăcere, sub tăcere vinovată, pentru noi nu, nu avem motive să-l facem uitat, căci constituie în datele sale atât relative, cât şi absolute, un frumos capitol din ISTORIA OMENIEI ROMÂNEŞTI.

ION COJA

Flacăra, nr. 27 – 2 iulie 1981

Notă 2017 Așadar este vorba de un text publicat în urmă cu 36 de ani. Nu aș avea nimic de schimbat în acest text, nici măcar o virgulă. Pentru cine este interesat de „anti-semitismul” meu, poate găsi în acest text dovada că linia mea de conduită și de gândire în „Problema evreiască” a rămas neschimbată. Nu a fost modificată în funcție de directivele establishmentului politic. Omenia românească s-a arătat vie și efectivă în relațiile noastre cu evreii! În ce măsură unii sunt interesați să ascundă această realitate impozantă, acesta este un subiect dureros până la dezgust!… Va trebui să ne depășim lehamitea și să ne întrebăm cu toată seriozitatea „de ce unii evrei sunt deranjați de datoriile de recunoștință pe care le au față de români?!”