G
164 aprobate
gert.frau@yahoo.com
89.136.113.152

Ca răspuns la caroline gunderode.
Om și femininul oamă (din Oaș) sunt ”chiar” (=clar) latinești, boreasă și îmă/înmă (=mamă; alb.ëmë, alt.amma) sunt dacici. Curios cum am păstrat lexicul ce ținea de ”muiare” (lat.mulierem, arom.muljari), dar aproape nimic din sfera bărbătească.

Nu mă preocupă lexicul latin de fel, cu excepția cazurilor când dau peste câteva nestemate, cum ar fi călariu (Codicele Voronețean) ‘călăreț’ din lat.caballārius sau lăun(e) ‘leu’ din lat.leō, acuz.leōnem. Vezi alb.luan (leu), cu o transformare fonetică specifică, surprinsă probabil și în numele legendarului rege Luana din zona de munte a Buzăului. Sunt fascinat de poveștile astea cu imaginație care discută despre epoci de mult apuse, despre care de foc care aterizează pe pământ (tehnologie antediluviană), despre un soare artificial care nu se stinge niciodată, dar este distrus și se produce o deflagrație (atomică aș spune), despre uriași și lucrările lor. Fiecare provincie istorică are propriile ei legende și mituri. Acum o sută de ani găseai câte o versiune a Mioriței în fiecare ”țeară”. Azi n-o mai citește nimeni.

Mulți nu știu că din România și până în Balcani la greci au existat lei adevărați până la invaziile persane și o scurtă perioadă după aceea. Aveau coama mai bogată decât leul actual. Era asemănat cu leul din munții Atlas, cei care apăreau în arenele romane din Europa (și din Dacia sau Sciția Parva).
E un episod unde caravana cu provizii cărate de cămile este atacată de lei în munții Emului (Balcanii în graiul românilor din Bulgaria), atunci când Persanii se deplasau în 513 î.d.Hr. spre a se lupta cu Sciții, dar se ”bură” (luptă) și cu câteva triburi tracice, printre care și Geții ”care se fac sau se cred nemuritori”. În Oltenia sunt legende cu voinici care supun leul aproape ca Hercules, iar în Moldova era o legendă cu locul de adăpare al unor lei, dar puteau fi pardali sau altceva (poate râși, numiți și oarță în nord-vestul României). Nu mai rețin toate câte am citit acum vreo douăzeci de ani și mai bine. Păstram cald un loc la sala de lectură a Bibliotecii Județene.
Am citit totuși că în Caucaz au supraviețuit până în sec.X.

Memoria poporului nostru se duce în preistorie. Unele pot dezvălui locuri pline de istorie adevărată, numai dacă s-ar săpa acolo unde se spune c-ar exista cetăți ale Dacilor, în secuime sau în nord-vest, în Apuseni. De exemplu, figura mitologizată a împăratului Trăian/Troian cred că se suprapune peste cea a lui Buirebistas.
Sunt iarăși fascinat de legendele care-l au în prim plan pe regel Decebal. Citisem odinioară despre legenda că acesta s-ar fi sinucis la Piatra Craivei, unde era vechiul Apulon, acesta se îndrepta spre nord în Maramureș sau în Apuseni. Este o legendă a Maramureșului din scaunul de pe Mara (lat.Maramorissus) care vorbește despre un urmaș direct al lui Decebal(is) care pune începutul unui voievodat. Totul are iz de legendă, dar poate fi adevărat.

Foarte probabil că la Piatra Craivii este îngropat trupul lui Decebal, tăindu-se capul și mâinile pentru a le arăta Dacilor care încă mai rezistau cu cerbicie după cucerirea complexului de cetăți din Grădiștea. După acest episod, când se întoarce Traian la Roma, o face cu resturile regelui ținute într-un butoi cu miere, pentru a le arunca ritualic în Tibru. Chestiuni de mare imperiu! Mierea era folosită ca prezervant atunci.

Este o metopă care descrie acest episod pe columnă. Se spune că a fost vandalizată în timpul regilor Daci care au condus imperiul în sec.III.