Raport de Activitate în Senatul României, 1992-96

 

 

Acum, când intenționez să candidez pe listele Partidului România Mare pentru un post de senator, la alegerile din Decembrie 2016, mă simt obligat să depun în fața publicului un mic raport de activitate în Senat, unde am fost ales și am funcționat în legislatura 1992-96 ca senator al Partidului Democrat Agrarian din România.

 

 

  1. Am avut dreptul la o mașină. Am angajat un șofer din Constanța, recomandat de colegul meu de liceu Romică Simionescu și am pus mașina la dispoziția veteranilor de război și a foștilor deținuți politici din Constanța. Nu prea a fost folosită, iar după o vreme soferul și-a găsit un serviciu mai bun. N-am mai cerut alt șofer. Pasămite, îmi cumpărasm un hârb de Mercedes Cobra, cu 2000 de dolari, și mi-am zis că nu dau eu Mercedesul pe o Dacia… După o vreme mi s-au furat farurile, așa că m-am întors la OLTCITul meu, cel care a fost la Universitate folosit de Marian Munteanu la mitingul de retragere din Piață. Practic, nu am beneficiat de mașina cu șofer pusă la dispoziție de statutul meu de senator. Mașina de senator nu m-a așteptat niciodată „la scară”!

 

  1. Am avut dreptul și la un șef de cabinet. I-am cerut lui Marian Munteanu să-mi recomande pe cineva de la Liga Studenților. Mi l-a recomandat pe Vlad, fratele său. După câteva luni Vlad Munteanu și-a găsit altă slujbă și a plecat. În locul lui, de la LS, a venit Ionel Ungureanu. Un băiat fain de tot, student la teologie. A rămas în funcție până la sfârșitul legislaturii. Ulterior a avut o evoluție extrem de frumoasă. Acum este preot și profesor la Facultatea de teologie din Craiova. El știe tot ce am făcut în Senat. Nu am avut secrete față de el când l-am văzut ce fel de om este: cinstea întruchipată!

 

 

  1. Am cunoscut-o la Liga Studenților pe Elisabeta Rizea. Se plângea, făcând haz de necaz, de reumatismele cu care s-a ales din pușcării. M-am înțeles cu ea să fie dusă la Mangalia, la sanatoriul SIEMENS, la vremea aceea cel mai bun în tratamente reumatologice. Am trimis mașina mea de senator după ea la Nucșoara, de acolo a fost dusă la Mangalia, fratele meu a preluat-o și pe cheltuiala lui a ținut-o toată iarna la sanatoriul amintit. S-a făcut pelerinaj la Elisabeta Rizea, venea lumea de la Constanța să stea cu ea de vorbă, inclusiv ziariști ca Mihalcea, de la RL. Fratele meu le-a cerut să nu pomenească nimic de „sponsor”, de implicarea sa și a mea!

 

  1. Am avut în Senat meciul meu cu UDMR, ale cărui obrăznicii trebuiau demontate, mai înainte de a fi combătute zgomotos și fără agumente – cum făceau alți „naționaliști”! M-a costat această adversitate. În 1996 am candidat din nou și am fost declarat ales pe listele PUNR la Constanța, unde fusesem senator PDAR și lumea mă cunoștea. După aceea, la insistențele UDMR și în cârdășie cu Convenția, locul meu a fost cedat unui candidat al Convenției, și PUNR a primit un loc în Senat în alt județ! Îl bănuiesc pe Gavra, care trăgea toate sforile în PUNR, că a „achiesat” la această mică ticăloșie. De ce am candidat pe listele PUNR și nu pe ale PDAR? Pentru că la alegerile din 1996  PDAR a candidat în combinație cu Dan Voiculescu și Antonie Iorgovan, într-o alianță de la care s-a tras și dispariția PDAR. Eu am avut un conflict cu Dan Voiculescu, om fără cuvînt. Am dezavuat colaborarea PDAR cu numitul Dan Voiculescu în mod public și m-am retras de pe listele PDAR, avertizându-mi colegii că va urma un eșec electoral pentru PDAR, trădat chiar de președintele Surdu Victor. Am făcut publică informația căpătată că era KGB-ist…

 

  1. Am luat deseori cuvîntul în Parlament, intervențiile mele sunt consemnate în Monitorul Oficial. Câteva au fost transmise în direct la TV și mi-au adus un bun renume de „naționalist”!

 

 

  1. Aș aminti și relația mea cu „turismul parlamentar”. Se făceau multe deplasări în străinătate absolut inutile, cu scop vădit turistic. Erau și deplasări utile, cum au fost cele în țările vecine. Am încercat să intru în câteva delegații care mergeau în Grecia și Albania. Mă interesa să ridic în fața oficialilor din țările respective problema politicii de deznaționalizare a românilor din Balcani. Delegațiile se alcătuiau după „algoritmul politic”! Așa că m-am trezit planificat să merg aiurea în tramvai prin Orientul îndepărtat sau Scandinavia, am refuzat de mai multe ori, iar în final pot spune că sunt singurul parlamentar român care nu s-a deplasat în străinătate pe banii statului niciodată. Repet: n-am făcut parte din nicio delegație parlamentară plecată în străinătate. Nu mi-a plăcut să mă aflu-n treabă fără niciun rost!

 

 

 

 

  1. Mă laud cel mai tare cu două isprăvi, ca senator: (1) Am uzat în 1993 de invitația adresată de Comitetul Nobel pentru Pace tuturor parlamentarilor din lume de a face propuneri pentru premiul Nobel pentru Pace. Am propus, din partea română, să fie acordat acest premiu foștilor deținuți politici din România, care după1990 au avut o prestație atât de corectă, de utilă pentru pacea socială din România. Propunerea mea a fost acceptată de Comitet și a intrat în selecția finală. Atunci le-am făcut cunoscut dlui Coposu și Dumitrescu situația care s-a ivit și le-am cerut ca mai departe să se ocupe dînșii de soarta propunerii, să facă loby pe unde or ști! I-am dat lui Radu Vasile textul propunerii mele, să-l publice în „Dreptatea”, să facă caz de el. Nu s-a arătat bucuros de asemenea însărcinare. A publicat textul trimis de mine și cel primit de la Comitetul Nobel ascunse undeva pe o pagină mai puțin citită, în interiorul ziarului. Nici zănatecul de Ticu Dumitrescu nu a reacționat ca un om normal. Coposu însă a pus la treabă pe cine a putut, din exilul românesc. Nu cunosc detalii.

 

În schimb, la New York, Maximilian Katz a reacționat ca un profesionist, declanșând o campanie de presă împotriva propunerii mele, pe ideea că majoritatea dintre foștii deținuți politici au fost legionari, fasciști etc. Când am aflat, i-am trimis vorbă nemernicului că la prima noastră întâlnire în public, îi voi administra răsplata corporală meritată. Am avut vreo câteva ocazii, dar când m-a văzut, avortonul cu numele de Katz s-a făcut nevăzut!… Promisiunea rămâne valabilă, în vigoare și azi!

 

(2) La un moment dat, PDSR-ul de atunci – actualul PSD, a venit cu proiectul de modificare a legii investitorilor străini, propunând ca acestora să li se acorde dreptul de a cumpăra terenuri și orice alte bunuri imobile. Toată lumea s-a arătat de acord, spre uimirea mea. I-am convins mai întâi pe colegii agrarieni că noi nu putem accepta așa ceva, apoi am vorbit cu Păunescu, a fost ușor de convins el și colegii săi, apoi am mers la PDSR-iști, la Tărăcilă, Dumitrașcu, Văcaru și alții, care și-au schimbat și ei poziția, fără prea multe discuții. Au tras după ei pe majoritatea PDSR-iștilor. Vadim a fost ezitant și în ziua votului le-a recomandat colegilor să voteze fiecare „cum îi dictează conștiința”! Spre cinstea lor, toți din PRMau votat împotriva vînzării pământului strămoșesc.

 

Ceilalți, UDMR, PD, țărăniștii, au votat pentru vînzare! Când m-am mirat față de Ioan Alexandru că aceasta este poziția țărăniștilor, acesta, plin de amărăciune, mi-a spus: „Frate Ioane, singurul lucru pe care îl pot face este să lipsesc de la vot, iar absența mea să conteze ca vot negativ!” La vot, propunerea ticăloasă a căzut. M-am simțit tare bine, am simțit că nu a fost chiar timp pierdut prezența mea în Senat. Ulterior, după 1966, în legislatura următoare, dominată de Convenția Democratică, la inițiativa și la presiunile lui Emil Constantinescu, în regim de urgență s-a legiferat actul cel mai ticălos din anii de după 1990! Pe Emil Constantinescu, din această cauză, dar și pe alte considerente, îl consider un ticălos, un vînzător de Țară! Nu-i pot zice președinte pentru că nu a avut voturile necesare în 1996. Iliescu și ai săi au fraudat pe invers, cedând așa zișilor adversari din Convenția Democratică voturile de care avea nevoie candidatul lor ca să devină președinte, un președinte fraudulos din start! În cârdășie cu un Ion Iliescu mai puțin penibil…

 

În încheiere, mi se pare interesant să povestesc cum am ajuns senator. Am fost desemnat să candidez la Constanța, așa cum îmi doream. În ziua votului, împreună cu Surdu și mai mulți agrarieni am plecat prin județ, din sat în sat, într-o ultimă încercare de propagandă electorală, admisă de lege pe atunci. Ne-am oprit într-un sat ca să votăm și noi, anume în comuna Valu Traian. Când mi s-a dat buletinul de vot, am văzut că alături de numele meu era trecut și numele candidatului din partea Mișcării pentru România, condusă de Marian Munteanu. Era numele lui Cornel Dida, colegul meu de liceu! M-a trăznit gândul că nu este lucru curat și corect să nu votez cu fostul meu coleg de liceu! Când mi se va mai oferi asemenea ocazie?! Mi-aș fi reproșat toată viața că am făcut un gest atât de …neconstănțean dacă n-aș fi votat un coleg de liceu!… Standardele morale din mahalaua Cuza Vodă interziceau un asemenea comportament! Așa că nu am pus ștampila pe numele meu, ci pe al lui Cornel Dida, coleg pe care-l iubeau și prețuiau toți colegii, unul dintre fruntașii promoției mele. Acum, când povestesc această întâmplare, i-aș da și o dimensiune mai specială! După ziua votului au fost declarați aleși cinci candidați din partea PDAR. Cinci dintre cei peste 40 de candidați care eram cap de listă în fiecare județ.  Numai cinci! Nu cumva a căzut „beleaua” pe mine pentru că fusesem în stare să nu mă votez?! Deși votul era secret, Cineva a văzut cum am votat! Mă simt bine aducându-mi aminte de această nemaifăcută a mea! Merită s-o țină minte și nepoții mei!… Nu mai știu vreun candidat care nu s-a votat pe sine însuși!…

 

Cam astea sunt isprăvile mele din Senat, cele de care îmi mai aduc aminte! Voi reveni, dacă am uitat ceva important!

 

Ion Coja, candidat PRM. Doamne, ajută!

 

21 august 2016, Buriaș