Cunoaştere idiomatică şi cunoaştere ştiinţifică (marginalii la Wittgenstein)

§ 1. Când afli despre un mare filosof ca Ludwig Wittgenstein că este aşa de mare deoarece „ţelul său“ a fost „de a arăta că problemele filosofiei pot fi rezolvate printr-o înţelegere adecvată a modului de funcţionare a limbajului“ (s.n.) (vezi Grayling, Wittgenstein, Bucureşti 1996, editura Humanitas, p. 36), prima este reacţia de mirare, mirare că ar putea fi aşa de simplu să pui capăt nedumeririlor şi îndoielilor cu care ne-am ales după atâtea secole de filosofare: te adânceşti în cercetarea „modului de funcţionare a limbajului“ şi rezolvi „problemele filosofiei“…

Mai apoi, ca lingvist, ca grămătic – cum este cazul subsemnatului, te încearcă un sentiment de satisfacţie, uşor orgolioasă: obiectul de studiu căruia i te-ai consacrat o viaţă întreagă, deseori întrebându-te (şi îndoindu-te) dacă ai ales bine, dacă chiar merita ca şansa unică a vieţii să ţi-o consacri dumnealor cuvintelor şi vorbelor, iată, acel spaţiu în care te-ai însingurat de (mai) toţi cei printre care trăieşti, toţi având preocupări (mult mai)serioase, se dovedeşte acest domeniu a fi mai mult decât pălăvrăgeală zilnică, afli că studiul limbii ar fi de o importanţă capitală, copleşitoare, esenţială chiar, tocmai pentru ştiinţa care, precum se ştie, le încununează pe toate: filosofia. Aşadar, nenumăratele probleme, adică întrebări, cu care şi-au frământat mintea capetele cele mai înzestrate ale omenirii, un Parmenide, un Aristotel, un Platon ş.a.m.d., până la un Bertrand Russel, să zicem, şi-ar (fi putut)găsi aceste întrebări răspunsul nu în stele şi în ceruri înalte, inaccesibile grămăticilor, ci în ograda sporovăielii noastre de toate zilele. Acest răspuns pe care, probabil, îţi vine să zici şi să crezi, să speri, Wittgenstein că l-a găsit.

§ 2. Dar ca grămătic te mai încearcă şi alt, al doilea, gând, ceva mai incomod, de-a dreptul neliniştitor: dată fiind importanţa pe care limbajul o capătă astfel în rezolvarea marilor probleme cu care s-a luat la trântă mintea omenească, este evident că numai cercetat dintr-o anumită altă perspectivă şi cu o anumită altă finalitate, bine precizate, limbajul poate fi cheia înţelegerii acestor rosturi superioare şi supreme. Nu orice abordare a limbii, a domeniului lingvistic, te poate scoate la limanul acestor răspunsuri. Şi te întrebi dacă în ceea ce ai tu buchisit toată viaţa ca specialist, ca lingvist, ca grămătic, dacă te-a preocupat sau măcar ai avut vreodată, ca o străfulgerare de gând sau ca o concepţie limpede asumată, această viziune asupra limbii, dintre toate viziunile posibile, desigur cea mai generoasă: cercetarea limbii, a modului de funcţionare a limbajului, lingvistica deci, ca soluţie la marile probleme ale gândirii iscoditoare, cea însetată de adevăr, de adevărul ultim! Şi te încearcă astfel teama rece că ai avut în mână un diamant şi nu te-ai priceput să vezi în el decât o formulă chimică, plus puterea calorică, pe care i-ai calculat-o, ce-i drept, cu mare exactitate, în cazul nostru această exactitate numindu-se acribie, vestita acribie a grămăticului. Ai numărat consoane şi vocale, le-ai combinat în diftongi şi triftongi îndoielnici, ai împărţit tot ce mişcă în clase şi subclase, luând seama la toate combinaţiile posibile ai propus noi sub-categorizări, ai calculat frecvenţa şi rangul fiecărui element, apelând în ultimii ani şi la ajutorul atât de preţios al computerului, ai urmărit toate cazurile de repetitivitate ca să poţi deduce toate regulile ce se încrucişează într-un text, ierarhizându-le în ordinea priorităţii pe care o au unele faţă de celelalte. Te-ai întrebat şi încă te mai întrebi câte sunt fonemele limbii materne, câte şi care sunt părţile de vorbire şi care categoriile gramaticale şi ce le deosebeşte aşa de mult, câte sunt conjugările verbului şi clasele substantivului, dar nu te-ai gândit (sau te-ai!) că, de fapt, studiul limbii, al limbajului, îţi poate da răspuns şi la întrebări mult mai grave, de-a dreptul copleşitoare. Nici lui Iisus, cât era El de Fiul Domnului, nu i-a fost uşor să-i răspundă lui Pilat din Pont, probabil şi mai exact spus din Tomis, lui Pilat tomitanul deci, la marea întrebare: ce-i adevărul? Şi iată că Wittgenstein ne spune cum că adevărul este o chestiune de limbaj, că studiul limbii te poate învăţa în ce condiţii vei putea enunţa un adevăr, adevărul fiind aşadar o mărime dependentă de „înţelegerea adecvată a modului de funcţionare a limbajului“.

§ 3. Numai că în întrebările noastre, de lingvişti, cu care ne-am rodnicit şi/sau agrementat insomniile şi în răspunsurile descoperite sau încropite creator nu prea recunoşti marile probleme ale filosofiei. Şi de aici un (vag sau acuzat) sentiment, pe care ţi-l induce acest Ludwig Wittgenstein, sentimentul irosirii, al ratării intelectuale: am ratat, adică studiind limbajul am avut prilejul să aflu nişte lucruri grozav de interesante, de importante, dar nu mi-am dat seama de această posibilitate şi m-am mulţumit cu întrebări minore, privind alcătuirea, structura agregatului numit limbaj, fără să-mi dau seama la ce serveşte acest instrument: limbajul ca instrument sau chiar sediu al adevărului – iată o perspectivă pe care lingviştii nu s-au priceput s-o descopere şi să şi-o însuşească. Noroc cu mai sus respectivul Wittgenstein. Astfel că, urmându-ţi reacţia firească, te apuci să-l citeşti pe Wittgenstein de-amănuntul, dornic să vezi măcar altul, mai inspirat şi mai norocos (norocul de a fi mai deştept!), ce adevăruri a putut deduce şi căror probleme le-a dat de capăt prin studiul şi prin „înţelegerea adecvată a modului de funcţionare a limbajului“.

§ 4. Aşadar, ca să nu mai lungim vorba prea mult, incitat de cartea lui A.C. Grayling, intitulată Wittgenstein, recitind vestitul Tractatus Logico-Philosophicus şi bucurându-ne să descoperim versiunea românească a Caietului albastru, toate trei apariţii relativ recente în librăriile româneşti, am putut afla că, potrivit gândirii filosofului vienez, „limitele limbajului şi ale gândirii sunt aceleaşi“ (vezi Grayling, p. 45), astfel că „o investigaţie a celor dintâi constituie o investigaţie a celor din urmă“ (ibidem); „orice filosofie este «o critică a limbajului»“ (T 4.0031) (vezi Grayling, p. 58); „Numele sunt constituienţii ultimi ai limbajului. În mod corespunzător (s.n.), lumea constă din totalitatea faptelor, iar faptele sunt compuse din obiecte. Fiecărui nivel din structura limbajului i se potriveşte un nivel din structura lumii (s.n.). Obiectele, care sunt constituienţii ultimi ai lumii, sunt denotate de constituienţii ultimi ai limbajului, numele.“ (4) „Într-o propoziţie, un gând găseşte o expresie care poate fi percepută prin simţuri.“ (T 3.1); „Un nume semnifică un obiect. Obiectul este semnificaţia sa.“ (T. 3.203); „Numele în propoziţie reprezintă obiectul.“ (T. 3.22); „Un nume nu poate fi descompus mai departe prin nici o definiţie; el este un semn primar.“ (T. 3.26); „Totalitatea propoziţiilor constituie limbajul.“ (T. 4.001); „Totalitatea propoziţiilor adevărate constituie întreaga ştiinţă a naturii.“ (T 4.11). În mod deosebit ne atrag atenţia enunţurile notate în Tractatus sub numerotaţia 4.014: „Discul, ideea muzicală, notele scrise şi undele sonore, toate se găsesc, unele faţă de celelalte, în aceeaşi relaţie internă de reprezentare care există între limbaj şi lume. Ele sunt toate construite potrivit cu un plan logic comun“ (s.n.), 4.021: „Propoziţia este o imagine a realităţii căci dacă înţeleg propoziţia, cunosc situaţia pe care o reprezintă“ şi 4.03: „Propoziţia ne comunică o situaţie, şi astfel ea trebuie să fie în mod esenţial în conexiune cu situaţia. Şi conexiunea constă tocmai în faptul că ea este imaginea logică (s.n.) a acesteia.“ Aşadar, rezumând concepţia lui Wittgenstein: (1) limitele limbajului şi ale gândirii sunt aceleaşi, (2) fiecărui nivel din structura limbajului îi corespunde un nivel din structura lumii, (3) limbajul şi lumea sunt construite după un plan logic comun, iar (4) propoziţia este imaginea logică a situaţiei pe care o consemnează, a evenimentelor de care este provocată.

§ 5. Din păcate, Wittgenstein nu apelează la exemple decât foarte rar, astfel că suntem nevoiţi, mai des decât s-ar cuveni, să recurgem noi la cei care l-au comentat şi explicitat cu credinţa, cu convingerea că se înscriu pe linia de gândire a maestrului vienez, că fac, prin comentariile lor, corp comun cu doctrina marelui filosof, a maestrului. Nu-i contrazicem şi contăm pe ei.

Când însă totuşi în textul wittgensteinian apar exemplele şi se încearcă demonstraţia propriu-zisă că lucrurile stau chiar aşa, rămâi descumpănit în faţa faptelor de limbă invocate de filosof (sau de ucenicii ori comentatorii săi) pentru a-şi susţine tezele privitoare la raportul dintre limbaj şi lume şi adevăr. Dar surpriza cea mai mare şi mai neplăcută e că Wittgenstein ia în discuţie numai enunţuri, propoziţii şi fraze, conform afirmaţiei sale explicite că „totalitatea propo­ziţiilor constituie limbajul.“ Repet definiţia dată limbajului de Wittgenstein, marele filosof: “totalitatea propoziţiilor”… Or, de la Saussure încoace nu mai avem voie să spunem limbaj fără a ne raporta la dicotomia, elementară de-acum, langue-parole, (eventual şi dicotomia paradigmatic–sintagmatic), conştiinţa deosebirii dintre cele două planuri fiind cea care nuanţează orice judecată postsaussuriană asupra limbii, a limbajului. Din textele (exemplele) propuse atât de Wittgenstein 1, cât şi de Wittgenstein 2, rezultă aceeaşi constatare, aproape jenantă: Wittgenstein nu cunoştea dicotomiile saussuriene şi nici, independent de Saussure, cum i s-a întâmplat lui Noam Chomsky, nu gândea în termenii opoziţiei, totuşi banală şi fundamentală, langue-parole. Intuitiv, în câteva locuri, pare că Wittgenstein are în vedere aspectul langue, dar când încearcă să şi demonstreze tezele enunţate cu privire la limbaj, coboară mereu la nivelul parole al limbajului, preocupat să priceapă condiţiile în care un anumit enunţ sau altul este adevărat, este conform unei realităţi imediate, concrete, accidentale chiar. Ne-am fi aşteptat ca filosoful să evalueze în ce măsură limbajul, ca întreg funcţional, ca entitate, şi mai ales ca structură şi ca mod (principii) de funcţionare, este capabil să se refere în mod adecvat la realitate, la lumea în al cărei centru trăieşte fiecare dintre noi.

§ 6. Cuvîntul adecvare este foarte des folosit în legătură cu adevărul. Este foarte greu să dai cât de cât o definiţie adevărului fără să te foloseşti de această idee, a adecvării. Deşi considerăm că etimologia nu este o condiţie a înţelegerii semnificaţiei, când este vorba de limbajul ştiinţific, artificial, creat ad-hoc de mintea unor savanţi, a unor gânditori profesionişti, criteriul etimologic trebuie avut totuşi în vedere. Dacă am spus că adevărul înseamnă adecvare nu am lămurit lucrurile şi nu am făcut un pas mai departe decât dacă luăm aminte şi la etimologia lui adecvare, care este un derivat de la aequus – egal. Despre ce egalitate poate fi vorba? O spunem de la bun început că nu ne interesează valoarea de adevăr, de adecvare la realitate a unui enunţ, cum ar fi acela potrivit căruia autorul acestor pagini s-a născut la Constanţa sau actualul rege al Franţei este chel. Ci ne propunem să ne preocupe echivalenţa dintre obiecte şi cuvinte, dintre evenimente şi enunţuri, dintre lume şi limbaj. Este evident că limbajul, adică fiecare limbă de pe pământ, luată ca întreg şi ca principiu constitutiv, îşi propune să acopere întreaga realitate care cade sub incidenţa simţurilor şi a interesului nostru, a curiozităţii noastre, să facă faţă tuturor evenimentelor a căror succesiune poartă numele de viaţa noastră, „a face faţă“ însemnând a le putea numi, descrie şi comenta. Egalitatea dintre realitate şi limbaj înseamnă încercarea (posibilitatea) de a recrea lumea prin limbă, dându-i realităţii o nouă existenţă în planul mental, reflexiv. Putem vorbi de o gândire pe care o conţine fiecare limbă, o viziune care încearcă să fie adecvată lumii prin structurile şi regulile prin şi după care funcţionează limbajul în general şi fiecare limbă în parte.

§ 7. Problema adecvării la realitate, problema adevărului adică, se pune, după părerea noastră, nu numai sau nu atât (1)la nivelul enunţului rostit sau scris, sensibil (nivelul parole), ci şi (şi mai ales) (2)la nivelul codului, al sistemului, la nivelul in-sensibil langue al limbajului. Iar când cineva ca Wittgenstein afirmă că „fiecărui nivel din structura limbajului i se potriveşte un nivel din structura lumii“ este greu ca în comentariul acestei idei să nu legi dicotomia parole-langue de perechea de niveluri fizic-metafizic din alcătuirea, din structura lumii.

Aşadar, pentru enunţul „fiecărui nivel din structura limbajului i se potriveşte un nivel din structura lumii“ propunem următoarea lectură, ea fiind una dintre interpretările posibile: structura limbajului presupune două niveluri: parole şi langue. Adică nivelul rostirii şi nivelul sistemului, al codului, al rânduielii, al regulilor după care se înşiruie (se combină) sunetele şi vorbele rostite. Structura lumii prezintă şi ea, în mod izomorfic, două niveluri: nivelul fizic, sensibil, material, şi nivelul metafizic, abstract, spiritual, de dincolo de simţurile noastre. Nivelul celor văzute, sensibile, şi nivelul celor nevăzute, nepipăibile, dar mult “mai” adevărate decât celelalte.

E drept, în mod obişnuit problema adevărului ne-o punem dintotdeauna în legătură cu un enunţ sau altul, separându-le în enunţuri adevărate, care oferă informaţii corecte, şi enunţuri false, care contrazic realitatea sau logica. Un enunţ adevărat (sau fals) pune în evidenţă inteligenţa şi gradul de instrucţie al Emiţătorului, capacitatea sa personală, ca individ, de a percepe corect lumea în care trăieşte. Dar mult mai interesant şi mai adecvat ar fi să ne punem problema adevărului la nivelul supra-individual al limbii-langue. Teoria glosematică, prin distincţia pe care o face între formă şi substanţă în planul conţinutului, ne îngăduie să vorbim cu oarecare exactitate (vezi şi mai jos, în volum, Limba ca expresie a creativităţii) despre gradul de adecvare al unei structuri lingvistice la realitate, acest grad fiind o mărime care variază de la o limbă la alta. Fiecare limbă are propriul ei fel de a se adecva la realitate. Sau, în termeni mai sceptici, are propriul fel de a deforma realitatea, de a se abate de la adevăr. Aici ne-am fi aşteptat să ajungă cu comentariile sale măcar cel de-al doilea Wittgenstein… La nivelul langue al limbajului.

§ 8. Dacă în enunţul (1) Actualul rege al Franţei este înţelept, rostit în anul de graţie 2005, se poate constata cu uşurinţă o eroare, un neadevăr, o inadecvare la realitate, Franţa fiind republică, vina pentru această nepotrivire, pentru această abatere de la adevăr, cade exclusiv în seama individului Emiţător al enunţului, a nivelului său, personal, de informaţii, de erudiţie, de inteligenţă ş.a.m.d. Cu totul alta este situaţia enunţului (2) Soarele este mai luminos decât luna, iar luna este mai luminoasă decât stelele, enunţ corect la nivelul individului Emiţător. Nu-i găsim nici o vină celui care ne-ar propune acest enunţ. Cu toate acestea enunţul este în mai multe feluri inadecvat la realitate. Mult mai inadecvat decât enunţul despre inexistentul rege al Franţei! Bunăoară genul masculin al substantivului soarele şi genul feminin al substantivului luna nu corespunde nici unul realităţii, adevărului. Este un „fals“ mult mai mare decât cel conţinut în enunţul (1)*. Numai că nivelul la care se produce eroarea (sau falsul!) diferă în cele două enunţuri. În cazul celui de al 2-lea enunţ, inadecvarea nu a fost introdusă în enunţ de autorul enunţului, de Emiţător, ci este o inadecvare inevitabilă, impusă de cod, aparţine limbii, structurilor lingvistice. Are un caracter obligatoriu pentru toţi cei care vorbesc o anumită limbă (vezi conceptul ars obligatoria la Franz Boas). Dacă vom traduce enunţul (2) în nemţeşte, inadecvarea se menţine, cu deosebire că soarele va fi prezentat ca fiind de gen feminin, iar luna de gen masculin. Alte limbi nu impun vorbitorilor această inadecvare: bunăoară în maghiară, bănuiesc, soarele şi luna sunt prezentate „corect“, fără vreo indicaţie de gen, căci obiectele respective nici nu au gen, sex. În acest caz, inadecvarea, abaterea de la adevăr nu provine dintr-o greşeală a Emiţătorului, iar vorbitorilor nu le stă în putinţă să corecteze această „greşeală“ ori s-o evite. Pot corecta enunţul (1) prin enunţul (3) Ultimul rege al Franţei a fost înţelept sau Franţa este republică şi nu poate exista un rege actual al Franţei ori altminteri. În schimb, orice enunţ elaborat în limba română care va folosi substantivul soare pentru a denumi cunoscutul corp ceresc, va însoţi această denumire de însemnele gramaticale ale „masculinităţii“, iar lună va fi, la fel, întotdeauna de genul feminin, chiar dacă noi, acum, ştim sau cădem de acord între noi că denumirea celor două obiecte le atribuie fiecăruia o calitate pe care nu o au. La nivelul ei, la nivelul langue, limba română însă nu „ştie“ încă, nu a aflat, nu a omologat, nu şi-a însuşit ideea că soarele şi luna nu au gen, sex. Şi lucrurile rămân aşa cum au fost stabilite cu milenii în urmă: obiectele numite lună şi soare au gen, la fel ca şi substantivele soră şi frate, de exemplu. Şi putem conchide că această greşeală reprezintă o inadecvare la realitate a limbii române, că este o greşeală care afectează toate enunţurile concepute în limba română.

Cât priveşte urmările acestei inadecvări, cât pot fi ele de importante, este suficient să luăm aminte la mitologia care s-a născut în jurul celor două corpuri cereşti, mitologie marcată de pecetea limbii, a genului gramatical care înseriază soarele la substantivele masculine, iar luna la cele feminine. În principiu însă, producerea acestor consecinţe este un subiect practic necercetat şi nici nu sunt mulţi lingviştii care au cunoştinţă de el. Textele lui Wittgenstein par să facă trimitere la aceste consecinţe, la una dintre ele: impasul în care filosofia se află.(Fireşte, este vorba de filosofia care a mizat pe Wittgenstein…)

§ 9. Nu ne este greu acum să facem încă un pas şi să ne întrebăm dacă nu cumva limbajul în general, la nivelul aş zice al universaliilor, al regulilor sale cele mai generale, comune tuturor limbilor, ne obligă să gândim măcar câteodată în mod neadecvat. La acest nivel, de maximă generalitate, obişnuim să spunem, bunăoară, că limba este „un principiu de clasificare“ (Saussure). Ce vrea să însemne asta? Ca orice enunţ care se respectă, el poate avea cel puţin două înţelesuri. Mai întâi ar putea fi vorba de (1)faptul că prin limbaj, ale cărui cuvinte (elemente), ca semne, denumesc concepte şi clase de obiecte, omul reduce numărul infinit al obiectelor din jurul său la un număr finit de clase de obiecte, fiecare clasă constituindu-se pe seama unor criterii de echivalenţă, a unor analogii care diferă de la o limbă la alta. Al doilea înţeles, complementar cu primul, are în vedere faptul că (2)în fiecare limbă există reguli şi criterii după care, elementele, unităţile acelei limbi, la rândul lor se clasifică şi ele, se grupează în clase: substantive, verbe, propoziţii etc.

Cunoaşterea omenească, iscoditoare şi însetată de adevăr, se împlineşte prin ceea ce se numeşte cunoaştere ştiinţifică, iar o bună parte din această cunoaştere este o operă de segmentare şi clasificare, ale cărei rezultate se prezintă sub forma unor distincţii, a unor segmentări, segmentele rezultate fiind repartizate fiecare la cel puţin o clasă, adică clasificate. Când o persoană începe să fie preocupată de cunoaşterea ştiinţifică a lumii, acea persoană este deja matură din punct de vedere lingvistic, adică stăpâneşte deplin limba maternă, iar odată cu limba maternă şi-a însuşit un model de segmentare şi clasificare a celor din jur: modelul idiomatic.

Ca individ, fiecare dintre noi, mergând la şcoli, la universitate, îşi poate însuşi cunoştinţe care contrazic segmentările şi clasificările cu care ne-a obişnuit limba maternă. Dar şcoala şi ştiinţa, oricât ar fi de înalte, nu ne propun propriu-zis altă modalitate de a ne apropria lumea decât prin segmentare şi clasificare (vezi şi § 30). Această asemănare, esenţială, nu ne împiedică totuşi să facem o distincţie netă între aceste două tipuri de cunoaştere: (1)cunoaşterea datorată condiţiei umane la care am avut acces şi am dobândit-o prin limba(maternă), în care am învăţat să gândim şi să ne comportăm ca oameni, limbă numită şi «nativă», deoarece naşterea noastră ca oameni se desăvârşeşte abia prin deprinderea graiului omenesc, şi (2)cunoaşterea la care ajungem ulterior, printr-un efort individual, în cadrul instituţionalizat numit şcoală sau ştiinţă. Le vom numi în mod distinct, cunoaştere idiomatică şi cunoaştere ştiinţifică.

§ 10. Este evident că învăţând să vorbim învăţăm, practic, să segmen­tăm („să discriminăm obiectele după natura lor“ – apud Platon, Cratylos) şi să clasificăm toate cele ce cad sub simţurile noastre, lumea adică. Orice limbă reprezintă o concepţie asupra lumii întregi (e vorba de integralitatea lumii cunoscute la nivelul şi „momentul“ când s-au constituit structurile limbii respective), un mod de a o înţelege, un model chiar al lumii. Această concepţie nu este conţinută(exprimată) în enunţuri, în fraze şi propoziţii, în texte! Ci expresia acestei concepţii rezultă din organizarea limbii, din structurile şi regulile acesteia, iar ea, concepţia despre lume, poate fi dedusă de cercetători prin descrierea şi interpretarea nivelului langue al limbii. E drept, cei mai mulţi lingvişti se mulţumesc cu descrierea structurilor limbii, întreprindere extrem de utilă, dar care, în anumite situaţii, nu este suficientă, nu se poate considedra propriu-zis încheiată, dacă pierzi din vedere obligaţia de a face şi o interpretare a faptelor, a structurilor descrise, interpretare care nu se poate face decât din perspectiva existenţei, dincolo de structurile descries, a unei concepţii despre lume, generatoare de structuri şi de principii (criterii) de clasificare şi segmentare, concepţie sedimentată în aceste structuri vechi de sute şi mii de ani.

Nu e lipsit de interes să ne aducem aminte că primii indo-europenişti care au încercat să reconstituie punctul de plecare al limbilor indo-europene, înseosebi al celor germanice, au fost de fapt interesaţi să reconstituie universul, orizontul de gândire, spiritual, religios, mitologia chiar, gândire a cărei «amintire» s-a păstrat în anumite structuri, morfologice sau semantice. Această perspectivă trebuie reluată azi, beneficiind de tot ce s-a adunat între timp ca teorie a limbajului, ca teorie a raportului limbaj-realitate. Şi urmărind, ca finalitate, nu atât reconstituirea unor credinţe şi “eresuri”, ci înţelegerea fundamentului metafizic al clasificărilor şi segmentărilor cu care operează limbajul în general, dar şi fiecare limbă în parte

Aşadar, nu ne propunem ceva nou. Ci doar ca alături de fapte de limbă izolate şi disparate, să supunem acestei operaţii de arheologie spirituală însuşi ansamblul limbii, limba ca întreg, la nivelul structurilor, al sistemului chiar.

§ 11. Adoptând tonul nostru atât de tranşant, cititorul acestor rânduri se (ne) poate întreba, simplificator şi radical, cine a avut concepţia respectivă, a cui minte a imaginat bunăoară criteriile de clasificare a cuvintelor şi când?

Nu ne propunem să dăm un răspuns acestor întrebări, oarecum neaşteptate prin caracterul lor răspicat. Neaşteptate, dar nu şi nejustificate. Putem însă recurge la subterfugiul socratic, extrem de comod, imaginând existenţa unor nomoteţi, a unor onomaturgi, făuritori nu numai de cuvinte noi, ci şi de structuri şi reguli lingvistice. În felul acesta vom personifica, vădit impropriu, ceea ce romanticii secolului al XIX-lea au considerat a fi „geniul creator al poporului“, geniu dovedit atât de convingător în creaţia folclorică, orală, din această creaţie folclorică făcând parte şi graiul. În primul rând graiul! Tradiţia lingvistică, adică limbajul, fiind capitolul cel mai impunător şi mai unitar al creaţiei şi tradiţiei folclorice, al tradiţiei naţionale.

Experienţa lingvistică, la care avem acces ca vorbitori şi ca observatori ai faptelor de limbă actuale, ne arată destul de clar că vorbitorii unei limbi nu sunt în aceeaşi măsură, cu aceleaşi performanţe, vorbitori ai acelei limbi. Unii dintre ei sunt, în mod evident, mai dotaţi pentru mânuirea acestui subtil instrument. A zice poporul, nu e tocmai potrivit. Dar nici nu e vorba de persoane identificabile, puţine la număr, veritabili nomoteţi. Mult mai mult decât în cazul celorlalte creaţii folclorice, în materie de limbă avem de-a face cu un proces extrem de complex, greu, dacă nu chiar imposibil de descris, singura noastră posibilitate fiind aceea de a identifica elementele implicate în acest proces, inventariindu-le cu grijă. Dar chiar şi încercarea de a reconstitui în detaliu geneza unor structuri lingvistice prezintă riscul de a aluneca în ridicol. De aceea, numai în anexa acestui text – deci în afara lui, cu titlul de paranteză, vom încerca să formulăm, ca model, o ipoteză de reconstituire plauzibilă cu privire la categoria gramaticală a genului. Se va citi cu ochii închişi (închizând ochii) la reducţiile simpliste inevitabile în asemenea situaţii. E inevitabil să se producă din chiar momentul în care ai hotărît (te-ai hazardat) să procedezi la o reconstituire oricum eşuată… Dar utilă, ca exerciţiu. (Vezi Anexa 1.)

§ 12. Există aşadar un nivel (mod) de înţelegere a lumii conţinut în aspectul langue al fiecărei limbi, în structurile acesteia, în polisemiile cuvintelor, în gramatica limbii (morfologie şi sintaxă), iar acest nivel idiomatic de înţelegere a lumii are un puternic caracter social, în sensul că, practic, întreaga societate, toţi vorbitorii unei limbi ajung la acest nivel. Oamenii de rând, care nu au parte de prea multă şcoală şi de lecturi mai speciale (specializate), rămân la acest nivel de înţelegere a lumii, nivel pe care li-l asigură fiecăruia „limba întru care s-a născut“, cum spunea Varlaam, noicizând avant la lettre… Omul cu carte însă, şcolit, şi mai ales omul de ştiinţă depăşeşte acest nivel şi ajunge, prin efort personal, la ceea ce se poate numi o cunoaştere ştiinţifică a lumii. O cunoaştere profesionistă.

Avem, în final, două modele de înţelegere (interpretare) a lumii: modelul idiomatic (la care avem acces ca vorbitori ai unei limbi, dar în principal ca fiinţe cuvîntătoare, asemănările între limbile pământului fiind mult mai importante, mai …esenţiale decât deosebirile) şi modelul ştiinţific (cu un marcat caracter personal, individual, la care avem acces prin efortul de a afla – chiar dacă uneori fără voia noastră).

O bună parte din ceea se cheamă cunoaştere ştiinţifică ajunge şi în conştiinţa publică, ca informaţii şi teorii tuturor cunoscute, dar, din varii motive, aceste cunoştinţe nu mai ajung (sau încă nu au ajuns) să modifice structurile limbii.

Un exemplu: structura semantică a verbelor care pot fi predicate ale substantivelor soare şi lună, bunăoară a răsări, a apune, a asfinţi, a se înălţa pe cer ş.a., este practic aceeaşi ca în urmă cu mii, zeci de mii de ani, când nimeni dintre onomaturgii graiului omenesc nu ştiau că pământul se mişcă în jurul soarelui, că pământul se roteşte în jurul axei sale în acelaşi timp, ceea ce dă naştere succesiunii zi-noapte, că, propriu-zis, soarele este nemişcat faţă de pământ ş.a.m.d. Deşi generalizat (sau pe cale de a se generaliza), acest adevăr(cu privire la soare şi pământ) nu a produs nici o modificare la nivelul structurilor lingvistice, ci doar la nivelul limbajului ştiinţific, prin apariţia unor termeni de specialitate cu totul periferici şi puţin cunoscuţi.

Evident, modelul ştiinţific se răspândeşte în toate culturile, are un caracter universal. Vârsta sa este prea mică pentru a fi produs consecinţe la nivelul limbii – langue, al modelului idiomatic. Dar contează mai ales faptul că modelul ştiinţific este accesibil unui număr de oameni prea mic ca să poată ei „decide“ în materie de limbaj.

Cele două modele sunt deseori în contradicţie, şi s-ar cuveni a fi cercetate consecinţele în plan mental, psihologic şi lingvistic, rezultate din această contradicţie, aşa cum n-au fost încă cercetate nici modalităţile prin care omul se pricepe să acomodeze limbajul său, atât de …idiomatic, la modelul ştiinţific al lumii. Nu cumva însă se acomodează şi modelul ştiinţific la structurile mentale pe care modelul idiomatic al lumii le-a implementat în mintea fiecărui individ în anii copilăriei, ai formării sale ca, ca fiinţă gânditoare, preocupată să înţeleagă lumea? Şi – întrebarea întrebărilor – modelul ştiinţific al lumii se poate lepăda cu totul de moştenirea modelului idiomatic?

§ 13. Este de la sine înţeles că există mari diferenţe între (1)modelul idiomatic al lumii pe care îl imaginează, îl conţine o limbă şi la care toţi vorbitorii ajungem(ni-l însuşim) prin deprinderea limbii(mai ales dacă ţi-e limbă maternă, adică limba în care ai învăţat să gândeşti şi să pricepi ce este în jurul tău) şi (2)modelul ştiinţific al lumii, la care ajung numai câţiva dintre noi, prin cunoaştere instituţionalizată şi specializată, adică printr-un demers strict personal, individualizat. Fiecare om de ştiinţă, inclusiv filosof, a început prin a cunoaşte lumea la nivelul idiomatic de înţelegere, de descriere şi de explicaţie. Şi întrebarea firească pe care suntem obligaţi să ne-o punem sună cam aşa: nu cumva primul mod(sau model) de cunoaştere influenţează, în mod subliminal, inconştient şi insesizabil, actul de cunoaştere ştiinţifică, cunoaşterea profesionistă, conştientă de sine şi preocupată de sine?

Omul de ştiinţă este mai înainte de orice om, o fiinţă raţională, care a învăţat să gândească pe măsură ce a învăţat să vorbească. Procesele sale mentale, desfăşurate în actul de cunoaştere ştiinţifică a lumii, poartă în chip fatal (1)amprenta primordială a limbajului uman, în general, dar şi amprenta limbii anumite(idiomul) în care a vorbit (şi gândit!) în anii săi de formare, cei şapte de acasă, dar şi următorii, ai claselor primare etc. A deprins astfel să segmenteze lumea, iar segmentele rezultate să le clasifice, să formeze clase de obiecte, însuşindu-şi totodată un anumit model de segmentare şi clasificare, propriu limbii sale materne. Tot din limba maternă a învăţat care sunt raporturile dintre obiecte, dintre obiecte şi fapte, dintre calităţi etc. Dedicându-se cunoaşterii ştiinţifice, individul savant va trebui oare să se lepede, măcar parţial, de modelul idiomatic pentru a se adecva nestânjenit la realitate, la modelul ştiinţific, cel adevărat, al realităţii?

Şi oare, modelul idiomatic este în întregime bun de lepădat? Şi chiar poate fi lepădat?

În esenţa lor, cele două modele procedează la fel, ne propun aceleaşi operaţiuni mentale: segmentare şi clasificare, fiindu-ne (cel puţin deocamdată) cu neputinţă să ne imaginăm cunoaşterea în alţi termeni fundamentali, elementari. Dar nu putem trece cu vederea că polisemia unor semne – de exemplu a genitivului, ca expresie a raporturilor posibile între două obiecte, poate să marcheze, păgubos, comunicarea şi, mai ales, înţelegerea.

Impasul cunoaşterii, proclamat de cei care consemnează existenţa unor probleme nerezolvate ale filosofiei, provine oare de la această pecete pe care limbajul natural, îndeosebi ca limbă maternă, o pune pe mintea noastră, pe procesele mentale care însumate la un loc alcătuiesc ceea ce numim cunoaştere? Omul de ştiinţă, foarte probabil, poartă în tot ce gândeşte amprenta limbii materne, ca o umbră peste care nu poţi sări. Şi oricât ar fi de savant, de mare astronom şi fizician, va continua să vorbească limba părinţilor săi, şi nu va fi stingherit că în acea limbă soare şi lună sunt nume de entităţi sexuate. Ca şi stelele sau cometele ş.a.m.d.

Simplu spus, amprenta de care vorbim înseamnă un mod propriu, specific fiecărei limbi, de a segmenta şi clasifica realitatea, înseamnă un inventar specific de clase de cuvinte, de categorii gramaticale etc. Un studiu aprofundat pe această temă va identifica şi alte componente ale modelului idiomatic capabile să determine anumite deprinderi (sic: deprinderi) de gândire, de percepţie şi analiză. Un învăţ de la care dezvăţul este anevoios şi niciodată total.

Putea fi altfel?

§ 14. Inadecvarea limbajului la realitate se manifestă aşadar în două tipuri de „erori“. Mai întâi sunt cele proprii unei anumite limbi, aşa cum a fost cazul consemnat mai sus cu privire la genul substantivelor soare şi lună: nu toate limbile prezintă această “deformare” a realităţii. Alte forme (cazuri) de inadecvare decurg din natura limbajului în general, o inadecvare care atinge toate limbile, deci şi gândirea tuturor oamenilor.

De exemplu, linearitatea semnului lingvistic, în măsura în care contrazice caracterul gândirii, al activităţii mentale, nicidecum liniară („o nebuloasă“, după Ferdinand de Saussure), ar putea fi sursa unor erori, a unor inadecvări. Exerciţiul lingvistic îndelungat poate deforma gândirea, impunându-i o anumită linearitate, străină gândirii „naturale“. Relaţia gândire-limbaj este, în mod natural, relaţia dintre gândire şi aspectul langue al limbajului. Acest aspect, langue, al limbajului există în mintea noastră, dar nu sub formă de enunţuri, nu în ordine liniară, ci simultană. Nefirescul se produce atunci când aspectul parole, prin excelenţă liniar, ajunge să modeleze gândirea unora dintre noi, anulându-i spontaneitatea şi creativitatea, deşteptăciunea!

(În paranteză fie spus: am întâlnit oameni incapabili de anumite idei, să şi le însuşească, să le mânuiască etc., cărora m-am simţit tentat să le pun următorul diagnostic: gândeau liniar, după modelul rostirii, al vorbirii-parole. Sper ca oamenii să facă veodată un obiect de studiu din mecanismele neînţelegerii, ale prostiei chiar!…)

La fel, operaţiunea de segmentare, indispensabilă limbii şi implicit gândirii, intră în contradicţie cu măsura în care realitatea este mai degrabă un continuum. Din păcate, se pare că este cu neputinţă să cuprindem acest continuum (realitatea, lumea) altfel decât operând segmentări şi dând un nume fiecărui segment (fiecărei mulţimi de segmente considerate echivalente). Caracterul arbitrar, relativ, neştiinţific şi deseori inadecvat la realitate al segmentărilor operate într-o limbă sau alta a fost de multă vreme consemnat. Dar întrebarea este dacă nu cumva însăşi segmentarea, ca procedură, este o operaţiune riscantă şi inadecvată, riscul fiind să ne îndepărteze de adevăr, să fie segmentarea o operaţiune comodă pentru mintea noastră, dar neadecvată la realitate. Sau, probabil mai exact spus, nu totdeauna adecvată. Nu atât de des…

§ 15. Să luăm în discuţie un caz, un exemplu, din Caietul albastru, şi în felul acesta să revenim la Wittgenstein, care, la un moment dat, îşi pune şi el întrebarea la care nu a găsit răspuns nici însuşi Sfîntul Augustin: ce este timpul? O întrebare pe care puţini oameni nu şi-au pus-o, ceilalţi minunându-se cât le e de greu să-l definească. Fireşte, Wittgenstein nu ne dă o definiţie a timpului, ba chiar de la asta pleacă, de la faptul că nu avem o definiţie a timpului cât de cât acceptabilă. Ne propune însă următorul comentariu, greu de trecut cu vederea: „adesea o definiţie clarifică gramatica unui cuvînt. Şi, de fapt, tocmai gramatica cuvîntului «timp» este cea care ne pune în încurcătură. (…) Iar încurcătura privind gramatica cuvîntului «timp» se naşte din ceea ce s-ar putea numi contradicţiile aparente din această gramatică.“… Comentariul lui Wittgenstein, din păcate nu dezvoltă mai mult ideea enunţată, nici măcar pentru a ne desluşi ce să înţelegem prin „gramatica unui cuvînt“.

Suntem astfel obligaţi să ne dăm singuri importanţă şi să interpretăm cum ne taie pe noi capul sensul mai desluşit al textului citat. Ne tentează ideea(soluţia) de a considera că „gramatica unui cuvînt“ vrea să însemne „statutul gramatical, morfologic“ al acelui cuvînt, sinonimia gramatică-morfologie fiind relativ frecventă, veche şi acceptabilă în multe situaţii. În felul acesta comentariul lui Wittgenstein (citatul cu pricina) capătă deodată adâncime şi …înţeles: „gramatica“, adică statutul morfologic al cuvîntului timp, faptul că timpul(timpul) este substantiv(obiect) s-ar putea să fie principala piedică în încercarea de a înţelege şi mai ales de a defini timpul. Printr-una dintre regulile sale de funcţionare, limbajul obligă fiecare(orice) cuvînt să facă parte dintr-o clasă de cuvinte(substantiv, verb, prepoziţie, conjuncţie etc.), iar apartenenţa la o clasă de cuvinte în mod sigur marchează sensul (definiţia) cu care vom folosi acel cuvînt. Conceptul „timp“ fiind introdus în clasa substantivelor, asupra timpului, ca fenomen, se proiectează o anumită perspectivă, perspectivă care aparţine limbii, şi nu fenomenului, realităţii. Această perspectivă îi marchează pe vorbitori, fără voia şi ştiinţa acestora, ca un soi de manipulare subliminală, făcându-ne să-i atribuim timpului o anumită substantivitate, ca să nu-i spun substanţialitate chiar. Limba română şi nu numai limba română, prin includerea cuvîntului timp printre substantive, ne obligă să-l concepem prin analogie cu celelalte substantive. Or, o minimă reflecţie ne permite să pricepem că este nepotrivită orice analogie între timp şi un obiect, un substantiv propriu-zis, cât de cât dotat cu „substanţialitate“.

§ 16. Mi-aduc aminte, în anii de glorie ai strucuralismului, un autor francez, comentând diversele şi inutilele definiţii date termenului cheie structură, nici una nefiind cât de cât mulţumitoare, se întreba dacă nu cumva dificultatea de a defini şi de a înţelege propriu-zis acest cuvînt(concept) provine de la apartenenţa cuvîntului la clasa substantivelor. Ar fi fost mai potrivit ca denumirea conceptului structură să fie verb, zicea acel franţuz, căci structura în nici un caz nu este o substanţă, un obiect, ci este un proces, este o acţiune, o inter-acţiune, iar „gramatica“ acestui cuvînt, apartenenţa sa la clasa substantivelor, ne pune de la început pe o cale greşită de înţelegere, de definire, de percepere. Pe o « pistă falsă ». Dacă acel franţuz ar fi fost român, poate că ar fi făcut un pas mai departe şi ar fi spus că structurare este mai potrivit ca termen decât structură.

Cum ar veni ca timpul să fie gândit ca verb? Ca acţiune? Ca proces?… Avem, ce-i drept, sinonimul vreme de la care limba română a derivat misteriosul verb a vremui, vremuieşte, care îi era atât de drag lui Constantin Noica. Oare de ce? Cumva filosoful care se străduise, ca orice filosof, să înţeleagă timpul ca fenomen, s-a simţit luminat, mai aproape de adevăr, atunci când, ajutat de o ciudăţenie a limbii vechi, a putut gândi timpul într-o altă „gramatică“: vremuieşte?…

§ 17. Subiect de cercetat: contradicţia dintre numărul mic de clase de cuvinte, de părţi de vorbire, zece cu totul, şi numărul cuvintelor, atât de mare, dintre care foarte puţine, prin semnificaţie şi referenţi, sunt propriu-zis compatibile cu categoriile gramaticale proprii clasei respective şi, în general, cu „definiţia“ acelei părţi de vorbire. Cuvîntul timp este un bun exemplu de incompatibilitate gramaticală, cum am putea-o numi, preluând astfel aproximaţia cu care Wittgenstein a folosit cunoscutul termen. Puţine sunt cuvintele al căror sens este compatibil gramatical cu partea de vorbire în care limbajul, faute de mieux, le-a găsit un adăpost şi un rost, un statut. E foarte posibil ca „alegerea“, în aceste condiţii, să nu fie întotdeauna cea mai bună. Explozia de substantive, excesul de substantivare, atât de evident în epoca modernă, şi mai ales în terminologia ştiinţifică, inclusiv cea filosofică, este probabil consecinţa (şi expresia) cea mai neplăcută a acestei fatalităţi mai sus semnalată şi pe care am numit-o incompatibilitate gramaticală. Insistenţa cu care Constantin Noica a comentat o prepoziţie, prepoziţia întru, s-ar putea înţelege din această perspectivă: limbajul ştiinţific, redus la cuvinte cu statutul gramatical de substantive, verbe şi adjective, ar trebui restructurat prin conceptualizarea (fără obligatoria până acum substantivare) a unor cuvinte ca întru, a unor raporturi sintactice exprimate prin morfeme sau prin topică ori alte procedee şi „instrumente“ gramaticale, morfologice. (Vezi mai jos, § 21.) S-ar putea să identificăm astfel sediul unor intuiţii mult mai interesante decât intuiţiile care, prin conceptualizare, au devenit cuvinte, lexic. Doar se ştie că morfemele gramaticale sunt „mai“ abstracte decât cele lexicale…

§ 18. Propunem aşadar ca ipoteză ideea că prin constituirea părţilor de vorbire, fiecare caracterizată de obligaţia de a raporta enunţul la anumite categorii gramaticale, specifice fiecărei părţi de vorbire(clase de cuvinte), s-a creat un sistem, un model de interpretare a lumii, a realităţii, model care la început va fi fost corect, adică în acord cu nivelul de cunoaştere şi înţelegere a realităţii din acea vreme, când s-au constituit respectivele structuri şi reguli ling­vistice. Structura gramaticală, din motive care nu interesează acum, este deosebit de conservatoare, de „anchilozată“, astfel că ea, rămânând aceeaşi de câteva milenii bune, nu poate să mai fie azi ceea ce a fost la „începuturile“ sale: expresia concepţiei despre lume a „autorilor“ ei, a vorbitorilor limbii respective. De aici, contradicţia dintre (1)structura limbii, dintre (1)concepţia intrinsecă pe care această structură o conţine, moştenită prin milenii şi practic nemodificată, şi (2)gândirea omului modern, a omului de ştiinţă îndeosebi.

Câteva menţiuni restrictive:

a. Când spunem „gândirea omului modern“ nu putem spune că avem în vedere marea masă a vorbitorilor, concepţia lor despre lume. Ca instituţie dintre toate cea mai democratică, autentic democratică, limbajul se supune deciziei propriu-zis majoritară. Or, la acest nivel, contradicţia semnalată mai sus este foarte slab resimţită, chiar deloc!

b. Limbajul nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor, a informaţiilor. Mai presus de orice, limbajul este un exerciţiu indispensabil dobândirii de către fiecare prunc a identităţii sale umane, este mijlocul prin care omul dobândeşte minte, inteligenţă, noimă şi rost. Putem fi de acord cu toţii că pentru un anumit nivel de înţelegere, destul de răspândit astăzi, enunţul soarele s-a ridicat pe cer este incorect, fiind expresia unei gândiri geocentrice, curentă şi generală în urmă cu milenii, când s-a constituit structura semantică a cuvintelor soare, a răsări, cer etc.

Şi ne putem chiar imagina un limbaj în care enunţul de mai sus să fie „rescris“ în aşa fel încât să fie în acord cu teoria heliocentrică. Dar ce valoare educativă, născătoare de inteligenţă, adică de înţelegere, ar mai avea acel enunţ pentru un copil, ale cărui simţuri, antemergătoare inteligenţei, îi spun că, în mod evident, soarele se ridică, se înalţă pe cer, după ce a răsărit la orizont, mişcându-se pe o traiectorie zilnic repetată, spre punctul în care apune. Poate avea vreun sens teoria heliocentrică pentru un copil?…

Facem această menţiune, alături de multe altele posibile, pentru a nu încuraja nici un fel de lamentaţie pe tema „sunt prea deştept pentru a mă putea exprima în vreuna dintre limbile pământului, limbi imaginate cândva pentru a exprima o gândire între timp de mult depăşită“. (Vezi şi capitolul Tragedia limbajului din Tratatul de lingvistică generală.)

Limbajul este ceva a cărui cercetare are şanse de a fi adecvată numai în măsura în care va pune în evidenţă în ce constă complexitatea fenomenului lingvistic, faptul că dintre toate creaţiile minţii umane limbajul este construcţia care include cele mai multe criterii, principii, reguli, restricţii şi puncte de vedere asamblate la un loc, într-un tot unitar, în ciuda funcţiilor multiple pe care le îndeplineşte şi a faptului că se află în folosinţa tuturor membrilor societăţii. O limbă concepută să fie de folos, prin „corectitudinea“ ei, marilor savanţi şi filosofi, ar fi, cu siguranţă, o limbă în care dacă filosofii ar vorbi cu pruncii lor, aceştia cu siguranţă n-ar mai ajunge, pe urmele părinţilor, mari înţelepţi. Ci mai curând nişte handicapaţi… Şi asta dintr-un motiv foarte simplu de înţeles, căci este un principiu descoperit de savanţii înşişi: ontogeneza este rezumatul filogenezei. Din punct de vedere intelectual, acest principiu funcţionează (aproape numai) prin limbaj. Nu e de neglijat nici completarea pe care o aduce literatura pentru copii, autentică, cea de inspiraţie folclorică. De aceea sunt de plâns şi de compătimit părinţii (dar mai ales copiii acelor părinţi) care sunt tentaţi să le explice copiilor teoria structurii atomului şi a structurii cosmosului la o vârstă când copiii „ceilalţi“ nu cunosc nici alfabetul. Dându-le astfel copiilor o imagine depersonificată, dez-animată, a lumii, în contradicţie cu (1)intuiţiile copiilor (false, dar primare şi fireşti) şi mai ales în contradicţie cu (2)spiritul limbii în care li se predau copiilor aceste cunoştinţe ştiinţificeşte corecte(eventual corecte), dar neproductive la nivelul structurilor mentale, al psihologiei abisale. Acei copii nu-şi vor însuşi în acest fel o concepţie corectă, ştiinţifică a lumii, ci doar vor fi împiedicaţi să-şi edifice fundamentele unei vieţi psihice şi intelectuale capabilă să susţină dezvoltarea ulterioară a unei inteligenţe „personale“ (sic!) efectiv performantă, prin care să se apropie de adevăr, să depăşească nivelul inteligenţei impersonale a limbii, a graiului părintesc, a ceea ce am numit mai sus a fi cunoaşterea idiomatică.

§ 19. Oricum, cele zece (sau nouă sau mai multe) clase de cuvinte (părţi de vorbire) sunt prea puţine dacă le raportăm la diversitatea exuberantă sub care se înfăţişează existenţa, realitatea, lumea. Îndeosebi uşurinţa de a substantiva (substantivarea) şi substantivitatea (ca numitor comun uniformizator, atât de atotcuprinzător) este foarte probabil că modelează (şi deformează) percepţia realităţii. Aceasta ar fi o direcţie de cercetare, în sensul propus şi de Wittgenstein, cu scopul de a inventaria cât mai multe dintre structurile lingvistice care „manipulează“ gândirea celor care, prin limba în care gândesc, utilizează acele structuri lingvistice.

Vrem astfel să spunem că cercetarea lingvistică în această direcţie, arătată şi de unii gânditori înainte de Wittgenstein, precum şi de unii discipoli ai lui Wittgenstein, încă nu s-a împlinit prin lucrări care s-ar fi cuvenit să se dezvolte din enunţurile sibilinice şi atât de insuficiente, de expeditive ale lui Wittgenstein. Din aceste enunţuri s-a dezvoltat totuşi ceva: pragmatica, această ciudată modalitate de a cerceta limbajul la un nivel considerat al aparenţelor, al celor văzute şi auzite, paravan inevitabil şi efemer al esenţelor. Aş numi frivolă această perspectivă (şi abordare), printr-un termen care, din păcate, traduce şi impresia pe care o lasă unele enunţuri ale lui Wittgenstein, de vină fiind poate şi cei care le-au dat o importanţă prea mare, fără a se îngriji să-şi justifice aprecierile, deseori ditirambice, necum să le mai şi expliciteze pentru nivelul de înţelegere al unor cititori (interlocutori) mai neajutoraţi, precum subsemnatul.

§ 20. Iată câteva sugestii pentru o cercetare care şi-ar propune să inventarieze structurile lingvistice „vinovate“ de inducerea în mintea noastră a unor modele de gândire şi înţelegere eronate, deformatoare:

– structura binară a limbii, a limbilor indo-europene îndeosebi, în care unii au văzut originea principiului terţului exclus (ba chiar a întregii logici aristotelice: „Dacă Aristotel ar fi gândit în limba japoneză, logica pe care ar fi scris-o ar fi arătat mult altfel“ – au zis unii). Această structură binară deseori corespunde realităţii, dar nu atât de des şi de mult precum ne lasă limbajul să credem (să gândim şi să acţionăm chiar: „cine nu e cu noi este împotriva noastră“);

– structura articulată a limbajului, care corespunde caracterului articu­lat al realităţii create de om (artefactele umane), dar mai puţin naturii;

– liniaritatea limbajului, care riscă să se întoarcă asupra gândirii, deve­nind gândire liniară, în enunţuri gata făcute, lipsită de autenticitate;

– segmentarea, ca proces mental, care contrazice atributul continuită­ţii, al principiului unificator (vezi Parmenide: Totul este unu);

– clasificarea, ca proces mental pereche a segmentării, contrazice uni­citatea fiecărei entităţi, motiv pentru care atât segmentarea, cât şi clasificarea, duc la rezultate diferite de la o limbă la alta.

…Personal, din puţinul textelor semnate de Wittgenstein pe care am ajuns să le cunosc (adică să le citesc, traduse în româneşte, motiv în plus, dar nu şi singurul pentru a mă îndoi că le-am şi înţeles în sensul pe care autorul l-a avut în vedere şi în minte), mă aşteptam ca acestea să fie problemele(sau măcar nivelul problemelor) puse în discuţie de marele filosof. („Cel mai profund filosof“ al secolului pe care l-a norocit, după unii cunoscători…) Oricum, frizează ridicolul să-l comentezi pe Wittgenstein ca pe un autor presocratic, din care au ajuns până la noi numai fragmente disparate. Ţinea de colegialitatea(sic!) şi de onestitatea lui Wittgenstein ca să fie (mult mai)explicit şi să ne ofere el însuşi reperele necesare înţelegerii şi satisfacţiei de a fi înţeles nişte texte cu o miză atât de mare.

§ 21. Revenim asupra faptului că practic toate conceptele sunt substantive. E foarte probabil că aceasta este sursa(sau consecinţa?) unor analogii involuntare şi inconştiente, care, cel puţin în unele cazuri, deformează sau chiar anulează percepţia corectă a realităţii. Însuşi cuvîntul limbă, ca substantiv ce este, ne determină să gândim, să-l concepem în termenii unor analogii care forţează datele reale, câteodată în mod subtil, deseori în chip evident. Una dintre cele mai obişnuite fiind metafora privind naşterea unei limbi, concept cu totul impropriu atâta vreme cât în existenţa oricărei comunităţi lingvistice, în fiecare moment al istoriei sale, convieţuiesc şi, deci, comunică în acelaşi grai oameni aparţinând la patru generaţii. Înseşi denumirile idiomurilor (latină, italiană, română etc.) introduc o discontinuitate în timp cu totul neadecvată la realitatea lingvistică, cu totul(sau aproape cu totul) lipsită de acoperire. Era conştient de acest neajuns Al. Rosetti atunci când a propus vestita definiţie a limbii române: „limba română este limba latină…“

Aproape orice achiziţie a gândirii noastre(mă refer la gândirea instituţionalizată ca cunoaştere ştiinţifică) capătă ca nume un substantiv. Mai rar un adjectiv sau verb, care, oricum, sfârşesc prin a se substantiva. Nu întâmplător acestea trec uşor de la o limbă la alta. Sunt construcţii mentale comode, uşor de manevrat. Dar cu ce rezultat?

Din această perspectivă propuneam mai sus să fie înţeles interesul, pentru unii exagerat, pe care Noica l-a arătat faţă de prepoziţia întru. Prepoziţiile sunt alt soi de cuvinte decât substantivele. Sunt mult mai preţioase şi mai pretenţioase, alcătuiesc un inventar foarte greu de penetrat prin neologisme şi împrumuturi. Şi mai ales se lasă foarte greu a fi definite. Când o limbă imaginează o prepoziţie cu ajutorul căreia concepe enunţuri greu de tradus, de echivalat în alte limbi – cazul şi al prepoziţiei întru, acea prepoziţie face parte într-adevăr din tezaurul acelei limbi, se numără printre performanţele spirituale ale vorbitorilor ei, ale nomothetului…

Oricum, limbajul comun reduce lumea la câteva mii de cuvinte – nu mai mult de 3-4000 de cuvinte, şi la şi mai puţine concepte. Iar aceste cuvinte la rândul lor sunt reduse la câteva părţi de vorbire: substantiv, verb, adjectiv, adverb, numeral, prepoziţie, conjuncţie… (Articolul, pronumele şi interjecţia nu contează ca părţi de vorbire în discuţia de faţă.) Nu sunt oare prea puţine aceste clase în raport cu diversitatea infinită sub care se înfăţişează lumea? Şi sunt oare aceste clase cele mai potrivite?

Mai e de luat în seamă că aceste clase de cuvinte, ca şi categoriile gramaticale cu care aceste clase sunt solidare, s-au constituit în urmă cu milenii, iar criteriul pe baza cărora se constituie aceste clase(mulţimi) a reprezentat la vremea aceea un anumit nivel de inteligenţă şi de înţelegere a lumii, mult diferit de nivelul de azi al înţelegerii noastre. Afirmaţie (concluzie) oareşicât pesimistă, pe care o amendăm cu următoarea rezervă: dacă luăm în consideraţie nivelul mediu al majorităţii vorbitorilor, adică al celor ce hotărăsc în fapt soarta faptelor de limbă, şi nu nivelul elitelor, vom fi nevoiţi să conchidem că această diferenţă de „nivel intelectual“ (între limba moştenită din străbuni şi vorbitorii ei de azi) nu este prea mare, drept care puţini sunt vorbitorii care resimt contradicţia dintre concepţia proprie despre lume şi modelul idiomatic de înţelegere a lumii pe care şi l-au însuşit odată cu limba maternă.

§ 22. Această problemă, discutată pe toate feţele ei, va repune în discuţie şi problema progresului pe plan lingvistic. O menţionăm numai, nu fără a relua o perspectivă inedită şi neaşteptată cu care ne-am confruntat într-o lucrare precedentă (vezi Îndreptarea Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Bucureşti, 2003, editura Junimea, pp. 170-178 şi 244-298). Cu acea ocazie am semnalat că limbajul nu este expresia numai a inteligenţei umane, ci şi a prostiei omeneşti, în măsura în care acestea – inteligenţa şi prostia, sunt active la „nivelul de decizie“ al limbii, acest nivel neavând nici o tangenţă cu „nivelul kantian“ al umanităţii. Poate şi din pricina vârstei (şi alte determinări subiective), subsemnatul împărtăşeşte o viziune ceva mai pesimistă asupra capacităţilor intelectuale de azi ale …nomothetului, care îmi par câteodată mai scăzute în comparaţie cu cele de odinioară. Mi-e greu să trec cu vederea decăderea în lumea de azi a mesajului rostit, tot mai mult înlocuit cu spectacolul de „sunet şi lumină“. Numărul (şi proporţia) spectatorilor de teatru, bunăoară, capabili să suporte şi să perceapă(priceapă) textele „lungi“ ale lui Euripide, Eschil, Corneille ori Shakespeare este azi mult mai mic decât printre contemporanii autorilor pomeniţi. Funcţia limbajului de vehicul al ideilor, al adevărului, pare a fi în pierdere de teren.

La aceeaşi concluzie se poate ajunge şi dacă vom examina sensibilitatea publicului larg pentru disputa teoretică pe subiecte lingvistice. Cearta dintre Kratylos şi Hermogenes, arbitrată de Socrate în cunoscutul dialog platonian, împărţea nu numai Atena, ci întreagă lumea greco-romană în două tabere care, secole de-a rândul, au dezbătut chestiunea originii cuvintelor şi a graiului cu o pasiune azi greu de înţeles, pe care la publicul modern n-o întâlneşti nici în dezbaterile, singurele dezbateri sincer aprinse, pasionate, pe teme fotbalistice, între microbiştii care preiau cu ardoare rivalitatea de pe teren dintre Steaua şi Dinamo, Real şi Barça, Arsenal şiManchester, Inter ori Milan ş.a.m.d., angajând interminabile dialoguri pe miza unei lovituri de 11 metri, dacă a fost sau nu corect acordată…

Aş mai pune la socoteală şi domeniul politic, al gândirii pe tema societăţii ideale, consemnând că antichitatea s-a lepădat prompt de modelul (sistemul) democratic, a cărui imposibilitate ontologică se vădise pentru înţelegerea tuturor, pentru ca societatea modernă să adopte acest model (principiu) cu un entuziasm deprimant pentru orice voitor de bine al speţei umane. Căci cum poţi altfel aprecia nivelul de intelectualitate al celor care se lasă amăgiţi că beneficiază din plin de un sistem politic orientat prin însumarea opţiunilor politice ale celor mai mulţi dintre ei?!

Constatări deprimante, şi nici pe departe singurele, care amendează serios ideea de progres al omenirii la nivelul inteligenţei medii, implicit al structurilor lingvistice. Într-o discuţie propriu-zisă pe acest subiect nu ne încumetăm a ne angaja însă. Vremurile când vox populi vox dei au trecut de mult… (Vezi prezentarea problemei la Lucia Wald, Progresul în limbă, Bucureşti, 1979, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.)

§ 23. S-a spus despre gândirea omenească că este bazată pe analogie. Dacă din punct de vedere filogenetic nu ştim ce a fost mai înainte, oul sau găina, limbajul sau gândirea, din punct de vedere ontogenetic este evident că omul gândeşte azi analogic din pricina (sau datorită!) faptului că instrumentul gândirii sale este limbajul, a cărui structură şi mod(reguli) de funcţionare impune gândirii să vadă lumea prin nenumărate analogii, care stau la baza clasificărilor propuse de limbaj. Limbajul ne impune bunăoară să atribuim, în mod inconştient şi aş zice indicibil, un numitor comun – substantivitatea, întregii realităţi la care ne putem referi prin substantive.

Este oare adecvat la realitate acest numitor comun, este el expresia unei situaţii de fapt sau este o creaţie a minţii celor ce au modelat prin ani structurile limbajului?… Cred că nu este greu de demonstrat(de apreciat) că mai curând avem de-a face cu o inadecvare la realitate, o inadecvare la care ne obligă structura limbajului.

Prin ce se traduce, în ordinea lumii reale, numitorul comun care, în planul limbii, face ca toate aceste denumiri să intre în aceeaşi clasă: substantiv? Credem că este evident că numai o parte dintre substantive au şi întrunesc atributele substantivităţii, adică denumesc concepte şi clase ai căror referenţi au substanţialitate, au „substanţă“. Pentru referenţii celor­lalte substantive este foarte probabil ca apartenenţa la clasa substantivului a denumirilor respective să fie inadecvată şi să împiedice înţelegerea corectă a sensului lor, a definiţiei lor, cum ar zice Wittgenstein.

§ 24. Numele Domnului. Cele de mai sus ne vor ajuta, dintr-o perspectivă neaşteptată, să înţelegem (să comentăm) de ce oamenii s-au sfiit dintotdeauna să-I dea un nume lui Dumnezeu, teologii chiar preferând să-L definească pe Dumnezeu prin ceea ce nu este decât prin ceea ce este. Orice denumire sau definiţie I-am da lui Dumnezeu aceasta ar însemna să-L introducem într-o clasă de cuvinte, de referenţi. Asta ar însemna să-L introducem într-o paradigmă, să stabilim analogii şi chiar echivalenţe inevitabile. Şi cum să faci din Dumnezeu element al unei mulţimi, membru al unei paradigme, termen analog sau echivalent cu cine?!

Numele Domnului este o problemă pe care ne-am putea-o pune în termeni strict lingvistici, de îndată ce conchidem că statutul de substantiv al acestui „concept“ nu este potrivit, căci ne împiedică să percepem ori să intuim corect sensul cuvîntului. Ar fi oare mai potrivit alt statut, adică proiecţia în altă paradigmă, în altă clasă de cuvinte (parte de vorbire)?

Odată pusă această întrebare, suntem tentaţi să verificăm câteva răspunsuri posibile. Desigur, teologia ne-ar putea veni în ajutor pentru a justifica propriu-zis răspunsul(răspunsurile) care ne îmbie. Cu câtă teologie ne este accesibilă, am putea argumenta bunăoară de ce numele Domnului s-ar potrivi să fie verb sau adjectiv, adverb sau pronume (ce fel de pronume?) ş.a.m.d. Adică îl regăsim pe Dumnezeu în toate clasele de cuvinte. Ba chiar şi în intejecţie!…

Discutând acest subiect cu studentele de la litere-teologie, acestea au ajuns la concluzia că cel mai bine s-ar potrivi ca Dumnezeu să fie numit (chemat, invocat, pomenit etc.) printr-o interjecţie, şi a trebuit să recunosc că soluţia aceasta era dintre cele mai interesante.

Ne-am pus şi întrebarea următoare: limbile operează cu două soiuri de semnificaţii: lexicale şi gramaticale. Deci, Dumnezeu ca semnificaţie lexicală sau ca semnificaţie gramaticală? Şi aşa am ajuns la concluzia că de numele Domnului cel mai mult se apropie semnificaţia gramaticală a cazului, a nominativului, cazul subiectului adică, atât de potrivit pentru Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute.

De ce Dumnezeu este totuşi substantiv?… Pentru că, de fapt, sub acest statut nu se adună cuvintele care denumesc „substanţe“ sau „substanţialitatea“ unei clase de „obiecte“ şi de cuvinte. Denumirea substantiv, derivată de la substanţă, nu este potrivită. Nu aceasta (substanţialitatea) este atributul comun tuturor substantivelor. Mai degrabă sunt substantive cuvintele care pot fi subiectul unor predicate, deseori ale unor predicate specifice. Este acesta şi motivul principal pentru care Dumnezeu, faute de mieux, a fost „înregimentat“ în vocabularul omenesc ca substantiv, Dumnezeu, într-una din ipostazele Sale cele mai cunoscute, fiind Creatorul acestei lumi, adică subiectul făuritor al lumii! (A spune că „sunt substantive cuvintele care pot fi subiectul unor predicate” vrea să însemne că nominativul este cazul la care stau semnificaţiile atunci când mintea omenească le ipostaziază, adică meditează la acele semnificaţii, transformându-le în „obiecte” ale gândirii, la care ochii minţii se opresc să privească…)

Neputinţa(limitele) limbajului în a-L denumi pe Dumnezeu, resimţită de toate limbile în diverse chipuri, ilustrează în chip semnificativ inadecvarea limbajului la cunoaşterea şi consemnarea adevărului. Desigur, o inadecvare parţială. Dincolo de această limitare, limbajul rămâne principalul instrument al adevărului, al cunoaşterii şi al comunicării adevărului.

Refuzul intuitiv de a-I imagina lui Dumnezeu un nume şi de a-L pune în circulaţie, refuz întâlnit în multe religii, ar putea fi astfel expresia intuirii(sau a înţelegerii?) faptului că limbajul nu este capabil să facă faţă unor exigenţe care ne scot din trăirea zilnică, rutinieră, trăire din a cărei plămadă s-a născut limbajul. Nu-i putem cere limbajului să fie şi să facă ceea ce nu a fost programat să fie ori să facă! Chiar dacă, încăput pe mâna unor semeni de-ai noştri mai cu har, limbajul îşi poate depăşi condiţia. Fără însă să şi-o piardă.

§ 25. Am ajuns în paginile de faţă să discutăm (dar nici pe departe să şi lămurim) problema raportului dintre limbă şi adevăr, dintre limbaj şi realitate. Miza de la care am pornit era mult mai neînsemnată: ciudăţenia faptului că atunci când Wittgenstein îşi face datoria de a explicita, de a argumenta ori justifica enunţurile pe care le emite cu privire la rosturile limbajului(enunţuri devenite cele mai multe celebre), aceste comentarii şi problemele pe care le ridică sunt neaşteptat de inconsistente. Inconsistente în raport cu mulţimea de gânduri, de idei şi de comentarii posibile(virtuale), de care un lingvist este năpădit(cuprins, tentat) atunci când ia contact cu aceste enunţuri, fireşte, îndeosebi cu acele enunţuri care au avut norocul să scape şi să ajungă la noi necomentate de propriul lor autor…

În enunţurile respective, de câte ori apare cuvîntul limbă sau limbaj, lingvistul (de mine!) se gândeşte, încercând să fie mai aplicat, la dicotomia langue-parole şi-şi imaginează că marele filosof a avut în vedere aspectul langue-limbă. Drept care lingvistul este tentat să facă, pe contul său, comentarii de felul (categoria) celor dezvoltate mai sus. Surpriza – neplăcută pentru subsemnatul, este că Wittgenstein prin limbă (limbaj) înţelege numai enunţul, ca purtător sau nu al adevărului gândit de o persoană anumită, fiindu-i la îndemână acelei persoane să nu greşească în felul în care a greşit afirmând, bunăoară, că actualul rege al Franţei este chel…

După Wittgenstein(şi urmaşii săi) enunţurile, propoziţiile şi raţionamentele construite din propoziţii poartă sau nu adevăr în funcţie numai de Emiţător, de respectul arătat de acesta unor reguli a căror precizare şi inventariere ar cădea în sarcina logicienilor, a filosofilor. Pentru Wittgenstein & co. a studia condiţiile în care o propoziţie (o judecată, un raţionament) este sau nu adevărată înseamnă a verifica corectitudinea acelui enunţ, iar nu adecvarea la realitate. Aria de cuprindere a adevărului (şi a interesului pentru adevăr) se restrânge astfel la o realitate artificială, creată de logicieni, lume a unor reguli şi principii deduse unele din altele, fără prea mare legătură cu lumea trăită, cu realitatea. Spectacolul lumii, din care omul însuşi face parte, este redus astfel la aspectele care pot fi formalizate (matematizabile) ale realităţii, sfârşind prin denaturarea obiectului cercetat: acesta nu mai aparţine realităţii, ci este inventat de cercetătorii înşişi.

§ 26. Nu am putut lua niciodată în serios celebra totuşi discuţie purtată în jurul propoziţiei Actualul rege al Franţei este inteligent, pentru a se stabili, cu multă rigoare, condiţiile în care ea este sau poate fi adevărată. Nu văd nici o legătură cu problema adevărului, cel mult o tangenţă, marginală şi superficială. Fireşte, când spun astăzi este 15 August, am emis un enunţ, o propoziţie care este purtătoare de adevăr, anul acesta, numai în următoarele şase ore. În principiu, este o propoziţie purtătoare de adevăr numai timp de 24 de ore într-un an, în fiecare an. Dacă adaug şi zic astăzi este 15 August 2003, această propoziţie este purtătoare de adevăr numai timp de 24 de ore în întreaga existenţă a universului… Mă întreb ce ar fi comentat Wittgenstein pe seama butadei domnului Mitică, bucureşteanul isteţ, care contestă toate ceasurile din lume, menite să le arate oamenilor ora exactă, afirmând că ora exactă o indică numai pendula sa, de acasă, din sufragerie, de ani de zile stricată, cu maşinăria înţepenită, dar care, cu toate acestea şi tocmai de aceea!, de două ori pe zi arată ora exactă cu o precizie totală, pe care nu o are nici unul din ceasornicele în funcţiune…

Dar a spune data sau ora exactă înseamnă să produci enunţuri adevărate, purtătoare de adevăr?

§ 27. Ne tentează un comentariu sugerat de mirarea lui Bertrand Russell, mirarea că putem emite enunţul „Regele actual al Franţei este înţelept“, deşi nu există nici o persoană care să poată fi numită regele actual al Franţei. Citez din acelaşi devotat comentator Grayling: „propoziţia X este înţelept va fi adevărată dacă X este înţelept, şi falsă dacă X nu este înţelept. Dar dacă nu există nici un X? Cum putem spune despre ceva care nu există că este sau nu înţelept? Iniţial – continuă Grayling, Russell a acceptat pentru această încurcătură o soluţie care fusese propusă de un filosof al secolului al nouăsprezecelea, Alexius Meinong“ etc., etc. Iarăşi, nu avem acces la motivele mirării, ale – te pomeneşti! – stupefacţiei marelui filosof englez. Şi nu ne putem mira deoarece: dacă gândurile noastre, inclusiv propoziţiile care dau expresie materială acestor gânduri, sunt provocate, modelate şi structurate de realitate, aceste gânduri au totuşi o anumită foarte mare independenţă faţă de realitate. Bunăoară succesiunea gândurilor în mintea noastră nu este determinată de succesiunea evenimentelor reale, pe care le „comentează“ gândurile noastre.

Metafora gândirea omului oglindeşte (reflectă) realitatea ar putea fi luată ca atare, ad litteram, numai dacă oglinda ar avea memorie şi fantezie (imaginaţie). Mintea noastră are aşa ceva şi am avea de ce să ne mirăm de aceste însuşiri minunate, pe urmele aceluiaşi Sfînt Augustin. Mirarea pe care ne-o propune B.R. ne lasă rece şi foarte nedumerit. Mintea omenească recreează realitatea cu ajutorul limbajului, folosindu-se de acesta, dar ne este utilă şi pentru a comenta „realitatea“ imaginată, o realitate paralelă în mintea noastră cu realitatea din care s-a născut limbajul. La nivelul acesta, al minţii omeneşti, al universului mental, lumea(evenimentele) imaginată nu poartă nici o marcă distinctivă, prin care să se deosebească de cea reală. Numai subiectul, individual, ştie, ca stăpân al acestui univers mental, ce corespunde realităţii şi ce-i aparţine ca autor de ficţiune, de gânduri şi imagini care nu i-au fost oferite de realitatea propriu-zisă.

Imaginaţia(ficţiunea) are raporturi subtile cu eroarea, precum şi, în alt plan, cu minciuna. Ar merita studiate. Omul, ca fiinţă dedicată adevărului, este supus şi greşelii, erorii, neadevărului. Când neadevărul este ficţiune şi când eroare şi când minciună?, iată o problemă de discutat, dar numai ca subiect marginal, consecutiv relaţiei om-adevăr mijlocită de graiul omenesc. E de aşteptat să identificăm semnele lingvistice(textuale) din relatarea unui fapt imaginat, creaţie a fanteziei, dar nu şi pe ale minciunii sau erorii.

Limbajul a putut deveni instrument al cunoaşterii, al adevărului, în măsura în care, modelându-se în acest scop, a ştiut să înlocuiască semnele motivate prin semne arbitrare. Numai astfel de semne puteau face faţă nevoilor de comunicare, mereu în creştere, ale omului nesătul de câte ştie. Dar tocmai acest caracter arbitrar al semnului lingvistic l-a ajutat pe om să imagineze lumi(obiecte, evenimente) inexistente, descoperind repede plăcerea de a fantaza şi interesul de a minţi. Ficţiunea şi minciuna sunt copiii gemeni, dar atât de diferiţi în sinea lor, ai celor doi părinţi pe veci inseparabili: grai şi minte…

Analiza şi soluţia propusă de Alexius Meinong îşi are locul ei într-o discuţie amplă şi detaliată despre eroare, minciună şi ficţiune, despre propoziţiile aflate sub umbrela acestor moduri (parţial) diferite de a te abate de la adevăr. Minciuna este un mod imoral, pervers, de a te abate de la adevăr. Minciuna şi ficţiunea constituie o abatere conştientă de la adevăr. Eroarea este inconştientă, inocentă. Eroarea poate deveni vinovată numai din pricina trufiei, păcatul cel mai greu de iertat, care te poate face să perseverezi cu bună ştiinţă în eroare, în neputinţa de a accepta (public) adevărul că ai produs un enunţ neadevărat… Ficţiunea te abate de la adevăr oferindu-ţi o variantă interesantă, captivantă a realităţii, o ipoteză, stârnind în om resorturile creative, cele care sunt adeverite şi garantate prin definiţia sa cea mai nobilă: “fiinţa concepută de Domnul după chipul şi asemănarea Sa”, adică omul înzestra cu atributul divin numit creativitate…

§ 28. În concluzie, formulăm acest reproş la adresa textelor rămase de la L. Wittgenstein: absenţa (aproape)completă a referinţelor la aspectul esenţial al limbajului, aspectul langue.

De asemenea, suntem derutaţi de sensul(semnificaţia şi conotaţiile) cu care Wittgenstein foloseşte termenul cheie: adevăr, conceptul atât de definitoriu pentru excelenţa fiinţei noastre. Mărturisim că ne numărăm printre cei care se simt bine „mitizând“ acest concept şi dându-i, cum spuneam, o valoare definitorie pentru fiinţa umană în ce are aceasta mai deosebit. Demnitatea fiinţei umane este legată şi de pasiunea căutării adevărului. Omul este singura fiinţă capabilă să vadă ceea ce nu este vizibil ori pipăibil, descoperind acea faţă imaterială a lumii la care nu prin simţuri ai acces, ci prin raţiune, intuiţie sau revelaţie. Faţă imaterială şi nevăzută a lumii, dar cu atât mai adevărată decât aspectul concret, material şi trecător, perisabil, al lumii.

Capabil să facă distincţie între esenţă şi aparenţă, omul va încerca să facă din limbaj un instrument de cunoaştere a lumii la acest nivel, al esenţelor. Nu întâmplător autorii celei mai cunoscute gramatici se exersau pe o frază ca Dieu invisibile a créé le monde visible. Partea vizibilă a lumii este una, iar cea invizibilă este cu totul altceva. Fascinaţia adevărului, care a dat atâţi martiri în istoria omenirii, este atât de irepresibilă tocmai pentru că adevărul aparţine de faţa nevăzută a lumii, nu e de colo şi pentru oricine să-l descopere şi să-i simtă nevoia. De aceea rămânem oareşicât derutaţi de concepţia pe care Wittgenstein o are despre adevăr, căutându-l exclusiv la nivelul vorbirii-parole, şi ignorând nivelul limbii-langue. Mirările lui Wittgenstein sunt, de aceea, pe o miză extrem de modestă, aproape frivolă. Bunăoară se miră Wittgenstein, în Caietul albastru, că poţi emite enunţul „King’s College arde“ fără ca în realitate să se întâmple un incendiu la cunoscuta şcoală. La acest nivel se produce discuţia asupra adevărului, la nivelul unor enunţuri, precum „A are un dinte de aur“, „Probabil mâine va ploua“, „Aceste mărgele trebuie să fi fost înainte toate laolaltă în cutie“ şi altele, eiusdem farinae. În analiza acestor enunţuri, chestiunea adevărului se confundă cu problema înţelegerii situaţiilor în care sunt folosite şi decodificate cuvintele şi propoziţiile, enunţurile. Wittgenstein o face pe urmele lui Russell, care a fost atât de preocupat de rezolvarea unor paradoxuri, a unor impasuri logice în care te poate aduce limbajul. De genul binecunoscutei propoziţii Eu sunt mincinos care, se zice, te pune într-o mare încurcătură atunci când te întrebi dacă este sau nu o propoziţie adevărată, purtătoare de adevăr. Paradoxul este arhi-cunoscut, dar este paradox numai printr-un abuz lingvistic, semantic, atribuindu-i-se cuvîntului mincinos alt sens decât cel folosit îndeobşte, un semn inexistent: „persoană care în tot ce spune afirmă neadevăruri, afirmă lucruri pe care nu le crede sau despre care ştie că nu sunt adevărate“.

În realitate, în toate limbile pământului mincinos se cheamă o persoană care minte foarte des, iar o persoană care să mintă de fiecare dată când spune ceva, nu există, e chiar imposibil de conceput. Cu sensul pe care i l-au atribuit sofiştii în antichitate (dar au făcut-o în joacă), precum şi logicienii moderni (luându-se foarte în serios), cuvîntul mincinos nu există. Desigur, ne putem preface că există un cuvînt cu acest sens, dar în felul acesta iese din discuţie problema adecvării limbajului la adevăr şi coborîm la nivelul unei şarade, a unei probleme de logică formală. Propunând cuvîntului mincinos definiţia „persoană care minte întotdeauna“(s.n.), noi am matematizat sensul acestui cuvînt şi problema nu ne mai interesează, sensul acesta nu există în nici o limbă, aşa cum nu există nici acel soi de mincinoşi! (Vezi detalii mai jos)

§ 29. După cum spuneam, din analiza pe care Wittgenstein a făcut-o enunţurilor comentate, puse în discuţie pentru a deduce condiţiile în care un enunţ este adevărat sau fals, s-a născut(o bună parte din) ştiinţa care se cheamă pragmatica, disciplină lingvistică(oare?) a cărei principală şi frapantă caracteristică este frivolitatea, miza mică la care coboară interesul pentru fenomenul lingvistic, neputinţa de a concepe (sau strădania de a evita) nivelul metafizic al limbajului, al gândirii noastre.

Ciclic, în secolul al 20-lea, mai ales după al 2-lea Război Mondial, au apărut câteva mode lingvistice care au oferit practicanţilor un instrumentar relativ comod, fără „dureri de cap“, cu al cărui ajutor să poţi mima cercetarea ştiinţifică, exactă şi la îndemâna oricui, eventual accesibilă şi maşinăriilor capabile să numere şi să socotească. Numesc frivolă confuzia dintre adevăr şi exactitate. Propoziţia 15+17=32 nu reprezintă, după mintea mea, un adevăr, aşa cum crede un biograf al lui Wittgenstein (Grayling), citându-şi maestrul probabil. Dacă 15+17=32 reprezintă un adevăr, asta ar însemna că este un adevăr şi să spui că 15+18=33 sau 15+19=34 ş.a.m.d., matematica oferindu-ne astfel o infinitate de adevăruri, începând cu 1+1=2 şi continuând la infinit: 1+2=3 etc. Îl facem astfel de ruşine pe Petre Ţuţea care afirma categoric că „matematica nu conţine nici un adevăr, dar este deseori utilă“. Mai spusese asta şi un ilustru precursor din antichitate, rămas necunoscut şcoalei, „academiei“ din Viena. Evident, non idem est si duo dicunt idem, cuvîntul adevăr având înţelesuri în chip evident foarte diferite pentru Petre Ţuţea şi Wittgenstein.

§ 30. Citindu-l pe Wittgenstein (niciodată sistematic şi „foarte“ parţial), am trăit o experienţă pe care o cunoşteam din lectura mult mai insistentă a lui Cratylos. Celebrul dialog capătă uneori o profunzime sporită dacă, în unele enunţuri (ca să nu zic chiar toate), cu valoare teoretică, speculativă, înlocuim termenul cuvînt prin termenul limbaj, ceea ce nu este un abuz prea mare. Textul capătă deodată o coerenţă şi o rigoare efectiv salutară, adică salvatoare propriu-zis pentru prestigiul dialogului.

La fel, citindu-l pe Wittgenstein cu bună credinţă (adică dispus să colaborezi cu el la aflarea adevărului), am fost tentat ca prin termenul limbaj (folosit de Wittgenstein cu o neglijenţă aproape jenantă) să înţeleg nivelul langue (din cunoscuta dicotomie langue-parole), obţinând astfel sugestii sau idei incitante, care te puneau pe gânduri, îndemnându-te la reconsiderări fertile. Din păcate, atunci când Wittgenstein a simţit nevoia să fie mai desluşit (si tacuisses…) şi a aplicat pe fapte de limbă aserţiunile sale teoretice, aceste afirmaţii nu s-au mai menţinut la înălţimea …profunzimii iniţiale…

Necazul acesta l-am mai semnalat şi la alt mare filosof al limbii: D. Caracostea, cu a sa Expresivitatea limbii române, cartea probabil cea mai interesantă scrisă despre limba română, motiv suficient ca să n-o studieze nimeni la facultăţile de filologie. Cartea este copleşitoare la nivelul afirmaţiilor teoretice, stârnind nerăbdarea cititorului de a i se oferi şi confirmarea prin fapte de limbă care să ilustreze în mod indubitabil teoria. Nu de puţine ori însă aceste fapte de limbă nu reuşesc să facă convingătoare teoria dezvoltată. Dar nu ne-a fost greu, pentru câteva dintre tezele cărţii, să găsim noi, cititorul de bună credinţă, exemplele care să ilustreze intuiţiile autorului mai bine decât chiar exemplele(dovezile) propuse de acesta.

Vom proceda la fel şi cu Wittgenstein, considerând că o bună parte dintre aserţiunile sale se regăsesc confirmate în observaţia(teza) făcută undeva mai sus, precum că atât limbajul(aplecat asupra realităţii), cât şi lingvistica(aplecată asupra limbajului), pentru a ordona mulţimea(infinită) de obiecte supuse interesului(cercetării), operează la fel, aplică aceeaşi metodologie de aflare a adevărului, de conformare la realitate: segmentarea şi clasificarea. Segmentarea lumii(limbajului) în elemente, în unităţi şi clasificarea, gruparea în clase a acelor elemente. Dacă luăm aminte la ceea ce se întâmplă şi în ograda altora, vom constata că şi ştiinţele naturii, care studiază ştiinţific realitatea, procedează după acelaşi model, al limbii. Ceea ce ar dovedi că însăşi cunoaşterea ştiinţifică este structurată după modelul limbii, şi acesta ar deveni sensul cel mai înalt la care putem ataşa câteva din propoziţiile lui Wittgenstein. Spre acest sens bate intuiţia care se prefigurează din aceste enunţuri. Adică, în termenii propuşi undeva mai sus, contradicţia dintre modelul idiomatic şi modelul ştiinţific nu este esenţială, structura lor este aceeaşi, cu deosebiri propriu-zis superficiale, de ordin extern, cum ar spune F. de Saussure. Dar credem că această constatare nu face inutilă distincţia propusă în titlul acestor „marginalii“.

În încercarea sa de a „demitiza“ adevărul (şi cunoaşterea) şi de a aduce filosofia cu picioarele pe pământ, Wittgenstein a intuit bine că gândirea intră în impas de foarte multe ori din pricina limbajului de care este nevoită să se folosească şi cu care deseori se confundă, ca faţă şi revers, inseparabile, ale aceleiaşi foi de hârtie. De unde şi interesul, de dintotdeauna, al filosofilor pentru mecanismele limbajului, pentru rezultatele de care s-au învrednicit lingviştii să ajungă. Din păcate, Wittgenstein a ignorat aceste rezultate şi a abordat „problemele filosofiei“ de la un nivel foarte jos şi insuficient al cunoaşterii fenomenului lingvistic.

§ 31. Această concordanţă(consonanţă) care face una, o singură cunoaştere, din cele două forme de cunoaştere(idiomatică şi ştiinţifică) se constată(se produce) şi atunci când luăm aminte la una dintre cele mai importante trăsături ale limbajului: caracterul său articulat, principiul combinatoriu care guvernează alcătuirea oricărui enunţ. Combinarea şi recombinarea unităţilor lingvistice până la forma de text este un model care se regăseşte şi în realitatea non-lingvistică, în natură, dar mai ales în lumea artefactelor create de om. Ce este un automobil altceva decât un text? Structura celor două „obiecte“ prezintă asemănări izbitoare din punctul de vedere al dublei articulări, mai corect spus al multiplei articulări care se finalizează printr-un text de zeci sau sute de pagini. Facem astfel comparaţia între vorbire şi producţia de unelte, amândouă guvernate de principiul dublei(multiplei) articulări. Este însă mai mult decât izomorfismul semnalat de structuralişti, la fel cum stratificarea limbajului, atât de ingenioasă, a fost privită ca o dovadă de inteligenţă şi creativitate, dar nu e nici pe departe o soluţie „originală“, ci reflectă(oglindeşte, copiază, reproduce) însăşi stratificarea lumii, a realităţii, la care cunoaşterea idiomatică a avut acces din cele mai vechi timpuri, înainte ca omul să-şi precizeze prin enunţuri explicite acest model, universul, de organizare, de structurare.

Structuralismul a pus în evidenţă gradul de aplicabilitate al dicotomiilor saussuriene într-o mulţime de domenii non-lingvistice, cu precădere aparţinând culturii, civilizaţiei omeneşti, dar, cu oarecare şi uşoară forţare a lucrurilor, şi naturii.

Se vădeşte astfel că limbajul reproduce(reflectă) structura lumii, integrându-se astfel în ea, în lume, ca o parte a lumii, a întregului căruia nu degeaba i s-a spus univers, cuvînt derivat de la unus, cuvînt prin care limba latină reafirmă, atât de inspirat, principiul elen enunţat de Parmenide: totul este unu.

§ 32. Aşadar, principala valoare la care limbajul, iar prin limbaj aspiră şi omul, este adevărul, adecvarea la realitate.

Indiferent de teoriile despre originea limbajului şi oricât ar fi acestea de adevărate(sau de probabile), luând aminte la imaginea prin care ni se înfăţişează limbajul azi, în epoca istorică, prin limbile cunoscute, putem spune că alcătuirea acestor limbi, modul lor de funcţionare, are ca finalitate definitorie să le permită vorbitorilor un comentariu corect al „decorului“ şi al evenimentelor ce alcătuiesc, în jurul nostru, spectacolul lumii. Desigur, limbajul serveşte şi altor scopuri, altor preocupări şi impulsuri ce ţin de firea atât de complexă a fiinţei umane. Nu este deloc obligatoriu să le considerăm pe acestea secundare faţă de nevoia de a înţelege lumea, dar este sigur că această nevoie de adevăr este cea care dă omului demnitatea sa de ins, de entitate deosebită de toate celelalte chipuri în care ni se arată Dumnezeu… Aşadar, omul ca veritabilă încununare a creaţiei divine! În termeni evoluţio­nişti, omul, ca summum al devenirii universale, îşi justifică această postură şi îi dă consistenţă în primul rând prin exerciţiul gândirii, al conştiinţei iscoditoare, pasionată de aflarea adevărului, exerciţiu posibil îndeosebi prin limbaj, instrument „dătător de învăţătură şi descriminator al naturii lucrurilor“ (Platon, în Cratylos). Studiul omului ca fiinţă gânditoare, adică studiul a ceea ce este mai specific pentru om, este studiul marelui paradox pe care îl vădeşte gândirea şi conştiinţa omului. Acest subiect (domeniu) de cercetare include cu necesitate cercetarea limbajului ca valoare de adevăr, ca instrument inevitabil şi indispensabil în acţiunea (preocuparea) de înţelegere a lumii minunate în care ne-am fost născut.

ANEXA

Oferim cititorului, în Anexă, un exerciţiu, din care să deducem motivaţia apariţiei genului printre categoriile gramaticale ale limbii române: fie cuvintele cal, măgar, porc, bou, taur, armăsar, capră, ţap, cerb, ied, oaie, urs, vulpe, delfin, scroafă, purcel, câine, căţea, căţel, iepure, iepuroaică, cămilă, struţ, viezure, arici, berbec, miel, mânz, cârlan, pui, curcan, raţă, gâscă, boboc, gâscan, vier, vulpoi, leopard, crocodil, cimpanzeu, şalău, crap, nisetru, lup, rîs, leu, leoaică, iapă, ursoaică, vacă, viţel, răţoi, cocoş, elefant, şoarece, răţuşcă, măgăriţă, măgăruş, şoricel, ursuleţ, balenă, stavride,viţea, la care se mai pot adăuga şi alte nume de, precum se vede, animale de tot felul: peşti, reptile, păsări, mamifere. Ce se poate spune despre cuvinte însă, despre denumiri, nu despre statulul lor zoologic? Cam asta este întrebarea. O privire mai atentă ne permite să stabilim următoarele clase :

Clasa 1 – stavride, balenă, elefant, nisetru, crap, cimpanzeu, crocodil, leopard, arici,viezure, struţ, cămilă,delfin;

Clasa 2 – leu, leoaică; iepure, iepuroaică, iepuraş; urs, ursoaică, ursuleţ; măgar, măgăriţă, măgăruş; vulpe, vulpoi;

Clasa 3 – gâscă, gâscan, boboc; raţă, răţoi, răţuşcă, boboc;

Clasa 4 – găină, cocoş, pui; câine, căţea, căţel; capră, ţap, ied;

Clasa 5 – oaie, berbec, miel, mioară, cârlan, batal; cal, iapă, mânz, armăsar; porc, scroafă, purcel, vier; vacă, bou, viţel, taur;

După cum se vede, distanţa dintre limba română şi referenţii cuvintelor de mai sus diferă foarte mult de la un grup de cuvinte la altul. Ea este maximă la cuvintele din Clasa 1, substantive epicene, prin care se denumesc animalele respective fără grija, adică fără interesul de a deosebi între masculin şi feminin. Este vorba de numele unor animale sălbatice, cele mai multe exotice, necunoscute vorbitorilor limbii române. La substantivele din Clasa 2 este marcată diferenţa de gen, de sex, la animalul adult, iar la unele avem şi numele dat puiului de animal, cu valoare deopotrivă de diminutiv. Toate cuvintele sunt de la aceeaşi rădăcină. Printre ele şi numele unui animal domestic : măgarul… Lucrurile devin interesante la Clasa 4 şi 5, unde se apelează la cuvinte total diferite pentru a marca difereenţa de sex şi de vârstă: vacă, bou, viţel. Referenţii sunt animale domestice, pe care omul le creşte după anumite reguli, patronate de anumite interese precise, care îl determină pe om, în această ipostază, să nu-şi permită să confunde sexul animalelor din ogradă. Gospodina îşi face anumite calcule atunci când taie o pasăre, alegând în mod deliberat între un cocoş şi o găină pe cine să sacrifice! Orice crescător de animale face la fel, adică este interesat de sexul animalelor pe care le păstrează sau le vinde ori sacrifică. În ipostaza de vânător, omul nu mai face asemenea calcule. Cred că nu abuzăm de calcule logice când deducem din aceste fapte că distincţia masculin – feminin a debutat în limba română, în limbile care au precedat-o genetic, la cuvintele nume de animale domestice, ca o consecinţă a interesului pentru această categorie de animale.

---

* Enunţul (1) a fost cândva corect, vreme de sute de ani, şi are ceva şanse să mai fie vreodată corect. În vreme ce enunţul (2) este „fals“ dintotdeauna şi în vecii vecilor.