Dar unde sunt evreii de altădată?(1-8)

Dar unde sunt evreii de altădată?(1)

Adică evreii normali, pe care i-am cunoscut şi cu care am avut de-a face înainte de 1989! Unul singur a supravieţuit după 1989, Iancu Fischer, dar nu pentru mult timp, şi s-a prăpădit înainte de vreme, ca orice om cumsecade. Nu înainte însă de a mă îndatora cu un gest pe care am să-l pomenesc poate, dar mai la vale. Dator mai sunt şi la alţi evrei, pe cei mai mulţi i-am pomenit în articolul Evreii noştri, scris şi publicat pe la începutul anilor 1990. Am mai spus-o şi repet cu plăcere: am avut norocul să-i cunosc şi, fără să-mi dau seama, să-i fac „modele” de-o viaţă, pe doi oameni cu totul deosebiţi la prima vedere, un evreu comunist şi un român legionar, Alexandru Graur şi Petre Ţuţea. Am încercat şi sper că am reuşit să ţin cumpănă între ei şi să rezulte astfel, prin mine, un soi de sinteză sau de medie aritmetică. Să împac apa şi focul, ar putea să zică din afară cineva. Văzând lucrurile mai îndeaproape, n-a fost greu deloc, căci cei doi semănau deplin în „structura lor de adâncime”, îmi vine să zic, folosind această sintagmă din gramatica generativă, pe care am învăţat de la Al.Graur să nu dau prea multe parale. Mai întâi prin onestitatea lor intelectuală semănau cei doi. Spuneau şi susţineau numai ceea ce şi credeau, gândeau. Chiar şi Graur, a cărui apartenenţă la PCR, ca vechi ilegalist, încă din 1938, i-ar fi impus să fie mereu „pe linie”, pe linia partidului. Era pe linie, nimic de zis, dar numai atunci şi atât cât asta nu însemna să derapezi sau să deraiezi de la linia bunului simţ şi a adevărului. Când am refuzat să mai plătesc sindicatul m-a chemat să stea de vorbă cu mine, dar nu ca să mă „prelucreze” ori să mă dojenească, ci doar ca să afle din gura mea adevărul, motivele care mă îndemnau atunci, în 1980, să pun condiţii pentru a mai plăti cotizaţia şi pentru a mai călca pe la vreo şedinţă. M-a înţeles şi mi-a dat dreptate. Aşa că decembrie 1989 m-a prins cu o restanţă de zece ani la sindicat… Zece ani în care n-am mai plătit cotizaţia şi nici pe la vreo şedinţă de sindicat n-am mai dat. În schimb, mi-e dor şi azi de şedinţele de învăţămînt politic, o dată pe lună, cele conduse de Graur, pe care maestrul nostru le transforma în cele mai interesante dezbateri profesionale, de filosofie a limbii. Toată lumea lua zece sau foarte bine la sfârşitul anului, spre deosebire de ceea ce ni s-a întâmplat când de ridicarea nivelului nostru politic a răspuns M.M.Manea: mai-mai să-i lase corigenţi pe colegul ei de catedră Victor Ivanovici şi pe veşnic regretatul Petrişor Ceauşescu, pe care i-a descoperit ea că nu conspectaseră destul de respectuos bibliografia, adică rapoartele de pe la diferite congrese şi plenare ale tovarăşului. Distinsa structuralistă, dacă mai rămânea un an-doi în ţară risca să ajungă un fel de femeia comisar din filmele sovietice, ceea ce în anii 80 nu mai era deloc la modă. Nici măcar în URSS. Norocul tuturor că M.M.M. a ales libertatea şi a ajuns peste ocean mare anti-comunistă… A rămas de pomină Al Graur când, la un învăţămînt politic, a zis: „de-aia mi-e frică mie când se anunţă la noi îmbunătăţiri”…
Fireşte, nu mi-a fost greu să bag de seamă că majoritatea evreilor şi a comuniştilor erau departe de modelul Graur, la fel cum şi românii, legionari sau nu, în comparaţie cu Petre Ţuţea. Cu toate acestea, atunci când a decedat Al Graur, nu m-am gândit o clipă că dispare astfel un evreu cum altul nu mai exista în România de …normal. Ştiam că dispare un mare profesor, un savant înţelept, un coleg sans reproche. Un om om şi punct. După ani de zile, câţiva ani buni după 1990, am priceput că murise de fapt ultimul evreu din România…
Ce vreau să zic prin expresia evreu normal? Nimic altceva decât că evreii cu care am avut de-a face după aceea, adică după 1990 mai exact, pur şi simplu nu am mai putut avea cu ei un dialog serios, corect, cinstit! Normal! Şi asta începând din momentul în care Moses Rozen a început să bată câmpii pe ideea că românii au ucis sute de mii de evrei, că în România nu numai că a fost holocaust, dar aici, pe plaiurile mioritice a început holocaustul! Că românii au dat tonul la exterminarea evreimii! Încet-încet, unul câte unul, i-am văzut pe cunoscuţii mei evrei cum se aliniază la direcţia aberantă dată de rabinul roşu şi îi iau în braţe teoria atât de mincinoasă şi de nedreaptă faţă de omenia românească, omenie de care nu cred că a beneficiat vreun neam mai mult decât cel evreiesc. Dintr-odată noi românii ne-am trezit din binefăcători ai evreilor că suntem acuzaţi că, dimpotrivă, suntem principalii ucigaşi de evrei din istorie! Doar deh, protocronişti cum am fost dintotdeauna, noi am început holocaustul în care au pierit 6 milioane de evrei! Aproape o glumă proastă dacă n-ar dura de atâţia ani! Şi în tot acest răstimp, adică de aproape 15 ani, nici un evreu din România de azi nu intervine să mârâie măcar la această minciună neruşinată! Nici Iosif Sava, nici Nina Cassian, nici Norman Manea, nici Solomom Marcus! Nici Henri Wald, nici Crohmălniceanu! Ba mai mult, de îndată ce am început să verific argumentele acestei teribile acuzaţii şi să exprim îndoieli publice cu privire la consistenţa acestor argumente, a documentelor invocate, în locul reacţiei aşteptate şi dorite: declanşarea unui dialog public, o „masă rotundă”, ca pe vremea comuniştilor sau altceva, am început să simt în jurul meu o răceală „colegială” tot mai jenantă. M-am făcut că n-o observ şi mi-am invitat cunoscuţii evrei la un dialog deschis, propriu zis colegial, desfăşurat după regulile binecunoscute de colegii mei evrei. Au răspuns acestui dialog numai câţiva evrei, cu vagi datorii de recunoştinţă faţă de subsemnatul, aspru admonestaţi după aceea la Comunitate: de ce au răspuns invitaţiei şi, mai ales, ce i-a apucat să recunoască public că în România persecuţiile împotriva evreilor nu pot fi clasificate ca genocid sau holocaust!… A doua oară nu i-am mai putut prinde nici măcar la o şuetă de cafenea. Parcă li s-ar fi interzis să mai stea de vorbă cu mine, ba chiar să mă mai salute…
M-au obligat, în cele din urmă, prin comportamentul lor să-mi aduc aminte de o vorbă, auzită la Ioan Petre Culianu, dar se pare că nu-i aparţine: „fiecare ţară are parte de evreii pe care îi merită”. Iar într-o Românie ajunsă în halul în care am ajuns noi nici nu este de mirare că evreii noştri îs cam de aceeaşi teapă cu românii noştri, desigur cu ăia cei mai reprezentativi, ăia de prin parlament, din guvern, din fruntea partidelor, bine mediatizaţi pe toate posturile TV, în presă etc., doar sunt românii, cum ziceam, ăi mai reprezentativi, mai buni la furat şi minţit etc.
Fireşte, generalizez nepermis de mult, dar „eşantionul” de subiecţi este totuşi destul de reprezentativ ca să mă simt obligat să dau alarma: se pare că nu mai avem nici un evreu serios în România. Nici măcar unul, de sămânţă, n-a mai rămas. Pierit-au evreii evrei, unii plecând în Israel şi alte Americi, alţii plecând într-o lume sigur mai bună, iar în România ne-au rămas chiar rămăşiţele, zaţul evreimii noastre de odinioară! O evreime atât de glorioasă! Praful s-a ales de ea!
Desigur şi în mod vizibil omenirea toată este cuprinsă de un proces de degenerare, resimţit pretutindeni şi pe toate canalele de televiziune mai ales. Ţinem seama de acest aspect, nu-l neglijăm, dar şi aşa rămân destui din lumea evreilor români cunoscuţi de mine care să mă întristeze în mod specific şi iremediabil. Aşadar, chiar numai ciurucuri?! Chiar toţi evreii de calitate, în frunte cu un Leon Rotman sau Angelica Rozeanu, să fi părăsit corabia noastră românească aflată în derivă?! Şi să fi rămas pe capul nostru şi în capul nostru numai rateurile plămadei evreieşti?!
Da, mă încearcă acest sentiment, unul al naibii de neplăcut, de incomod, de neliniştit şi neliniştitor. Nu e de bine prevestitor pentru românii de noi, pentru viitorul nostru dacă, aşa cum se scrie şi la gazetă, în România evreimea mondială a mai lăsat doar o mână de evrei, evrei de pripas, pe care, probabil, nu-i vrea nimeni. Te cred că nu-i vrea nimeni, nici măcar în Israel! Îi cunoaşte bine!
ION COJA

Dar unde sunt evreii de altădată?(2)

Personal, eu nu am nevoie de gazetă – nici nu cred în gazete, dar mi-e destul că din câţi evrei cunosc eu în momentul de faţă nici unul, nici măcar Teşu Solomovici, căci este el evreu român, şi încă ce român!, dar trăieşte în altă ţară, a făcut cândva alia şi ne lăsă cu buza umflată… Ca pe proşti… Nici unul, zic, nu mă opreşte, nu mă împiedică să fac constatarea de mai sus. Citez: „Nu ştiu cum naiba se face că după 1990 am avut de-a face, nu numai eu, ci şi cititorii noştri, numai şi numai cu evrei români jenant de incorecţi, de incoerenţi, de… de necinstiţi, acesta-i cuvîntul. Ultimul dintre ei numitul Aurel Vainer. Eu nu am prea multe să-i reproşez. Nu-l ştiu că există decât de vreun an, doi. Poate că aşa a fost şi înainte de 89. Şi nu la domnia sa mă gândesc atunci când constat starea deplorabilă a evreimii din România, ci, aşa cum spuneam, la evreii pe care îi cunosc de când lumea, adică dinainte de 1989. Oameni cu care până în 89 s-a putut discuta omeneşte, prieteneşte chiar, cu unii. Tovărăşeşte în orice caz. Iar după 1990 au devenit de nerecunoscut! N-am mai putut lega două cuvinte. Uneori nici măcar un salut! Mă văd nevoit să le fac un scurt pomelnic. Ca să se ştie cine m-a constrâns să trag acest text, adică acest semnal de alarmă…
Chiar şi Henri Wald ar figura pe lista mea de decepţii. Ştiam de la el însuşi că suferise oareşicare persecuţie pe vremea comuniştilor deoarece plagiase, se autoplagiase, adică publicase de mai multe ori acelaşi text, în mai multe reviste, schimbând numai titlul. L-am înţeles, erau texte, ca tot ce scria H.W., originale şi interesante, fundamentale… Recursese la acest procedeu ca să le pună mai bine în circulaţie, nu numai şi propriu zis pentru bani! Nu avea ce să-şi reproşeze. Şi într-adevăr nu-i reproşez nici eu decât ce a făcut după 89, când nu s-a sfiit să susţină pe sticla televizorului că fiecare român are un prieten evreu, dar asta nu-i împiedică să fie oricând gata să pună, cum mulţi au şi pus mâna pe mitralieră şi să ucidă cu sânge rece sute de evrei… Eram în emisiune TV cu Henri Wald când a făcut această afirmaţie aiuritoare. Nu mai era nici urmă din seninul filosof, plin de umor, scânteietor în revelarea la tot pasul a unui paradox. Se isteriza pe micul ecran atât de neelegant… Nu! Nu mai era Henri Wald al nostru… După emisiune l-am întrebat totuşi cum de-a putut spune aşa ceva. Nu mi-a răspuns. A tăcut nervos. L-am tot aşteptat să retracteze public, să regrete public… N-a făcut-o. A murit în ruşinea asta! Spre mirarea celor care l-au iubit. Şi-l mai iubesc! Nu puţini… Mă număr printre ei.
În schimb nu m-am mirat şi n-o să mă mir vreodată de Andrei Oişteanu. Orice ar face. Pomenesc numai una din făcutele nefăcute ale sale: la a doua sau a treia ediţie a simpozionului pe care Vatra Românească îl organiza pe tema „a fost sau nu holocaust în România?” l-am zărit printre spectatori.(Era să zic „printre morminte”…Doamne, fereşte!) …M-am dus să-i strâng mâna, bucuros că avem în sală pe cineva şi din echipa adversă, a holocaustizanţilor. L-am întrebat dacă vrea să ia cuvîntul, nu ştia încă ce va face, l-am asigurat că va primi rând la microfon de îndată ce-mi va face un semn – eu eram moderatorul discuţiilor. De la masa prezidiului am anunţat că m-aş bucura să ia cuvîntul din sală şi persoane prezente despre care ştiu bine că au alte opinii decât cele pe care le exprimau colegii mei din Vatră. Nici un semn… După câteva zile, într-o revistă şi ea holocaustizantă, Andrei Oişteanu povestea cum a participat el de incognito la întrunirea noastră, cât de mult a riscat astfel, dar şi cât de interesant a fost să-i asculţi şi să-i vezi pe extremiştii din Vatră dezlănţuiţi împotriva evreilor… Puteai crede, citindu-l, că intrase în sala Dalles deghizat, că-şi riscase viaţa pentru cauza holocaustului, pentru demascarea extremismului românesc. Apucături de cominternist din naştere. Nevindecabil de minciună. Este, la Andrei Oişteanu, congenitală.
Alt Andrei, Cornea. Am purtat amândoi o discuţie televizată la PRO TV despre antisemitismul din România anilor 1940-44. Nu stăpânea datele istorice nici măcar cât mine. Din respect pentru taică-su probabil, am lăsat să treacă neobservat de telespectatori acest punct slab al „adversarului”, dar după emisiune i-am povestit cum este cu legislaţia anti-semită a legionarilor, anume că la venirea la putere a legionarilor în România deja funcţionau câteva legi anti-semite, date de Carol al II-lea, desigur împreună cu Lupeasca lui şi cu acordul acesteia… Legionarii au început guvernarea lor prin retragerea de pe piaţă a câtorva din aceste legi anti-semite. Iar când legionarii au fost invitaţi la un congres internaţional al anti-semiţilor, nu s-au dus. Nu se considerau anti-semiţi. Şi l-am întrebat pe numitul Andrei Cornea: de vreme ce nu cunoşteai aceste detalii, atât de semnificative pentru legionari, nu crezi că s-ar putea să mai fie şi alte informaţii de acest soi, de care n-ai habar şi care ar putea să-ţi schimbe ideile pe care le ai despre legionari? Nu vrei să ştii ce ştiu şi eu despre legionari, iar după aceea, informat cum se cade să fii de informat când acuzi pe cineva, să crezi ce vrei! Dar să ştii bine că ştii ce trebuie să ştii atunci când acuzi pe cineva!… Nu, nu-l interesa să afle prea multe despre legionari. Nu-l interesa adevărul. Ce ştia îi era destul ca să-i poată înjura şi huli în public!… Aşa cum a făcut-o cu memoria Căpitanului… I-am recomandat să citească măcar romanele lui Dragoş Protopopescu, unde va da peste un personaj din epocă neaşteptat: evreul legionar, evreii mândri că feciorul lor este arestat împreună cu „băieţii”, cu colegii săi legionari!!
Cel mai mult mă doare sufletul după Ştefan Cazimir. Ne simţeam tare bine unul în preajma celuilalt. Ţineam să-l însoţesc în inspecţiile de grad pe care le făcea. Alţi colegi îl evitau. Poate pentru că avea prea mult umor. Poate din cauza vocii… O exersa prea des în inspecţiile de grad, aşa cum o făcuse şi la muncă patriotică, la IAS Cochirleni. După ce s-a lansat în România post-decembristă basna cu holocaustul, a fost, aşa cum mă aşteptam, sincer şi colegial cu mine, arătându-şi mirarea pentru poziţia mea. I-am răspuns cam aşa: „domnule profesor, sunt foarte bucuros că mi-o spuneţi în faţă, am nevoie de o discuţie serioasă pe acest subiect, ca să-mi spuneţi în ce fel bat câmpii, care din informaţiile sau raţionamentele mele sunt fără temei etc. Sunt gata să-mi fac mea culpa! Holocaustul este un subiect atât de grav, nu aş vrea să fiu nedrept şi incorect cu suferinţa unor oameni nevinovaţi…” Dar dl profesor Cazimir nu a acceptat nici o discuţie pe acest subiect. Îi era suficient să-mi arate dispreţul şi oroarea pe care i-o provocam. La fel am păţit şi cu ceilalţi evrei, mie cunoscuţi sau accesibili: nici unul nu a acceptat să purtăm o discuţie pe tema holocaustului până la epuizarea argumentelor. Nici măcar nu aveam prea multe argumente. Ci puţine şi toate preluate de la autori evrei, unii dintre ei veritabile autorităţi morale evreieşti.
ION COJA

Dar unde sunt evreii de altădată?(3)

Nici măcar mai sus pomenitul Teşu Solomovici nu a acceptat o asemenea discuţie, deşi dlui Teşu, pentru că mi-e simpatic cu osebire, i-am făcut o invitaţie specială. L-am poftit să vină la Vatra Românească, pe vremea când stăteam pe Moliere, în Primăverii, să vină cu vreo trei-patru amici, mai mult sau mai puţin evrei, şi să ne punem pe mâncat şi pe băut ca-n vremurile bune, iar dacă se va ivi ocazia şi fără să ne stricăm plăcerea de a bea un vin bun, să discutăm şi subiectele care „ne dor”. Adică l-am invitat la un chef, la un meci România – Israel de golit paharele. N-a refuzat dl Teşu, ba chiar l-a amuzat ideea, am fixat data şi locul, l-am aşteptat cu masa întinsă şi cu o echipă de cheflii, la care s-a adaos şi Gelu Voican Voiculescu, ca arbitru, iar mai pe înserate tocmisem să vină şi un taraf de lăutari autentici, totul pregătit ca să-l fac pe dl Teşu să regrete şi mai mult că a plecat din România. Dar dl Teşu nu a venit… Am acum vaga bănuială că a fost sfătuit să nu vină… Poate chiar i s-a cerut de la Comunitate să nu calce pe la Vatra Românească… Nu m-aş mira să aflu că i s-a interzis. Oricum, chiar dacă nu mai avem frumosul sediu din Moliere, noi, cei din Vatra Românească suntem în continuare dispuşi să organizăm un meci între români şi evrei, pe masă cu toate sticlele de Cotnari şi Carmel disponibile, şi cu toate argumentele care ar putea să ne strice cheful. Doar n-om fi nebuni şi atât de proşti încât să le lăsăm să-şi facă de cap. La noi, la români, cheful şi petrecerea primează! Ne-au luat atâtea evreii, de ce n-ar lua şi obiceiul acesta al nostru?! Mai ales că suntem gata să-l dăm pe gratis. Ca gheşeft!… Profit de ocazia pe care mi-o oferă aceste rânduri şi reînnoiesc această invitaţie pentru oricare dintre cititorii evrei ai acestor rânduri. Inclusiv pentru susţinătorii neevrei ai holocaustului din România. Vreau să aflu de la „altera pars” în ce constă eroarea mea şi împreună să identificăm adevărul! Căci mai presus de toate, in vino veritas! Nu ai acces la adevăr decât în măsura în care te-ai primenit cu câteva căni de vin adevărat. Le pun la dispoziţie tuturor celor interesaţi de adevărul despre cum au dus-o evreii în Transnistria guvernată de români, de prof.George Alexianu. Ce vin bun au băut în Transnistria evreii! Mai cu osebire în „pensionul” de la Odessa?! Nu e păcat de vinul acela ca să se găsească acum atâţia mincinoşi care să nu recunoască faptele înaintaşilor?! Ba chiar să refuze orice discuţie asupra unui subiect în care ei s-au pronunţat fără nici o acoperire a acuzaţiilor atât de grave cu care au incriminat un popor şi o ţară întreagă fără să le tremure vocea criminală?!
Singurul care a acceptat o asemenea discuţie a fost Nicolae Cajal. Cu care am avut un schimb de scrisori. Le-am făcut publice. Mi-a rămas însă dator cu răspunsul la multe întrebări pe care i le-am pus nu ca să-l „încui”, ci ca să mă lămuresc pe mine. De exemplu: discuţia despre evreii ucişi la Abator, în ianuarie 1941, a fost deschisă după 1989 de dr Radu Iftimovici, cu argumente dintre cele mai convingătoare, pentru a demonstra că, de fapt, nici un evreu nu a fost asasinat ori batjocorit la Abator, în arhicunoscutul şi arhimediatizatul masacru. Pe urma dlui Radu Iftimovici, binecunoscut ca scriitor şi om de ştiinţă, am fost şi eu unul dintre cei care s-au bucurat să consemneze că oribilul asasinat nu s-a produs. Cu toate acestea, Nicolae Cajal, încercând să combată această versiune „absurdă” şi imorală, mă cita pe mine ca autor al sacrilegiului infam, nu pe dr Radu Iftimovici. De ce? Pentru că dr Radu Iftimovici era coleg de institut cu Nicolae Cajal, aveau lucrări ştiinţifice semnate împreună, despre Radu Iftimovici nu-i era la îndemână lui Nicolae Cajal să spună ce spunea despre mine… La întrebările rămase fără un răspuns din partea lui Nicolae Cajal am primit totuşi, pe care orală, printr-o cunoştinţă comună, un soi de explicaţie: Nicolae Cajal nu se simţea liber să spună ce credea că este de spus. La Comunitate, citez, „avem şi noi nebunii noştri”. Acesta a fost mesajul pe care mi l-a transmis. Alt mesaj, adică alt răspuns, mi l-a transmis prin dl Eugen Simion, lămurindu-mi problema studiilor sale universitare. Nu! Cajal şi-a făcut studiile universitare complete. Nu era corect să fie acuzat, aşa cum îl acuzasem eu, că în toamna lui 1944 s-a înscris direct în anul al V-lea al facultăţii de medicină. Făcuse şi primii patru ani de studii, numai că îi făcuse la …facultatea evreiască de medicină, pe care evreii au avut voie de la legionari şi de la Ion Antonescu s-o organizeze, în cadrul unui vast şi complet sistem de învăţămînt independent creat pentru evreii din România, care a pregătit între 1940 şi 1944 mii de specialişti evrei pentru viitorul stat Israel.(După mărturia lui Marius Mircu şi a altor evrei evrei!) Da, Antonescu le-a interzis evreilor să mai frecventeze şcolile româneşti, dar asta numai ca să se pună astfel stavilă propagandei comuniste în care se angaseră unii evrei. Nu puţini! Dar nici legionarii, nici Antonescu nu i-au împiedicat, ba chiar i-au ajutat pe evrei să-şi constituie un sistem de învăţămînt propriu! Evident, după 1990 Cajal nu putea ori nu avea voie de la Comunitate să recunoască existenţa acestor structuri şcolare, liceale şi universitare organizate cu sprijinul consistent al autorităţilor „legionaro-fascisto-antonesciene”, căci, dacă recunoştea asta, nu mai încăpea, în acest context, nici condamnarea la moarte pentru crime de război a mareşalului, şi nici povestea cu holocaustul cel atât de criminal! Despre care ştiu că, în particular, Nicolae Cajal nu-l recunoştea. Repet, în particular, Nicolae Cajal nu recunoştea holocaustul! Şi avea de unde să ştie adevărul: tatăl lui Nicolae Cajal fusese medicul de casă al lui George Alexianu, cel care în anii războiului a fost guvernatorul Transnistriei, adică principalul „vinovat” de măcelul din Transnistria. Cum de s-au putut stabili între tatăl doctorului Nicolae Cajal şi asasinul a sute de mii de evrei relaţii atât de bune încât până la sfârşitul vieţii sale Nicolae Cajal, liderul evreilor pe care George Alexianu n-a mai apucat să-i holocaustizeze, a rămas prieten, prieten din copilărie, cu Şerban Alexianu, fiul guvernatorului asasin în masă al Transnistriei?! Deşi sincer în prietenia sa cu dl Şerban Alexianu, bietul Cajal trebuia să asculte totuşi de constrângeri care îi impuneau să se abată de la adevăr în public şi să susţină aberaţiile „nebunilor” de la Comunitate… Nu cred că i-a fost uşor! Dumnezeu să-l odihnească!
Acelaşi gând şi pentru Zigu Ornea. A avut curajul, înainte de 1990, să se opună rabinului mincinos Moses Rozen, în scandalul provocat de acesta pe marginea tipăririi integrale a operelor lui Mihai Eminescu. După 89 Zigu Ornea a publicat o carte deseori citată despre dreapta românească. Carte şi ea plină de citate din scrierile autorilor de dreapta interbelici, legionari cam toţi. Nici unul din citate nu confirmă însă antisemitismul legionar, apologia violenţei şi a crimei. I-am făcut cărţii o recenzie critică, incomodă, pe care i-am dat-o lui Zigu Ornea însuşi în mână. Aşa cum mă aşteptam, a publicat-o în „Dilema”. Gest de om normal, serios, gest pe care însă directorul revistei, Andrei Pleşu, i l-a reproşat. Astfel că o dezbatere pe tema abordată de Zigu Ornea, cu păreri de o parte şi de alta a eşichierului ideologic românesc, aşa cum o plănuisem împreună, nu s-a mai putut înjgheba. Zigu Ornea a fost, dacă nu mă înşel prea tare, acuzat şi oareşicât persecutat de comunişti pentru sionism. Adică pentru naţionalism evreiesc. Toată stima! Un sionist autentic nu poate fi decât interesat în mod participativ de fenomenul legionar. Mă întreb de atunci mereu: de ce Zigu Ornea nu a dat în cartea sa despre legionari nici un citat propriu zis compromiţător pentru legionari? De ce? Din simpatie(!!!) pentru legionari sau pentru că asemenea texte nu există? În ipoteza a doua rămâne să conchidem că acuzaţiile împotriva legionarilor sunt, în cel mai bun caz pentru acuzatori, exagerate.
ION COJA

Dar unde sunt evreii de altădată?(4)

Repet: am întrebat în recenzia mea de ce Zigu Ornea în cartea sa nu a dat nici un citat propriu zis incriminator din publicistica legionară, din textele doctrinare ale acestora. Am primit un răspuns din public, prin intervenţia, tot în „Dilema”, a dnei Lya Benjamin: „Cine nu cunoaşte antisemitismul funciar şi doctrinar al legionarilor?”, s-a mirat dînsa. S-a mirat şi atât, aducând ca argument numai intonaţia frazei, de mirare indignată. De atunci, adică de zece ani şi mai bine, o tot rog şi o aştept pe distinsa istoriografă a antisemitismului românesc să se producă public cu dovezile „antisemitismului funciar şi doctrinar” al legionarilor. Aştept mult şi bine…
Un alt evreu care-şi face de baftă stirpea cea nobilă este soţul doamnei, domnul Hary Culer. Ultima oară când ne-am întâlnit a fost la DDTV, într-o emisiune moderată de dl Marian Oprea. Pe tema, bineînţeles, a Holocaustului din România. O emisiune cu intervenţii din partea telespectatorilor. A fost o singură intervenţie, a unei telespectatoare, una …Lya Benjamin. Pasămite, nici dl Marian Oprea nu ştia că intervenea astfel soţia invitatului său. Se pare că se pregătiseră de acasă amândoi, cum să-l înfunde pe celălalt invitat, adică pe subsemnatul. Aşa că dna Benjamin m-a combătut ce m-a combătut şi de la o vreme a închis telefonul… Dacă mi-aduc bine aminte, asta s-a întâmplat atunci când eu am întrebat-o cum este posibil să afirmi că în timpul persecuţiilor antievreieşti din anii „aceia”, ţăranii români prindeau evrei şi îi tăiau la beregată, ca pe porci, de le strângeau sângele în căldări ca să ungă cu sânge evreiesc osia de la căruţe! Cei doi soţi au sărit ca arşi împotriva mea, cum că nici un evreu nu a spus vreodată asemenea enormitate! Eu că da, ei că nu, până când eu am propus să tranşăm disputa printr-un pariu: pun eu la bătaie un butoi cu vin de Murfatlar, iar ei să piardă cinci sticle de coniac Carmel. Nu mai multe, căci eram absolut sigur că voi câştiga. Informaţia cu pricina aflându-se în cea mai aşa zis documentată carte despre suferinţele evreilor din România: Cartea Neagră, a lui Matatias Carp. Volumul I, pagina 23. Citez: „Fascismul român a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor. Aici au fost oameni bătuţi până la istovire şi expiere, sufocaţi în vagoane cu răsuflătorile astupate, vînduţi din mijlocul convoaielor pentru a fi apoi omorîţi şi a li se comercializa îmbrăcămintea, tăiaţi în bucăţi pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d.” Pentru necunoscători, fericiţii necunoscători ai cărţii amintite, precizez că Cartea Neagră, publicată(căci de scris au scris-o alţii! Alde Ilya Ehrenbourg…) de Matatias Carp în 1947-48, contează azi ca sursa cea mai serioasă de informaţii privind suferinţele evreilor din România anilor 1940-44… Aşadar, românii ungeau osia căruţelor cu sânge colectat de la evreii tăiaţi bucăţi… Pentru asemenea fapte cum să nu accepţi amenda de vreo 30-40 de miliarde de euro sau dolari cu care au decis să ne taxeze avocaţii năimiţi de Moses Rozen după 1990, când rabia a mers în Israel, a adunat câteva milioane de dolari de la evrei mai fraieri ca cei din România, promiţându-le câştig înzecit din miliardele de dolari pe care îi va scoate el de la români în contul holocaustului, a celor 400.000 de evrei exsangvinaţi de români. „Vor plăti până la ultima picătură de sânge evreiesc cu care au uns uşile să nu mai scârţăie!”, se jura marele rabi Moses… Ba eu aş zice că e prea puţin cât ni se cere să plătim!… Numai 50 de miliarde de dolari noi? Curat chilipir!
Revin, fără plăcere, la emisiunea de la DDTV. Revin tot aşa, fără plăcere, la Hary Culer. Am tot aşteptat să mă sune şi să-mi aducă sticlele de Carmel. Onoarea este onoare şi la evrei! Chiar dacă cuvîntul dat, onoare, lipseşte din Vechiul Testament. Ca şi din Noul… Dar nu şi din folclorul românesc, din mitologia traco-daco-geto-carpato-danubiano-ponticilor din Tomisul de altădată. Cu atât mai mult cu cât pariul nostru s-a făcut în timpul emisiunii, în faţa a mii de telespectatori. Câţiva prieteni m-au şi sunat, avertizându-mă: nu cumva să beau bunătate de coniac de unul singur… Nu! N-am băut niciodată de unul singur. Ci doar am tânjit, ca prostul, de unul singur, după Carmelul de altădată, cel pe care Marin Preda mi l-a vârît cu sila în sîn, dar asta-i altă poveste, din vremuri normale, s-au dus, aşa cum s-au dus şi ovreii normali, de altădată…
Şi în loc de coniac şi de ovreii ăia faini, aflu că acest Hary Culer – nici „tovarăşul Hary” nu pot să-i mai spun, a subtilizat caseta martor a pariului nostru. Pur şi simplu a furat-o, prin înşelăciune, de la dl Marian Oprea. I-a cerut-o, chipurile ca s-o copieze, şi nu i-o mai dă înapoi. Îl avertizez public pe fostul activist al ideilor marxist-leniniste: dacă nu se prezintă în termen de o săptămână cu cele 6(5+una ca dobândă şi sancţiune pentru întârziere) sticle de coniac Carmel, al dracului să fie cine va mai bea şi va mai lăuda vreodată această băutură minunată. În plus, pe numitul Hary îl voi chema în judecată pentru distrugerea unui obiect de artă: caseta emisiunii în care m-am produs atât de elegant, de convingător. Mie nu mi-e ruşine de acea emisiune în care am apărat – sau am încercat să apăr, onoarea neamului meu, confruntat cu cea mai gravă acuzaţie care poate fi adusă unui popor: acuzaţia de genocid, de holohoocaust! Dacă pe numitul Haralambie Hary Culer Culea l-am fost prins cu fofârlica, şi nu singur, ci împreună cu consoarta de minciuni, asta nu-i vina mea şi nu decad astfel din dreptul meu de proprietate intelectuală asupra emisiunii în care am evoluat atât de confortabil. Nu-i meritul meu, ci al adevărului pe care eu l-am rostit, iar Haralambie acesta l-a ascuns atât de nedibace! Domnule Haralambie – sau cum te cheamă, ca să minţi şi să nu fii prins cu mâţa-n sac trebuie să fii teribil de deştept! Eu, că sunt, şi tot nu mă încumet să trăiesc din minciună! Dar dumneata, atât de puţin înzestrat de bunul Dumnezeu pentru minciună, ce nu stai, omule, în banca ta, mulţumit cu pensia nemeritată pe care o rumegi de atâţia ani?! Ce-ţi veni să faci pe specialistul?! Specialist în ce, iartă-mă, neisprăvitule?! Cum ţi-a trecut prin cap să furi caseta cu înregistrarea emisiunii în care te-ai făcut de rîs?! Aşadar, nu eşti chiar aşa de prost! Îmi retrag cuvintele! Eşti mai diştept ca mine şi ai mei! Eu nu m-aş fi gândit la această scăpare de răspunderea pentru minciuni rostite public nici în o mie de ani! Iată ce înseamnă să aparţii unui popor vechi de şapte mii de ani!… Mare noroc ai avut să te naşti ce eşti de mincinosule!
…Revin la minciuna, prostănacă şi dizgraţioasă, cu sângele evreiesc, reciclat de ţăranii români ca lubrifiant. Publicată în 1946 şi republicată mereu după 1996, ticăloasa de minciună n-a reuşit să intre în folclorul holocaustului, aşa cum a intrat minciuna, infinit mai gogonată, mai vinovată, a săpunului făcut din grăsime de evreu cusher. Din emisiunea de la DDTV, din confruntarea cu soţii Lya Benjamin, am aflat că cei doi istorici ai suferinţelor evreieşti nu ştiau că experţii evrei de la Ierusalem au infirmat, prin anii 70, această poveste sinistră, stabilind că în săpunul cu pricina, plimbat mai ceva ca moaştele lui Moise pe tot planiglobul, nu se află nici urmă de ADN uman. Asta ce să însemne? Una din două: (1)dacă credem mai departe în existenţa săpunului evreiesc, absenţa ADNului uman din săpunul evreiesc ar denota că evreii nu sunt oameni, au alt ADN! Sunt altceva, orice altceva, numai oameni nu! Iar (2)dacă admitem ipoteza că totuşi evreii sunt şi ei oameni, înseamnă că în săpunul suspectat atât de grav nu se află urmă de participare evreiască ca materie primă. Înseamnă că în prepararea vestitului săpun evreiesc, nemţii nu au folosit nici o ciosvârtă de evreu! La aceeaşi concluzie ajungând şi cercetătorii americani de la câteva mari universităţi. Aşadar, nu am pus pariu şi pe miza aceasta – există sau nu săpun fabricat din grăsime pură de evrei? –căci, aşa cum ziceam, nu-mi place să pariez atunci când sunt sută la sută sigur că voi câştiga. Nu este sportiv din partea mea să nu risc deloc!… Partea ciudată este că toţi evreii din România, ăştia prăpădiţii care ne-au mai rămas, când le dai de veste că săpunul „acela” este cu totul imaginar, se supără foc pe tine şi te fac antisemit! Nu am întâlnit unul, nici de sămânţă, cum spuneam, un evreu normal care să reacţioneze normal şi să ridice slavă Domnului că oamenii nu s-au ticăloşit totuşi într-atât încât să se facă unii pe alţii săpun sau abajururi din pielea clientului… Un evreu care să se bucure aşadar aflând că oamenii nu au făcut din evrei materie primă… Nu-i vorbă, am întâlnit şi români de aceeaşi teapă, care au fost tare dezamăgiţi în 1990, imediat după procesul Ceauşeştilor, când am aflat cu toţii că cei 60.000 de români ucişi de Ceauşescu fuseseră inventaţi de propaganda KGB & CIA & Mossad şi celelalte oficine. “Agenturili”… Mă întreb: care sunt evrei adevăraţi, (1)cei care au descoperit şi au anunţat omenirea toată că săpunul „evreiesc” este o mistificare sau cumva sunt mai evrei (2)evreii care mint mai departe şi răspândesc la nou născuţii pe lumea asta minunată vestea cutremurătoare despre cei 900.000 de evrei făcuţi săpun? Răspândesc adică ideea că omul a decăzut într-atât încât nici nu mai ai de ce să-i scrii numele cu majusculă! Nenorocitul! Bestia! Jigodia de biped! Auzi ce să-i treacă lui prin minte! De-aia ţi-a dat Dumnezeu minte?! Ca să inventezi metodologia de fabricare a săpunului din carne cusher de om?! Cu altceva nu te mai puteai spăla la cur?!
ION COJA

Dar unde sunt evreii de altădată?(5)

Ar mai fi să-l pomenesc şi pe Radu Ioanid. Nu ştiu dacă o fi rudă cu dna Ioanid, frumoasa doamnă Ioanid, care mi-a fost asistentă şi mai apoi colegă de neuitat. Ochii, mai ales. Privirea… Sper să nu fie nici o legătură. Mare poltron! Norocul lui că s-a făcut holocaustolog şi în felul acesta nu se mai poate atinge nimeni de el. Nici măcar procuratura. Cu atât mai puţin vreun evreu, unul dintre evreii cei mulţi care îl dispreţuiesc şi se simt ruşinaţi că li se interzice, practic, să se „delimiteze” de neruşinat. Din raţiuni de solidaritate evreiască! L-am întrebat, în public, cum comentează testamentul lui Filderman, atât de favorabil, până la elogiu, pentru Ion Antonescu şi români. „În 1955, când a scris şi semnat testamentul, Filderman era de-acum senil!…” Atât de senil că în 1957 ţinea conferinţă în Suedia la Congresul Mondial de Statistică… Acest Ioanid a fost prins cu sperjur în justiţie, după 1990, când încerca astfel, prin înşelătorie, prin minciună, să fure locuinţa unei familii nevoiaşe, de nevăzători, din Bucureşti. Un asemenea nemernic este acceptat de evreii din România să-i reprezinte. Unde vă este mândria de evreu, evreilor ce sunteţi?!
Am încercat să stau de vorbă şi cu un caraghios care se ocupă de „monitorizarea anti-semitismului din România”. Ce bani frumoşi toacă puşlamaua! Ce meserie a ştiut pramatia să-şi inventeze! Şi să găsească şi proştii care să-l plătească! Din bugetul public al României. Chiar că mi-e silă să-i zic pe nume. Mă întreb numai dacă este acelaşi Katz care în 1993, la New York, s-a aflat în fruntea protestatarilor – dar nu era decât un singur protestatar, unul Katz, el, care scria peste tot unde-i era acceptată minciuna ticăloasă cum că majoritatea foştilor deţinuţi politici din România şi-au meritat soarta, s-au făcut vinovaţi de crime de război, de participare la pogromuri şi la exterminarea sistematică a evreilor din România… De ce aceste minciuni? Pentru că un senator român făcuse propunerea ca premiul Nobel pentru Pace pe anul 1993 să se atribuie foştilor deţinuţi politici din România care, după 1990, au trecut peste resentimentele adunate în anii grei de temniţă nemeritată şi nu au cerut răzbunare, nici măcar condamnarea publică, morală, a criminalilor care au distrus mii de vieţi, în felul acesta foştii deţinuţi instaurând în România post decembristă o atmosferă socială propice reconcilierii naţionale. Propunerea fusese acceptată de Comitetul scandinav împuternicit să facă selecţia finală a propunerilor. Împotriva acestei propuneri, care în Ţară s-a bucurat de o susţinere nulă din partea autorităţilor FSNiste, s-a ridicat un Katz de la New York, care s-a declarat grup de protestatari evrei, victime, în anii 1940-44, ai celor care după 1945 au înfundat închisorile comuniste din România. Oare unde erau evreii, evreii cei adevăraţi, cei 16.000 de evrei care în 1946 semnau tot în SUA apeluri pentru o judecată dreaptă aplicată mareşalului Ion Antonescu, nu cumva să fie acesta considerat criminal de război, căci nu fusese! Dovada că Antonescu nu fusese criminal de război, asasin al evreilor etc., fiind ei înşişi, semnatarii, şi alţi evrei, vreo câteva sute de mii care mai erau în viaţă numai şi numai datorită mareşalului! Da, au existat şi astfel de evrei! Nu i-am inventat eu! Acum! Ca să obţin un contrast zdrobitor cu evreii noştri de azi, din România de azi! Care tac suspect de unanim în chestiunea aşa-zisului Holocaust din România…
Nu l-aş număra printre „evreii pârîţi că ar fi evrei” pe bietul Theodor Wexler. Zic „bietul” deoarece şi el s-a prăpădit prematur, ca orice ovrei de treabă. Bag de seamă că ceilalţi, evreii neevrei, ca şi românii secături, sunt mult mai longevivi, secăturile!… Theodor Wexler a făcut multe lucruri bune pentru aflarea adevărului despre ticăloşia unor evrei. N-a ezitat să enunţe un principiu, inspirat de Wilhelm Filderman: evreii care se ticăloşesc, aşa cum s-au ticăloşit evreii cominternişti, se exclud astfel din rândul evreilor… Bun principiu. Ar trebui aplicat şi la români. Iar din toate haimanalele astea decăzute din condiţia lor de oameni şi de evrei, români, ruşi etc., să constituim o naţiune nouă, internaţională, internaţionala derbedeilor şi a criminalilor! A cominterniştilor! Ca să ne fie clar cine conduce azi omenirea: internaţionala celor fără de neam şi de ţară, fără mamă, fără tată, şi fără Dumnezeu. Cu evreii din această Internaţională s-a războit domnul Wexler, fie-i ţărîna uşoară. M-am simţit deseori pe aceeaşi baricadă cu dînsul. Ţinea şi el foarte mult la Alexandru Graur. Nu accepta să-l numere printre evreii comunişti. Avea dreptate! A fost bucuros când i-am demonstrat că nu toţi evreii comunişti au fost nişte nenorociţi de cominternişti sperjuri şi criminali… Din păcate, nici cu Theodor Wexler nu am putut avea o discuţie lămuritoare asupra Transnistriei, a holocaustului. Când am început să ne cunoaştem mai bine şi să ne apropiem, să ne respectăm, ne-a depărtat cumătra…
ION COJA

Dar unde sunt evreii de altă dată?(6)

Revin la mitologia Holocaustului. La (1)săpunul din grăsime de evrei, care s-a dovedit a fi sută la sută sintetic, adică făcut din evrei artificiali, sintetici, la (2)abajururile făcute din evrei despieliţaţi, academic numite antropodermice, şi la (3)sângele evreiesc recoltat 100% de ţăranii români pentru a unge cu el osia căruţelor! Invenţii morbide intrate în bestiarul celui de Al II-lea Război Mondial… Pentru aceste enormităţi, evreii cu bun simţ – dacă ai norocul să găseşti unul – se scuză invocând starea de „emoţionalitate exacerbată la maxim de după anii petrecuţi în lagărele de exterminare. Bieţii oameni erau în pragul nebuniei când au fost eliberaţi din lagărele morţii, nu e de mirare că au avut în acele momente teribile asemenea vedenii macabre”, suprarealiste, unele chiar supra realist-socialiste!(Se pare că aşa a şi apărut realismul socialist, în textele şi mai ales în filmele holocausticizante! Funcţionează în continuare ca metodă de creaţie la Hollywood.) Iată însă că revista „Realitatea evreiască”, nr 215(1015) din 16-30 septembrie 2004, adaugă o ultimă achiziţie, care le întrece pe toate celelalte figuri de stil ale discursului holocaustizant. E vorba de mărturia depusă de numita Sonia Palty, victimă nefericită a deportării evreilor în Transnistria. S-o ascultăm: „Eram veşnic flămânzi. Un timp, când lucram la ferma de păsări, reuşeam să ascund în pantaloni doi-trei pumni de mei, care, în cameră, se puneau într-o oală cu apă la fiert, şi fiecare căpăta o lingură de mălai. Era fără sare şi eu plângeam mereu că nu pot mânca aşa. Atunci, unii oameni din cameră veneau cu farfuria sub ochii mei pentru ca lacrimile mele să le săreze blidul cu mâncare.(s.n.) Căpătam doar o cană de apă pe zi.” Aşadar, evreii din Transnistria îşi sărau mâncarea cu lacrimile copiilor, căci românii nici sare nu le dădeau, iar apă numai o cană pe zi… Atât au fost de nenorociţi şi de bestiali părinţii noştri! Auzi la ei, să mizeze pe lacrimile copiilor şi să nu le mai dea sare tocmai celor care sunt sarea pămîntului!… Vă daţi seama ce greu va fi fost pentru evreii fără copii!… Noroc că mulţi dintre ei aveau oricum de ţinut dietă „fără sare” şi le-a prins bine, zic unii… Şi aşa se explică faptul ciudat că mulţi evrei s-au întors din Transnistria mai sănătoşi decât au plecat!…
Încerc eu să glumesc cu lucruri atât de tragice, dar tragedia nu este cea petrecută chipurile în Transnistria, ci este cea care se poate petrece într-o comunitate precum cea a evreilor din România, în a căror revistă, sever citită şi răscitită înainte de a fi tipărită, pot să apară, în anul 2004, asemenea gugumănii, care ar fi ticăloase dacă n-ar fi mai înainte de orice atât de stupide, fiind vorba de prostia agresivă nu a unei singure persoane – autoarea „metaforei”, ci a unei întregi redacţii, la care se adaugă cititorii mii, ce mai?!, toată comunitatea evreiască din România, în păr, care acceptă această acuzaţie, e drept, ceva mai lirică decât celelalte acuzaţii aduse de evrei, de unii evrei, regimului antonescian, acuzaţii aduse de fapt românilor. Căci nicăieri în documentele guvernării Ion Antonescu nu apare condamnarea evreilor la un regim total fără sare. E clar că avem de-a face aici cu un exces de zel criminal al românilor civili, al poporului, deci! Al fiecăruia dintre noi! Şi întreb: stimaţi concetăţeni – căci nu vă mai pot zice compatrioţi!, redactori şi cititori de realitate evreiască, ce se alege din credibilitatea revistei şi din seriozitatea dumneavoastră dacă publicaţi asemenea texte, le mai şi citiţi, iar de reacţionat la asemenea bazaconii, măcar unul dintre voi, nici pomeneală?! Chiar nu mai există în toată comunitatea un cap evreiesc limpede, unul singur măcar, pe care să-l doară mintea citind-o pe această scriitoreaţă zănatecă care a uitat şi cum o cheamă, dar îşi aduce în schimb aminte ce gheşeft făcea ea în Transnistria cu talentul ei de lacrimogenă! A trebuit să aflu tocmai de la un prieten din Israel cine a fost Alfred Follender, tatăl infractor al autoriţei, bun de pus, fie de români, fie de evrei, în spatele gratiilor, iar nu în paginile unei reviste, fie ea şi „Realitatea evreiască”… Există o limită în toate, chiar şi pentru amintita revistă! Au nu se ştie la Bucureşti, printre evreii noştri, ce se ştie în tot Israelul despre cine a fost Follender?! Parcă era vorba să iertaţi, dar nu să mai şi uitaţi ce aţi păţit de la unii sau de la alţii, iar de la numitul Follender aţi păţit-o rău de tot şi prima care uită sau se face că, tocmai fiică-sa! Şi nu se găseşte nimeni, ziceam, printre miile de evrei care ştiu bine a cui odraslă e, s-o tragă niţel de mânecă şi în banca ei! Potoleşte-te, fătuco, şi fă-te că nu exişti! E mai bine pentru toată lumea şi mai ales pentru tine!
Da, realitatea evreiască din România este ilustrată şi prin asemenea specimene, iar cărţile mizere ale acestei femele îmbătrânite în minciună văd lumina pervertită a tiparului pe banii contribuabilului român, cu subvenţii ministeriale. Pe banii mei şi ai tăi, cititor fraieri ce suntem! …Nu m-aş mira să aflu că suntem colegi de Uniunea Scriitorilor cu mizerabila!
ION COJA

Dar unde sunt evreii de altădată?(7)

Asupra mea şi a altora, Moses Rozen & co. a aruncat cheremul, adică a făcut o listă cu toţi antisemiţii de noi. Pe mine rabinul roşu m-a trecut pe lista neagră încă de pe la începutul anilor 80, când am scris un text despre „cine este antisemit în România?” – acesta era şi titlul articolului. Şi demonstram că antisemitul cel mai periculos din România era însuşi rabi Moses Rozen. Neavând nici o şansă să public acel text în România de atunci, am trimis textul în străinătate, într-o ţară unde sunt mulţi cei care îl cunoşteau pe rabinul nostru câte parale îi face pielea! În Israel! În Israel am trimis textul în care susţineam şi dovedeam că principalul agent al anti-semitismului, principalul producător de anti-semitism în România era mai sus numitul. Am trimis textul prin alt ovrei, ovrei normal, un ziarist interbelic pe care l-am cunoscut prin Nicolae Carandino. Erau buni prieteni. De fapt şi textul l-am scris la sugestia ovreiului, după ce am mântuit împreună câteva pahare la madam Candrea şi a aflat de la mine cum văd eu cele întâmplate cu volumul VIII din Eminescu. Când a mai aflat de la mine şi că nu am nici o şansă să public un text critic despre „cel mai puternic om din România”(sic!), mi-a deschis ochii: „Ţi-l publicăm noi, în Israel.” Aşa a zis: „noi”. Adică, zic eu acum mai desluşit, evreii normali din Israel urma să mă publice şi au şi făcut-o. Să nu uit să precizez, pe acel evreu la fel de antisemit ca şi mine îl cheamă – sper că mai trăieşte…, îl cheamă deci, Boldur.
La puţin timp după aceea, la Paris aflându-mă, l-am căutat pe regizorul Petrică Ionescu. Bucuros de revedere, am pus la cale împreună un proiect extrem de tentant pentru mine: să monteze Petrică o piesă de teatru scrisă de mine, şi nu orice piesă, ci o piesă anti-comunistă, dedicată lui Jan Palak, tînărul ceh care şi-a dat foc la Praga în semn de protest pentru ocuparea Cehoslovaciei de trupele sovietice în august 1968. Petrică Ionescu a citit piesa şi mi-a spus că-i place mult, o va monta. Cum lumea este atât de mică, am găsit şi eu ce serviciu să-i fac lui Petrică chiar acolo, la Paris, unde Gigi Christu, fostul meu coleg de bancă din liceu, era director administrativ sau aşa ceva la Opera din Paris, taman unde Petrică Ionescu urmărea să monteze un spectacol. Nu ştiu câtă nevoie avea talentul lui Petrică de sprijinul lui Gigi Christu al meu, dar acesta i l-a promis, cu mine de faţă, în septembrie 1984, iar Petrică a promis şi el că se va ocupa de Requiem pentru Jan, cum se numea textul meu. M-am întors în Ţară plin de speranţe şi am început să aştept. Aştept şi azi… Când i-am povestit unui prieten comun, unui evreu normal, cât de puţin înţeleg ce se întâmplă cu Petrică al nostru, i-a luat apărarea: „Nu are ce să facă dacă a aflat sau i s-a comunicat că te afli pe lista neagră a lui Moses Rozen!” Am cerut lămuriri: „Dacă Moses Rozen te-a trecut pe listă eşti cherem de acum! Nu mai exişti pentru noi! Nimeni dintre noi nu are voie să te mai bage în seamă, necum să te ajute, să te promoveze, cum aşteptai tu cu piesa ta!” Nu prea cred eu în poveştile astea, cam prea medievale pentru mine, dar consemnez ce mi s-a spus şi mie, de către persoane mult mai informate decât mine. Nu mă simt atoateştiutor.
Cert este că de nenumărate ori m-am simţit „blocat la mantinelă”, fără să ştiu de ce şi mai ales de cine! Mai ales după ce am intrat în vorbă, neinvitat de nimeni, cu problematica holocaustului. În ultimii ani, vreo zece, nici o televiziune „serioasă” nu se compromite cu mine invitat. Mi s-a dus buhul că fac ce fac şi, oricare ar fi subiectul unui talk show, eu tot la holocaust ajung ca să zic „nu! Aşa ceva nu se există în România!” Dar nu fac astfel decât să continui o discuţie la care participasem şi înainte de 1989, participasem cu satisfacţia nevinovată de a consemna excepţia românească, pe care au făcut-o românii cu toţii, inclusiv legionarii, în contextul european al exterminării evreilor: excepţia de la Holocaust! Ba chiar am lansat ideea de a se scrie o istorie a omeniei româneşti, în care acest capitol ar fi făcut diferenţa în mai multe cazuri: abţinerea românilor de a se alinia comportamentului nazist faţă de evrei. Am consemnat şi părerea lui Winston Churchill despre holocaustul evreilor din Ungaria: „cea mai abjectă crimă din istoria omenirii”. Ca să vină mai zilele trecute un evreu mai informat decât Churchill în materie de cum s-a desfăşurat al II-lea război mondial şi să susţină că românii au declanşat holocaustul, au fost pionieri în materie(sau protocronişti – cum vrem să le spunem), că ungurii au fost nişte bieţi copii pe lângă noi, criminalii de români. Acest Carol Iancu – parcă aşa îşi zicea neisprăvitul, credea că minte, dar avea ceva dreptate, căci nici ungurii nu au fost aşa de vinovaţi cum i-a declarat alt mare, dar acesta chiar mare, de dimensiuni mondiale mincinos: mai sus numitul prim ministru al Albionului.(Vezi Protocoalele Kogaionului, pag.96.)
Mă întorc la cheremul lui Moses Rozen, încă în funcţiune. Se pare că nu am încotro şi va trebui să accept realitatea aberantă a acestei practici. Este singura explicaţie, cât de cât logică, deşi în sine atât de absurdă, de „inacceptabilă”, a faptului că, aşa cum spuneam, adversarii mei holocaustizanţi nu-mi fac onoarea de a lua la bani mărunţi textele mele – articole, cărţi, intervenţii TV etc., pentru a demonstra lipsa de temeinicie a argumentelor, a părerilor mele. Adică nu-mi fac onoarea de a răspunde deschis, bărbăteşte, la provocarea mea, la acuzaţia mea de minciună neruşinată, la argumentele şi probele pe care le invoc! Să deduc oare din asta că mi se face onoarea de a fi considerat irefutabil în materie de argumente potrivnice teoriei unui holocaust anti-semit românesc?
Oricum, văzând eu că nu iese nimeni pe ring ca să discutăm public ce ne doare pe noi românii şi evreii, ce anume am avea de împărţit, am scris un text prin care l-am determinat pe mai sus deja numitul Aurel Vainer să mă reclame la poliţie. Îi rămân recunoscător lui Aurel Vainer că în felul acesta a ridicat cheremul. Chiar dacă a făcut-o fără să-şi dea seama cât de mult îmi doresc o dezbatere publică la tribunal, în care să-mi prezint argumentele că evreii de teapa sa, nu puţini în ultimii ani, sunt unicii generatori de anti-semitism în România. Sper să se ajungă la proces şi măcar în felul acesta să ajung şi eu la un dialog cu altera pars. La o discuţie omenească, lămuritoare definitiv.

ION COJA

Dar unde sunt evreii de altădată?(8)

O „discuţie definitiv lămuritoare” cu privire la aşa zisul holocaust din Transnistria numai cu Al Graur aş fi putut-o avea, dar cine a luat în serios asemenea basnă înainte de 1990?! Şi cât a trăit Al Graur asemenea subiect nu a existat în discuţiile noastre. Graur m-a onorat cu multe semne de încredere, drept care nu m-am sfiit să-i cer şi eu felurite lămuriri. Bunăoară despre evreii din România, cărora Ion Antonescu le-a interzis să fie mobilizaţi pe front, să lupte împotriva URSS. Am întrebat aşa: „de ce, după 23 august 1944, evreii din România nu s-au înrolat voluntari în armata română care lupta acum împotriva germanilor? Împotriva celor care îi prigoniseră şi îi prigoneau încă pe evrei?” Ţin bine minte răspunsul: „s-a considerat că deja muriseră aşa de mulţi evrei în restul Europei – repet: în restul Europei , prea mulţi ca să mai moară şi dintre evreii din România.” Subînţelesul era foarte clar şi unanim acceptat la vremea aceea: în România n-a fost holocaust! Holocaustul a fost germanic şi n-a avut nici o legătură auctorială cu românii. Graur dixit!, aş putea zice. Şi o zic: Alexandru Graur nici nu concepea ideea de holocaust în România sau de români săvârşit! O dată sau de câteva ori acest subiect a fost tangentat de faţă cu dna prof.Lucia Wald. Avea amintiri personale din zilele „acelea” de la Iaşi, din iunie 1941. Pierduse pe cineva din familie, cunoştinţe apropiate etc. I-am căinat împreună, dar despre evreii, peste două sute de mii de evrei omorîţi în Transnistria, nu s-a spus vreodată ceva înainte de 1990, până prin 1992-93. Nici de colegii evrei, nici de români… Dimpotrivă, de la Simion Ghinea, cel mai apropiat prieten al lui Petre Ţuţea, participant la operaţiunile militare pe frontul de Est, am aflat câte ceva despre rolul jucat de armata română în salvarea şi apărarea evreilor din Transnistria, pe care localnicii ucraineni îi vînau pur şi simplu, pentru a răzbuna crimele făcute de evreii comunişti împotriva civililor, a ţăranilor îndeosebi, din Ucraina anilor 1930. Iar discuţia pe acest subiect aluneca spre marea foamete din Ucraina, provocată de bolşevici, care se soldase cu moartea a zece milioane de mujici. Victime, apreciau Ţuţea şi Ghinea, ale aversiunii evreilor comunişti faţă de ţărănime. Ghinea însuşi salvase zeci de evrei, evrei localnici, permiţându-le să se amestece printre evreii aduşi din România. Pe aceştia armata română îi păzea, dar nu ca să nu fugă, ci ca să nu fie atacaţi de localnicii ucraineni şi români, care până târziu, unii chiar până azi le poartă militarilor români o amintire proastă tocmai pentru că i-au protejat pe evreii din Transnistria, din Ucraina, şi i-au ferit atunci de furia şi răzbunarea binemeritată, zic ei, a creştinilor. Nota bene: când evreii strămutaţi de Antonescu în Transnistria au fost readuşi în Ţară, au fost mulţi evrei localnici, din Transnistria, care au cerut să fie şi ei „repatriaţi”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Aşa ne-am pricopsit după 1944 cu câteva mii de evrei ucraineni, cominternişti habotnici şi mai ales impostori, cărora li s-au recunoscut studii universitare niciodată parcurse, efectuate. Oare pe acei evrei nu-i speria deloc că românii uciseseră deja sute de mii de evrei sub ochii lor, în cumplita, în sinistra Transnistrie?!… Aşa de proşti erau evreii aceia?! Ba chiar au făcut cerere către Crucea Roşie internaţională în acest sens! Iar azi, în zilele noastre, se găsesc nemernicii care să afirme că da, n-au murit aşa de mulţi dintre evreii deportaţi de Antonescu în Transnistria. Dar au mai fost şi evrei localnici pe care românii i-au ucis, desigur ca să iasă la număr cei 400.000 de evrei repartizaţi României ca prinos adus la holocaust… Ca să accepţi acest scenariu eşti obligat să conchizi că nu există oameni mai proşti ca evreii din acei ani sau mai inventivi ca evreii de azi!
„Intimitatea” mea cu Al.Graur a mers până acolo că mi-a povestit cum odată, când se afla în străinătate, în China tocmai, a găsit o scrisoare în camera de la hotel, din partea Joint-ului(ce-i Joint-ul?, am întrebat eu), prin care, aproape conspirativ, era invitat să ia legătura cu ei. N-a făcut-o. …Aşa că la un moment dat mi-am luat inima în dinţi şi i-am pus o întrebare la care mă temeam că-i va fi tare greu să răspundă, dar ar fi însemnat să nu cred în valoarea sa umană şi academică dacă nu i-aş fi pus-o, dacă l-aş fi „iertat” de acea întrebare… Aşa că l-am rugat să-mi spună care au fost argumentele pe baza cărora a putut afirma la un moment dat, prin anii 50, că în Basarabia se vorbeşte cea de a 11-a limbă romanică, moldoveneasca. Iată răspunsul pe care mi l-a dat marele profesor: „Am fost invitat să scriu pe acest subiect: ce limbă se vorbeşte dincolo de Prut? Am predat redacţiei textul meu, iar în ziar, cu semnătura mea, a apărut alt text. Nu am avut ce face!” Mi-a spus şi numele redactorului de la „Scânteia” care i-a făcut porcăria, dar nu l-am reţinut. Parcă-parcă a zis Brucan, dar pe atunci pentru mine acest nume nu spunea mai nimic. Însă nu bag mâna în foc. O fi rostit alt nume.
Apropo de nume: ca student, în ultimul an am frecventat un curs al lui Graur despre numele de persoane. Lucra la o carte cu acest subiect. Făcea destul de des referire la evrei. De exemplu, din pricina evreilor care şi-au schimbat numele Kaufmann în Coman, numele românesc a început să fie pronunţat greşit, cu accentul pe prima silabă. Altădată despre cuvintele din idiş aflate în argoul gangsteresc internaţional, din mai multe ţări, semn că evreii au jucat un rol important în lumea interlopă… La acel curs am auzit prima oară despre evreii „pământeni”, adică evreii care locuiau de mai multe generaţii în România şi se simţeau români, deja sau pe cale de a fi, neforţaţi de nimeni, asimilaţi. Majoritatea dintre ei îi puteai recunoaşte după numele pe care îl dădeau copiilor: nume din calendarul creştin ortodox care nu aveau o origine iudaică, biblică: Aurel, Tudor(Theodor), Dumitru, Nicolae, Constantin, Gheorghe… Evident, Alexandru era şi el un nume agreat de evreii pământeni. Capabil să sugereze o anumită atitudine de viaţă… Un anumit destin dorit de părinte pentru odrasla sa… Nu se mai vorbeşte azi de evreii pământeni. Chiar vor fi dispărut cu toţii?
Pe la începutul anilor 80 Graur a primit o invitaţie în Israel. Ne-a arătat-o la toată catedra. Foşti studenţi îl invitau să vină să vadă cum tot Israelul vorbeşte limba naţională a evreilor, ivritul! După cum se ştie, evreii au avut două mari probleme de rezolvat în epoca modernă: dobândirea unui teritoriu naţional, căci nu mai aveau de aproape 2000 de ani o ţară a lor, şi a unei limbi naţionale, pierdută şi ea prin perpetua bejenie a ovreiului rătăcitor. Mişcarea sionistă a iniţiat o vastă campanie de renaştere a limbii ebraice biblice. Cu anumite ajustări cerute de modernitatea lumii nostre, ebraica, denumită ivrit în varianta cea nouă, a fost declarată limbă de stat în noul stat Israel. O limbă pe care majoritatea evreilor de atunci nu o cunoşteau! Ca specialist, Alexandru Graur a pronosticat eşecul acestui straniu experiment lingvistic. Straniu şi artificial, a apreciat Graur, desigur fără intenţia de a-i demobiliza pe studenţii săi evrei. Ci doar fusese sincer, aşa cum l-am cunoscut şi sunt convins că aşa a fost întotdeauna. În ultimii ani de viaţă Graur a devenit religios. N-a ascuns nici asta. Aşa cum n-ar fi ascuns nici să dezvăluie ce ştia despre holocaustul din România. Dacă n-a făcut-o, asta înseamnă că nu ştia nimic despre un astfel de holocaust. Iar pentru mine dacă Graur n-a ştiut nimic despre acel holocaust înseamnă că n-a avut cum să ştie ceva despre ceea ce nu s-a petrecut. Că, deci, în România sau în Transnistria, nu a existat un genocid, un Holocaust. Alexandru Graur dixit!

ION COJA