marius linte
vin., 25 oct.
„Eu am nevoie de cuvinte de încurajare, dar aceste cuvinte trebuie să mi le spună o persoană. Aceea le dă putere pentru mine. Cuvintele ce le comunică o persoană alteia sunt, pe de o parte, cuvintele unui fond comun, manifestând unitatea lor de ființă prin aceasta și prin necesitatea de a le spune o persoană altei persoane, deși persoanele își comunică una alteia cuvintele din fondul comun. Și numai această comunicare de la una la alta dă viață ființei amândurora. Fondul acesta comun de cuvinte a fost format de un popor întreg în istoria lui, prin comunicare între persoane, dar el a precizat ființa lor umană comună.
Ființa comună nu se realizează și nu se dezvoltă decât prin persoane, prin comunicarea între ele. Și în toate cuvintele și faptele se manifestă socotințele ca forme de concretizare activă a voinței ființei umane de a se menține, de-a crește în bunătate prin comunicare. E necesar ca persoanele să-și comunice ceea ce le e comun, dar, totuși, variat, ca centre vii, care au nevoie unele de altele, pentru întărirea vieții lor. Ființa umană e ca un ocean, dar acest ocean pulsează în persoane neconfundate, și-și întreține mișcarea prin ele. Și acest ocean nu voiește numai să se mențină la fel, ci devine mereu altfel și altfel. Căci viața unui popor și a umanității e altfel și altfel în fiecare secol.
Dar el devine astfel, nerămânând numai în el însuși, ci înălțându-se spre ceea ce e deasupra lui. Căci oricât e de mare oceanul ființei umane, își simte limitele și nu se poate împăca să rămână închis în ele. Dacă iubirea între persoane susține unitatea firii și înălțarea spre o viață dincolo de limitele ei, după care însetează, o întărește în legătură cu Dumnezeu, egoismul manifestat tot prin socotințe personale o sfâșie și sărăcește.”
D. Stăniloae, Omul și Dumnezeu
Comenteaza