De ce omul prin chiar natura lui este înclinat spre frumos?
PR. IOAN BUTE Îndumnezeirea creației

Întrebarea se referă, desigur, nu doar la frumosul fizic, ci la toate speciile de frumos, mai ales la acea categorie pe care o numim binele și bunătatea. Întâi, e de observat că simțul frumosului e un atu pentru convertirea la ortodoxie. Dacă nu ai sufletul apt de a sesiza frumusețea, oriunde ea s-ar găsi, cu greu vei avea disponibilitatea de a te deschide credinței.

Sau chiar dacă te deschizi, o faci fie dintr-o teamă de moarte, de iad sau de suferință, fie din imitarea altora, dar nu pășești cu drag înlăuntrul tărâmului transfigurării asemenea unui îndrăgostit. Caci cel cu „ortodoxia întâi seduce, apoi convinge”. Și desigur că acest fapt al „seducției” este specific doar frumuseții.

Înclinația omului spre bine și frumos se datorează constituției sale iconice, faptului întemeietor și constitutiv că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, are sădit în adânc dorul ontologic după Dumnezeu. Iar acest dor se manifestă prin orice sete de infinit, prin dorul după bine, după comuniune și frumos.

De aceea omul caută pretutindeni, chiar și în păcat, chiar fără s-o știe, frumusețea veșnică a slavei lui Dumnezeu. Rațiunile din zidiri sunt icoane ale rațiunilor divine din Logos, virtuțile sunt raze ale rațiunilor Lui sau trăsături ale Lui, și de aceea ambele categorii trezesc în om – icoana Logosului – o anume simțire spontană de apropiere și atragere, ca un ecou al frumuseții originare a paradisului din om.

E așa cum cântăm la orice înmormântare:

„Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor […] la cel după asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu-mă.”

Autor: Ieromonah Ioan Bute
Sursa: Frumusețea care va salva lumea, p. 146-147