Paul Goma. Un combatant pentru memoria românilor
14 aprilie 2020 (R.C.) Analize 16

Pentru că Paul Goma a combătut mereu uitarea, pentru că a amintit multora momentele lor de lașitate sau rătăcire morală, scriitorul și memorialistul care ne-a părăsit la greu, victimă a unei infecții nozocomiale, probabil cu noul coronavirus, pe fondul propriilor afecțiuni cronice, i se cuvine un elogiu direct, desigur, dar și pomenirea acelora care au încercat mereu să-i înfunde călușul în gură, de la unii din profesorii săi de la Școala de literatură, sau la facultate, înainte de arestare sa, prin generalul de Securitate Pleșiță, care se lăuda că i-a dat scatoalcele cuvenite, la colegii scriitori care nu-i suportau franchețea și au declarat că regretă că l-ar fi cunoscut. Adevărul este că nu l-au cunoscut niciodată. El însă i-a cunoscut, sub măștile jalnice de carnaval. Dacă îi citim acum Jurnalul vom vedea că diatribele sale nu au fost niciodată fără temei, chiar dacă argumentele folosite nu erau uneori temeinice, chiar dacă trimiterile nu erau totdeauna exacte.

Paul Goma avea un adevărat instinct moral, un fler care depista fără greș oportuniștii, mincinoșii, maeștrii combinațiilor, lașii, colaboraționiștii, turnătorii. Nu voi extrage acum din Jurnalele sale toate numele celor pe care Paul Goma i-a feștelit astfel. Cea mai gravă lașitate a fost cea a colegilor din Consiliul Uniunii Scriitorilor care au decis excluderea colegului scriitor din Uniune, în timp ce era sub anchetă, la 14 aprilie 1977. Lașitatea celor care nu au avut niciodată curajul să-și asume nominal porcăria, deși numele votanților sunt cunoscute (citiți Cutremurul oamenilor, nota finală din 2008), nici să-și ceară iertare pentru supușenia grețoasă și grosolană, nici să permită cercetarea arhivelor Uniunii, pe care fie le-au distrus, cum declară uneori, fie le țin închise sub șapte lacăte, refuzând orice informație sau difuzând minciuni în fața cercetătorilor care le-au solicitat accesul.

Pentru că scriitorul Paul Goma a combătut mereu uitarea, cred că este obligația mea de a reaminti uitucilor numele sociologului Mihai Dinu Gheorghiu, cel care a îndrăznit să ceară guvernului francez expulzarea sau pedepsire pe baza Legii Gaysot, a azilantului Paul Goma din Franța, în temeiul acuzației formulată în felul următor, sub titlul provocator și mincinos, Onoarea pierdută a unui disident român :

„Nu intenționez să polemizez aici nici cu Paul Goma, nici cu autoritățile orașului Timișoara. Voi aminti pur și simplu că „pedepsirea fermă” a evreilor de către regimul Antonescu a însemnat asasinarea a 14.000 de evrei în primele zile ale campaniei militare împotriva URSS, în iunie 1941, în orașul Iași și în „trenurile morții”, începutul Holocaustului în România, numărul total al victimelor fiind estimat între 250.000 și 400.000.

Voi observa, de asemenea, că teza genocidului românilor perpetuat de evrei preia argumentul central al propagandei de război fasciste românești, cu demonizarea adversarului „iudeo-bolșevic”, de această dată de către liderul unui partid „democratic”. Pentru că Gheorghe Ciuhandu a fost până de curând președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat, de asemenea membru al Partidului Popular European.

Și voi încheia punând trei întrebări: este posibil ca un autor care continuă să alimenteze controverse antisemite din România să beneficieze de protecția statului francez? Este posibil ca statul român, membru al Comunității Europene, să nu asigure aplicarea propriilor legi, mai ales atunci când este vorba de o încălcare a autorităților locale? Este posibil ca intelectualii și asociațiile care au susținut Paul Goma în timpul angajamentului său împotriva regimului Ceaușescu să rămână tăcuți în ciuda declarațiilor sale actuale, fără a risca să se discrediteze? (Onoarea pierdută a unui disident român, de Mihaï Dinu Gheorghiu, Tribuna. Cum ar putea cetatea Timișoara, simbol al revoluției din 1989, să sărbătorească autorul scrierilor negaționiste? Postat pe 29 mai 2007 la 1:26 pm – Actualizat pe 29 mai 2007 la 13:26

Observ următoarele :

Legile la care se referă Mihai Dinu Gheorghiu sunt legi scelerate, impuse de presiuni imperiale sau comerciale externe, în interesul colectei de fonduri. Aceste legi nu sunt decât mijloace de șantaj și călușe puse în gura celor care contestă dogmele. Toate istoriile dispun de preistorii. În cazul nostru preistoria este invazia etno-demografică a Moldovei de către niște evrei care, pentru motive diverse au părăsit ținuturile de la Est de Prut și Nistru, unde fuseseră cazați de Imperiul rus. Istoria relației dintre neamurile evreiești și imperiul rus a fost scrisă și deci analizată pe larg în vremurile mai noi de Alexandr Soljenițân (Două secole împreună), de Yuri Slezkin cu Le siecle juif, (versiune franceză), cărți fundamentale scrise pe baza unui material comun, din perspective complementare, uneori contrarii, despre rolul în istoria recentă al unor evrei, despre rolul comunităților evreiești în această parte a Europei, după 1850 în țările care ne interesează acum.

Această invazie, a teritoriului Moldovei de Vest, este probată de toate studiile de demografie istorică. Asemenea fenomene de o agresivitate majoră au modificat compoziția etnică a orașelor mici și mijlocii și a localităților periurbane ale Moldovei într-un interval foarte scurt, românii devenind minoritari în localități vechi ca Bacău, Botoșani etc. Nu este vorba doar de aspectul etnic ci de fenomenul de ghettoizare caracteristic acestei populații fără căpătâi, în perpetuă mișcare oportunistă, migrantă din motive economice și administrative (refuzul sedentarizării pe terenuri agricole, indaptarea la viața rurală, practicarea unor meserii neproductive, de comerț și colportaj, sustragerea de la servicul militar lung din Imperiul rus).

Mihai Dinu Gheorghiu nu poate nega realitatea, de aceea declară că nu polemizează cu Paul Goma, fiindcă nu are argumente. Nimeni nu poate nega asasinatele organizate de avangarda, de agentura ocupantului sovietic în timpul retragerii românești, prin ocuparea samavolnică a Moldovei de Est. Această agentură bolșevică, recrutată prioritar dintre minoritări, era pregătită și formată, în condițiie de pre-război ale ultimatului sovietic, din trădători aparținând unor minorități ostile : evrei, ucrainieni, ruși etc. Să ne amintim de provocarea de la Tatar Bunar, în Basarabia, din 1924 și de executanții așa-zisului program revoluționar,

Erau cetățeni ai României, nu și cetățeni români, cei care s-au aliat cu ocupantul, declarat apărător și salvator al intereselor acestora. Victimele au fost numai sau în primul rând români, soldați, membri ai admnistrației, lideri politici, intelectuali, învățători, preoți; există documentele istorice autentice care descriu situațiile și pomenesc numele victimelor acestei epurații etnice, sub mască revoluționară, care a continuat în Basarabia ocupată nu doar între iunie 1940 și iunie 1941 ci și după 1944 în Moldova de Est transformată în republică sovietică.

Pactizarea cu dușmanul în orice situație similară este o crimă prevăzută de codul penal, în orice țară din lumea veche ca și din lumea asta.

Majoritatea străinilor care au scris pe această temă fac abstracție de starea de beligeranță. Ceea ce s-ar fi putut reproșa statului român era doar faptul că nu s-au organizat procese, că nu s-au judecat, atunci sau ulterior, cazurile cunoscute de crime politice și etnice, într-un cadru legal. Că, deci, pedepsirea criminalilor care au acționat violent contra reprezentanților statului și culturii române a devenit o răzbunare practicată de victimele terorizate și umilite, supraviețuitoare. Ea nu a fost susținută juridic, ci a avut un caracter anarhic, pătimaș, victimele răzbunărilor nu au fost cei cu adevărat vinovați. Agenții, criminalii, vinovații s-au retras înainte de 22 iunie 1941 dimpreună cu administrația sovietică, care se organiza pentru război, punându-și la adăpost uneltele. Adevărații criminali nu mai puteau fi trași la răspundere deși numele erau cunoscute din rapoartele serviciilor de informații ale României.

Pentru a putea scrie despre astfel de situații se impun două demersuri logice: recontextualizarea și comparația. Adică, în cazul nostru, precizarea contextului de beligeranță și descrierea surselor tensiunilor politice și etnice, demografice anterioare. Pentru comparație avem destule situații din istoria contemporană. Ocuparea Germaniei înfrânte a celui de al III-lea Reich și modul în care s-au purtat învingătorii este un exemplu clasic de organizare a unor procese cu reguli ad-hoc, din care adevărul nu a ieșit învingător. Proiectul de otrăvirea a resurselor de apă ale unor mari orașe a fost unul din proiectele de răzbunare imaginate de agenți evrei, din fericire pentru legea morală și pentru cele două popoare, nedus până la capăt. Dar violurile la care îndemna Ilya Ehrenburg în publicistica militantă și militară a sa au fost realități pentru populația civilă feminină din Germania ocupată. Iar comportamentul anarhic, ilegal, jafurile ocupantului sovietic au lăsat urme durabile în memoria colectivă a națiunilor est-europene. În timpul acestui război legile, nici măcar cele ale războiului, nu mai sunt respectate. Exemplul recent al Războiului balcanic care a condus la dezagregarea Jugoslaviei și la constituirea republicii kosovare au avut aceleași carcaterristice de nebunie colectivă provocată de imperiali. Agresori, agresații, învingătorii, răzbunătorii, nici unii nu au fost decât brute dezlănțuite și nu au dreptul de a se considera curați.

Orice situație de aceste tip nu poate fi evocată fără precizarea că odată războiul terminat sistemul politic democratic și parlamentar (chiar dacă departe de perfecțiune) din România a fost înlocuit, într-o țară ocupată de armata sovietică, cu un sistem dictatorial de tip comunist în care rolul minorităților ostile a devenit important în aparatul politic, în cel represiv, în Securitate, Miliție, posturile conducătoare principale și secundare erau deținute de persoane recrutate din minoritățile ostile, așa-zis oprimate în regimul «burghezo-moșieresc». Așa că nici un fel de proces normal nu mai era posibil, nici într-un caz unul care să tragă la răspundere membrii agenturii comuniste sovietice care se instalase în Moldova de Est, aceștia fiind criminalii care acționaseră în iunie 1940.

A scrie doar despre victimele aparținând minorităților ostile de după 22 iunie 1941 și până la începutul anului 1945, fără a se pomeni de victimele românești anterioare, este o erezie juridică și moralmente o porcărie pe care Mihai Dinu Gheorghiu nu este singurul care o practică. După război, adică începând cu 1945 au apărut cărți și broșuri de acest tip, îngropate e drept destul de repede sub tăcere de linia politică oportunistă a PMR. Se pot cita câteva, dintre care unele au reservit după 1990 propagandei antiromânești. Cartea neagră a avocatului evreu Matatias Carp, reportajul de război a lui Aurel Baranga, Ninge peste Ucraina, broșurile semnate de Marius Mircu, despre masacrul de la Iași, cu referiri la «săpunul din grăsime evreiască, una din legendele propagandistice menținute în actualitate vreme de decenii, etc. Cercetarea istorică românească nu a reușit să dea o replică serioasă alegațiilor acestor agenți, analizele din presa oficioasă de după 1990 fiind evident conforme tezelor agenturii, critica broșurilor s-a făcut doar în presa românească de dreapta underground sau în fițuica de scandal a lui Corneliu Vadim Tudor, editată sub un titlu pretențios, România Mare.

Intervenția lui M. D. Gheorghiu în presa franceză este bazată pe o formulă retorică pentru a impresiona cititorii îndoctrinați și manipulați ai ziarului parizian Le Monde. Această publicație se mai bucură la unii de o faimă de obiectivitate și de profesionalism pe care nu o merită, paginile referitoare la România ca și la alte țări din Europa de Est fiind orientate ostil, impregnate de superficialitate, caracteristice unui ziar de propagandă și nu unei prese libere. Merită poate să se facă o dată analiza tuturor textelor dedicate României în ultimii 50 de ani precum și lista autorilor acestora, cu precizarea etniei, pentru a se trage o concluzie obiectivă. Deși multe articole ostile, deloc obiective, sunt semnate de evrei, eu nu pot fi precis acum, făra baza de date exactă.
in păcate pentru fostul meu coleg de exil, Mihaï Dinu Gheorghiu, cândva sociolog calificat, acum profesor universitar la Iași, devenit, pe baza unei pseudocalificări inexistente dar oportuniste, membru al Institutului Elie-Wiesel de București, activitatea sa publicistică din Franța îl descalifică moral, fiindcă e bazată pe exportarea incorectă și «ilegală» din România a unor tensiuni morale și profesionale între o istoriografie care se bazează pe documente și o alta care se naște din resentimente etnice.

Dan Culcer