Cuvîntarea din iunie 1980 și Cenzura de la Europa liberă

2021-01-09T22:44:54+02:009 ianuarie 2021|Doctrină naţionalistă|

Cenzura de la „Europa liberă”!

CENZURA DE LA „EUROPA LIBERĂ”

La cererea publicului, adică a unor cunoscuţi care nu au citit în paginile acestei reviste articolul meu despre dl. Nica Leon şi încercările sale zadarnice de a demasca abuzurile comuniste prin mijlocirea
„Europei libere“, public astăzi textul pe care eu, cu mîna mea, i l-am dat spre publicare lui Vlad Georgescu, director al „Europei libere“. Asta se întîmpla în 1986. Vlad Gergescu a luat textul, l-a citit şi mi-a spus că cunoaşte textul, îi parvenise cu cîţiva ani în urmă. Şi de ce nu l-aţi dat pe post? am întrebat eu. Mi-a spus că s-a temut să nu păţesc eu ceva.
I-am explicat că fiind un text citit într-o adunare publică, adică la Conferinţa scriitorilor din Bucureşti din 1981 (?), nu puteam păţi nimic, căci textul a circulat în manuscris şi prin mediile scriitoriceşti şi universitate. Totul era să nu se afle prin cine textul a ajuns la „Europa liberă“. Ne-am înţeles ca textul să fie difuzat în cel mai scurt timp. Ceea ce nu s-a întîmplat niciodată. Am priceput destul de uşor din ce pricină: „Europa liberă“ avea propria listă de disidenţi, care intrau în anumite calcule strategice, ea nu accepta ca în plănuitul Decembrie 1989 să
„beneficieze“ de statutul de disident decît anumite persoane, de care a făcut mereu caz, vîrîndu-i pe gît conştiinţei publice româneşti. Astfel păcălit, publicul românesc a acceptat cu entuziasm şi cu cele mai curate nădejdi propulsarea în fruntea societăţii româneşti post-revoluţionare a unor fripturişti, din care „Europa liberă“ s-a priceput să facă eroi. Iată dar textul cenzurat de Vlad Georgescu, text pentru care nu cer acum altă răsplată decît încredinţarea cititorilor că spunerea adevărului este o mai veche meteahnă a mea, de care nu mă pot dezbăra nici acum, cînd am devenit, drag, Doamne, om politic şi s-ar cădea să aleg între a spune adevărul şi interesul politic. Uite că nu aleg, domnule!

Stimaţi colegi,

Pornesc aşa cum bunii mei prieteni se aşteaptă, de la un dat statistic, o informaţie, care dacă nu e corectă – şi nespus de mult aş vrea să nu fie corectă – tot ce urmează nu mai face două parale şi mi-aş găsi şi eu liniştea, pierdută o dată cu raţionamentele ce le-am făcut, aş zice obligatoriu, după ce am aflat că mărimea venitului naţional pe cap de locuitor în ţara noastră ar fi aproape cea mai mică din Europa, iar în lume se zice că ne aflăm undeva pe locul
50-60…. Venit naţional înseamnă producţie materială, ceea ce se realizează în industrie, agricultură, comerţ, tehnică, ştiinţă aplicată. Noi, scriitorii, aşa cum deseori ni se aminteşte ca un reproş, nu aparţinem celor „direct productivi“. Cu alte cuvinte, la succesul de a fi cam ultimii din Europa în ce priveşte venitul naţional, noi, scriitorii nu ne aducem o contribuţie prea însemnată. Culmea e că unii scriitori, mai din conducerea Uniunii, sunt gata să-şi facă pentru asta autocritica. N-au decît, dar nu în numele nostru! Căci scrisul nostru, literatura, aparţin altei sfere de activitate: arte, cultură, spiritualitate. Evaluarea rezultatelor din acest domeniu se face mai greu în cifre, dar şi fără ele mă încumet să cred şi să afirm că în literatură nu suntem printre ultimii din Europa, ci dimpotrivă. Printre primii 15 din lume, aş zice dînd o cifră precaută, valabilă şi pentru celelalte arte.

Acestea fiind faptele, premisele, eu ce raţionament sunt obligat să fac? Următorul: nu scriitorii au mai multe de învăţat de la tovarăşii ingineri – căci inginerii răspund în ţara noastră de producţie materială – ci inginerii mai curînd ar avea de învăţat de la scriitori. Altfel spus, din raportarea rezultatelor muncii la nivelul internaţional, mai buni, în meseria lor, sunt scriitorii români, şi nu inginerii!

Această concluzie vine în contradicţie cu practica, binecunoscută şi îndelungată la noi, de a se pune cultura noastră, literatura şi artele, sub controlul şi îndrumarea unor ingineri. Efectul acestei practici nu poate fi cel scontat dacă, aşa cum bănuiesc, chiar urmărim propăşirea neîncetată a artelor şi literelor româneşti. A avea ingineri la conducerea culturii noastre este un non-sens.

De aceea, rău este şi nefiresc să încapă literatura, artele, cultura română pe mîinile inginerilor, să fie administrată şi îndrumată de ingineri, dar şi mai mare pagubă pentru noi toţi este că în ţara noastră, în edificarea societăţii româneşti de azi, cuvîntul scriitorilor, al oamenilor de cultură, contează mult mai puţin decît ar trebui, iar adeseori deloc. Şi nu e greu să ne închipuim ce bine ne-ar fi prins, de pildă, ca la succesivele revoluţii ce au zdruncinat agricultura noastră să fi participat, cu un sfat, cu o idee, şi scriitorii. Scriitorii autentici, fireşte. Nu cei care umblă prin sate cu şuşaneaua, trag cîte un chiolhan la sediul GAS şi apoi scriu reportaje entuziasmate despre satul nou, socialist, şi nu le pasă nici de ţăranii care mai trăiesc în bordeie, nici de lampa lui Ilici care nu se aprinde chiar aşa de uşor în casele ţăranilor noştri, aşa cum nu le pasă nici de pămîntul rămas nelucrat ori de recoltele nestrînse care putrezesc în cîmp. Cum ar arăta satul românesc de azi dacă tovarăşii ingineri care l-au revoluţionat ar fi găsit de cuviinţă să-l consulte şi pe Marin Preda, în definitiv specialistul nostru nr.1 în problema ţărănească?! Au nu este aceasta una din cauzele împrejurării incredibile că, încăpută pe mîna inginerilor, agricultura noastră a ajuns să nu mai poată asigura copiilor ţării cana de lapte şi felia de brînză ce nu le-au lipsit pînă-n zilele noastre niciodată?

Scriitorul, ca şi ţăranul, este cel mai mult legat de pămîntul ţării sale. Cum, în anii noştri, ţăranii s-au împuţinat, iar scriitorii s-au înmulţit, avem obligaţii sporite noi, scriitorii, întru apărarea acestui pămînt nu de duşmanii dinafară, ce jinduiesc la el, ci de cei, de-ai noştri, care îl au în folosinţă şi îl batjocoresc din nepăsare şi nepricepere. Urcaţi-vă în tren, stimaţi colegi, şi traversaţi Bărăganul să vedeţi ce fac inginerii noştri cu pămîntul ţării: îl irigă, cică, adică brăzdează Bărăganul cu mii de hectare de baltă şi stuf. „Scînteia“ consemna mai anţărţ, ca pe o izbîndă a agriculturii socialiste, prăsirea unei colonii de pelicani într-una din acele bălţi. „Pelicani în Bărăgan!“ se extazia tembel corespondentul „Scînteii“. Pelicanii care nu mai au loc în deltă, pentru că acolo alţi ingineri au intrat cu tractoarele şi maşinile lor spre a spori suprafeţele agricole din deltă, căci există o instituţie inginerească, Centrala Deltei, al cărei principal scop este să transforme delta în zonă agricolă, producătoare de porumb. Precum se vede, inginerii noştri mută Bărăganul în Deltă, şi Delta în Bărăgan, rezultatul final fiind compromiterea deopotrivă şi pentru totdeauna a unor întinse zone ale ţării, sluţirea chipului ei care nouă, scriitorilor, ne este aşa de drag, şi care pentru unii ingineri înseamnă numai un poligon de experimente elaborate în pripă, fără simţ de răspundere, fără drag şi durere pentru acest pămînt. Ingineri care iubesc mai mult cifrele şi proiectele lor nesăbuite, decît pe oamenii care ar urma să se bucure de pe urma acestor proiecte. De aceea, transpuse în realitate, aceste proiecte şi ajung să împovăreze, nu să uşureze viaţa noastră.

Ni se reproşează că scriem prea mult, consumînd prea multă hîrtie. Ni se dau şi cifre, dar nu toate. Lipseşte o cifră: aceea a pagubelor de pe urma greşelilor pe care le fac inginerii noştri tăind fără socoteală pădurile şi împădurind anapoda munţii şi dealurile ţării. Cifra acestor pagube depăşeşte cu mult cifra consumului de hîrtie necesar tipăriturilor literare. Ca să nu mai vorbesc de hîrtia exportată, în schimbul căreia primim maşini pe care tovarăşii ingineri să le folosească prost, cînd, cel mai adesea, nu le lasă de tot nefolosite, în ploaie şi praf.

Am fost zilele trecute la Mamaia, ca să văd cu ochii mei ceea ce auzisem şi nu-mi venea să cred: plaja de la Mamaia s-a îngustat în ultimul an aproape la jumătate, şi asta în urma unui calcul ingineresc greşit. Ieşind prea în larg cu digul de la Capul Midia, s-au produs curenţi care au ros, rod şi vor roade plaja de la Mamaia, distrugînd-o… Cu ani în urmă am zîmbit, îngăduitor şi distant, neimplicat, ascultînd un banc care suna aşa: ce se va întîmpla în Sahara cînd va trece la socialism? Răspunsul: va ajunge să importe nisip… Tovarăşi, eu nu mai ştiu ce fel de socialism construim noi dacă pentru el va trebui să plătim cu plaja de la Mamaia. Eu unul nu pot accepta asemenea preţ! Pentru mine, născut şi crescut în Constanţa, România, într-una din definiţiile ei, este tocmai plaja de la Mamaia pe care să adorm încins de căldură şi visînd la măreţia României socialiste. Nu pot concepe România fără plaja de la Mamaia, fără Mamaia! Cu atît mai mult cu cît nu este în natura socialismului să plătim pentru dînsul şi cu Delta Dunării, şi cu lacul Bicaz şi cu multe alte isprăvi inginereşti asemănătoare, actualizînd dramatic vechiul adevăr că decît cu prostul la cîştig, mai bine cu omul deştept la pagubă…

Eu sau cei care, în locul meu ar face raţionamentele de mai sus, ajungînd să se îngrijoreze de prezenţa a prea mulţi tovarăşi ingineri la conducerea culturii noastre socialiste, greşim, s-ar părea, uitînd că educaţia, cultura şi, implicit, literatura sunt diriguite şi administrate de persoane din afara culturii întrucît aceste persoane răspunzînd în societatea noastră de propagandă, răspund, trebuie să răspundă şi de cultură, care este în subordinea propagandei de partid.

Ajunşi aici lucrurile se complică, răsărind înaintea noastră întrebări de felul: e normală, adică slujeşte interesele noii noastre orînduiri, subordonarea literaturii faţă de propagandă? Răspunsul meu este da, negreşit da! Deşi mulţi vor fi avînd alt răspuns, dar cu siguranţă greşit. Probabil confundă principiul în sine cu starea de fapt, drept care se mai iveşte şi întrebarea: este oare la noi orientată propaganda aşa cum se cuvine, adică, repet, slujind cît se poate de bine interesele orînduirii socialiste? Acestei întrebări mă grăbesc eu să-i răspund: nu! Hotărît nu! La noi propaganda nu este orientată cum trebuie, ea nu slujeşte cît se poate de bine interesele socialismului românesc. Şi anume, această propagandă se face vinovată de escamotarea frecventă a realităţii, a adevărului. Stimaţi colegi, se minte cam mult în ţara asta! Propaganda noastră minte mai ales prin omisiune, făcîndu-se că plouă, atunci cînd arde focul! Alţii mint pur şi simplu, şi nu fitecine, ci persoane importante, cu mare răspundere în această ţară, precum…

Aşadar, mă aflam la tribuna Conferinţei scriitorilor din Bucureşti şi preşedintele Uniunii Scriitorilor, în momentul cînd eu am spus că „se minte cam mult în ţara asta, că se minte chiar la nivel foarte înalt, precum…“ domnia sa, dl. George Macovescu, m-a oprit şi mi-a interzis să continui, spunînd că s-au epuizat cele cinci minute la care aveam dreptul. Despre acea ultimă conferinţă a scriitorilor din Bucureşti ar fi mai multe de povestit şi n-ar strica să publicăm acum măcar o parte din cuvîntările rostite atunci. Multă lume s-ar mira astfel să afle că s-a discutat atunci noul statut al scriitorilor români, cu care ocazie unul singur dintre ei a cerut ca noul statut să precizeze limpede desfiinţarea cenzurii în România. Cel care a avut acest curaj este Ion Gheorghe, poetul comunist atît de cenzurat pe vremea cînd se zice că la noi comuniştii tăiau şi spînzurau!… Nu ştiu dacă a fost consemnat în vreo arhivă rîsul cu care bravii noştri scriitori au întîmpinat cererea colegului lor. Un rîs cu mai multe înţelesuri, intervenţia lui Ion Gheorghe – precum şi a mea în minutele ce au urmat, potrivindu-se ca nuca în perete cu atmosfera şi mobilurile acelei conferinţe: toată lumea – vreau să zic lumea bună – era preocupată numai de alegerea noului consiliu. Unii, precum Mircea Iorgulescu, se transformaseră ad-hoc în agenţi electorali şi bătuseră în ajun pe la multe uşi, spre a-i hotărî pe cei încă ezitanţi să treacă de partea „lor“ şi să voteze o anumită listă, clocită de Nina Cassian şi Dan Hăulică. Numele acestuia din urmă este, în ceea ce mă priveşte, foarte legat de acea conferinţă. A luat imediat cuvîntul după mine şi s-a arătat foarte cavaler cu doamna ingineră Suzana Gîdea, aflată în prezidiul acelei adunări, precum şi în funcţia de preşedintă a Consiliului culturii şi educaţiei socialiste. Evident, protestul meu la adresa inginerilor o privea şi pe ea şi pe mulţi ingineri oploşiţi prin consiliile judeţene de cultură şi educaţie, dar mai ales trimetea la Elena Ceauşescu, responsabila cu toată partea ideologică a respiraţiei noastre, ea, chimista! Dan Hăulică s-a prefăcut a nu înţelege subînţelesul atît de evident al cuvîntării mele – aplauzele din sală dovedindu-mi că toată lumea pricepuse. Şi s-a apucat, secătura, să explice cum e cu prezenţa Lenuţei şi a Suzănicăi în fruntea scriitorilor şi a artiştilor români, ca fiind acesta lucrul cel mai firesc din lume, de vreme ce trăim într-o epocă a interdependenţelor în sus, interdependenţe în jos, numai aşa a ţinut-o toată cuvîntarea sa, susţinut şi de Alexandru Papilian, pe atunci secretar al scriitorilor utecişti, dar nu pentru încă multă vreme, prin toamna aceluiaşi an alegînd libertatea…. Hăulică acesta nu s-a oprit la atît, şi ulterior cînd s-a comentat îndelung cele spuse de mine la acea conferinţă, s-a comentat îndelung şi cu satisfacţie de multă lume, acest Hăulică, prevalîndu-se de intimitatea relaţiilor sale cu Pacepa, bine cunoscute în mediile pictoriceşti, s-a dat cunoscător al tuturor dedesubturilor, începînd să lanseze ideea că toată cuvîntarea mea fusese o „provocare“. S-a potolit destul de repede atunci cînd, aflînd eu de atîta ticăloşie, i-am transmis că, cu proxima ocazie, îl voi trage de urechi în public şi îl voi căptuşi şi cu un şut în partea sa trupească la care ţine cel mai mult! S-a potolit, dar alţii au continuat să-l susţină. Cînd, în 1984, l-am întîlnit la Paris pe dl. Virgil Ierunca, l-am întrebat: „De ce îl susţineţi pe Dan Hăulică? Doar ştiţi foarte bine ce rol a avut la institutul lui Călinescu, cum l-a terorizat pe acesta, cît de implicat a fost în orientarea antiromânească a culturii socialiste!“ I-am povestit d-lui Ierunca şi desfăşurarea conferinţei la care eu mi-am spus tot oful fără să aştept mare susţinere din partea colegilor, dar fără să-mi închipui o clipă măcar că se vor găsi ticăloşi care să sară la mine, în apărarea Elenei Ceauşescu, tonul la acest ruşinos cîntec dîndu-l neruşinatul de Hăulică! „Nu are nici o operă, nici caracter, de ce îl susţineţi la <Europa liberă?> “.

Aceeaşi întrebare i-am pus-o şi în legătură cu dl. George Macovescu, un om de o statură diferită de a lui Hăulică, dar care, totuşi, era încă din 1980 omul care îl contrase pe Dumitru Pîrvulescu atunci cînd acesta a încercat să creeze un moment de luciditate la Congresul P.C.R. „De ce îl susţineţi atît de mult, domnule Ierunca?“. Răspunsul evaziv dat de domnul Ierunca nici nu m-am ostenit să-l ţin minte, tot fără răspuns rămînînd şi întrebarea mea în legătură cu Pompiliu Marcea. Regretatul meu coleg fusese singurul care reacţionase, demn şi avizat, la aiurelile istorico-literare ale d-lui Moses Rozen despre Eminescu antisemitul şi fascistul. „Europa liberă“ în loc să-l susţină pe Pompiliu Marcea cu argumente pe care noi, cei din ţară, din pricina cenzurii, nu le puteam invoca, s-a apucat, drăguţa de ea, să-l facă praf pe Pompiliu Marcea, acuzîndu-l de toate mizeriile ce puteau fi inventate sau exagerate, fără să sufle o vorbă însă despre polemica în care acesta intrase cu Moses Rozen. I-am dat atunci d-lui Virgil Ierunca toată documentaţia asupra disputei Marcea-Rozen, cerîndu-i să se pronunţe limpede asupra acestei chestiuni care frămînta lumea ideilor din România. N-am uitat să povestesc şi despre Marcea protestatarul, autorul unor reclamaţii şi memorii către conducerea superioară de partid, extrem de incomode pentru aceasta. În zadar! „Europa liberă“ a continuat să omită sau să denatureze faptele şi atitudinile lui Pompiliu Marcea, omiţînd să precizeze chiar şi motivul pentru care erau atît de nedrepţi cu un om înainte de orice altceva foarte cinstit: îndrăzneala sa de a-l înfrunta pe omul cel mai puternic din România acelor ani…

În 1989, întîlnindu-mă la Paris cu Damian Necula, am aflat de la acesta că şi el insistase de mai multe ori pe lîngă colaboratorii „Europei libere“ să prezinte cele întîmplate la ultima conferinţă a scriitorilor din Bucureşti şi nu putea înţelege de ce nimeni nu dorea să se cunoască textul sau rezumatul cuvîntărilor rostite atunci. Evident, se mai remarcaseră şi alţii, cum ar fi Ioan Alexandru, cu o caldă pledoarie pentru veşnicia învăţăturii evanghelice, sau însuşi Damian Necula al meu. Ticăloşi ca Dan Hăulică nu fuseseră prea mulţi. E drept însă că printre cei ce avuseseră de reproşat ceva autorităţilor sau sistemului nu se număra nici unul dintre cei pe care „Europa liberă“ îi promova cu asiduitate. Grupaţi toţi în jurul lui George Macovescu, aceştia au fost foarte cuminţi, chiar vigilenţi – precum Hăulică, dornici ca lucrurile să se desfăşoare cît mai liniştit, iar George Macovescu să fie din nou ales preşedinte. Ar fi fost asta o răsplată minimă din partea lui Ceauşescu pentru cel care îl salvase în clipa cea grea cînd Dumitru Pîrvulescu l-a atacat în plin congres naţional. Se pare însă că Nicolae Ceauşescu nu a agreat slugărnicia acestui gest, ba poate că „mirosise“ că în spatele acelei reacţii de fidelitate se va fi ascunzînd altceva, un joc mai subtil şi mai periculos. Cert este că, spre surprinderea tuturor, Ceauşescu nu l-a răsplătit în nici un fel pe George Macovescu, ba dimpotrivă. Şi nu din ingratitudine, ci ştiind bine că Macovescu adunase în jurul său cam tot ce avea mai compromis şi mai „fripturist“ viaţa noastră literară. Abia cînd a venit de sus ordinul ca George Macovescu să nu fie reales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, abia atunci marii favoriţi ai „Europei libere“ şi-au adus aminte că mai există şi demnitatea profesiei de scriitor. Prezenţa lui George Macoveanu în fruntea scriitorimii era oricum un abuz, căci nu prea era scriitor, nu scrisese mai nimic, în afara unui curs universitar de care îi era mai curînd ruşine. Mai mult, cît a fost în această funcţie, George Macovescu s-ar fi făcut util dacă ar fi reuşit să armonizeze viaţa noastră literară, s-o normalizeze. S-a lăsat prins însă în disputa dintre cominternişti şi naţionalişti, luînd partea celor dintîi, la fel cum a procedat şi „Europa liberă“, cu care ne-am trezit făcîndu-le propagandă celor ce introduseseră realismul socialist în literatura română!!

Nu insist, alţii cunosc mai bine dedesubturile acestui paradox care se cheamă politica culturală a „Europei libere“: pe banii americanilor „E.L.“ susţinea acele persoane care introduseseră în România postbelică realismul socialist şi antiimperialismul, adică antiamericanismul!… Este foarte adevărat însă că, între timp, îşi schimbaseră orientarea şi nu mai practicau decît antiromânismul. Pe banii românilor, adică ai fondului Literar, unde toţi ce sufereau în România rigorile unui regim despotic se înglodaseră în datorii pe care ştiau bine că nu le vor plăti niciodată. Mai ales dacă erau majoritari în Consiliul Uniunii. De aici şi lupta pentru dominarea acestui consiliu. Nu tu ideologie sau program literar, nu tu dor de libertate! Cam asta a fost, pe scurt, aspiraţia majorităţii celor pe care „Europa liberă“ a încercat să-i impună, artificial, în conştiinţa publicului românesc. Nişte oportunişti, dispuşi să primească mai departe ajutorul „roşu“ chiar şi de la americani, ceea ce s-a întîmplat ani de zile. Mă întreb dacă asta s-a petrecut cu ştiinţa Departamentului de Stat…

ION COJA

(Text publicat în „Totuşi iubirea“)

Notă

Se pare că ultimele „descoperiri“ făcute de spionajul şi contraspionajul american duc la concluzia că „Europa liberă“ a fost controlată mult mai mult de la Moscova decît de la Washington. Am avut această bănuială întotdeauna. În textul de mai sus răzbate ceva din această impresie… Nu mă miră deloc dacă se va confirma această informaţie. Fireşte, în felul acesta nu vom ajunge să-i incriminăm in corpore pe toţi cei ce au ţinut în mînă microfonul „Europei libere“. Dar dacă e să ştim cine au fost colaboratorii securităţii, de ce să nu aflăm şi cine au colaborat cu KGB-ul? Sau cu Mossad-ul etc., etc.?! Dacă e vreo deosebire între unii şi alţii, mă tem că diferenţa este în favoarea totuşi a celor implicaţi în turnătoria noastră cea de toate zilele. Vorbesc, în textul de mai sus, şi despre curajul lui Pompiliu Marcea de a-l fi înfruntat „pe omul cel mai puternic din România“. Se pare că unii nu au înţeles la cine mă refeream. Nu la Nicolae Ceauşescu, ci la Moses Rozen, considerat ca atare de cei din anturajul său. Nebunie curată? Nu cred!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top