Cum s-a trăit în Transnistria?…
12 februarie 2024|Doctrină naţionalistă, Holocaust, Textele altora
A se compara textul de mai jos, care conține raportul lui Meir Tech, liderul evreilor cazați la Șorgorod, și cartea lui Marcu Rozen despre Holocaustul evreilor sub guvernarea lui Ion Antonescu, recent reeditată. Lucrarea lui Marcu Rozen este plină de inexactități, de informații neverosimile, privind viața evreilor din Șargorod. Raportul lui Meir Teich a apărut într-o carte publicată în SUA. NE-a fost semnalată de dl Ispas.
Cum s-a trăit în Transnistria?… Consemnările unui cunoscut lider evreu: Meir Tech
29 decembrie 2017|Holocaust
În Transnistria: Evrei trimiși la moarte de alți evrei! Evrei victime ale NKVD-ului sovietic!
2 noiembrie 2014de Ion Coja Holocaust3 comentariiEdit
Prin librăriile americane.
Text re-publicat
Meir Teich şi ghetto-ul din Şargorod
Despre modul în care preşedintele comunităţii evreieşti din Suceava , Meir Teich , a reuşit să şi salveze conaţionalii deportaţi , aflăm din lucrarea “The destruction of European Jewry ,1939-1945 “ de Nora Levin , editura Shocken Books, New York , 1973
Prima comunitate de evrei deportată din Bucovina a fost cea din Suceava .Meir Teich a fost chemat în dimineţa zilei de 9 octombrie 1941 , la ora şase dimineaţa ,la prefect , care l-a anunţat că jumătate din comunitate trebuie să plece peste trei ore în districtul Moghilev –Podolski , pentru “ recolonizare” (pag.590 ). Restul urma să plece în ziua următoare.Au fost permise bagaje de mână , haine călduroase şi mâncare.După ce ajung la Atachi , Teich îl trimite pe ajutorul său , dr.Abraham Reicher , la Moghilev , unde acesta obţine (1) rezervarea caselor de pe două străzi , apoi , mituind oficialii români , alocarea oraşului Şargorod , la 6o km nord de Moghilev , pentru 900 de evrei bucovineni , inclusiv 500 din Suceava .Grupul Teich , care se bucura deja de un tratament “ special”, a stat puţin timp în Moghilev , apoi s-a deplasat la Şargorod. Aici se afla o comunitate de de 2500 de evrei , din care 1800 erau localnici , restul fiind refugiaţi din Basarabia (2) Aceştia însă preferau să se prezinte ca localnici, ceea ce era uşor cunoscând limba ucrainiană , pentru a nu fi consideraţi procomunişti. .
(3) În Şargorod nu erau forţe militare româneşti , doar câţiva jandarmi care asigurau protecţia transporturilor de alimente şi a pretorului roman , abia sosit. Mai era un pretor ucrainian care avea în subordine miliţia ucrainiană Între oficialii români şi ucrainieni apăreau deseori fricţiuni , iar sosirea unui nou grup de evrei a dus la noi conflicte. (4) Pretorul ucrainian şi-a arătat deschis ostilitatea faţă de evreii sosiţi , dar pretorul roman impresionat de semnăturile de pe documentele prezentate , i-a spus lui Teich să-şi cazeze grupul în casele comunităţii evreieşti .Evreii localnici nu prea aveau spaţiu excedentar dar au fost săritori şi generoşi
(5)Principalele probleme erau procurarea alimentelor şi ostilitatea miliţiei ucrainiene. Ziua miliţienii ucrainieni îi băteau pe evrei iar noaptea îi furau. După multe discuţii s-a hotărât înfiinţarea poliţiei ghetto-ului . Dr.Reicher a reuşit să-l convingă pe pretorul roman să accepte ideia şi astfel a fost creată o poliţie evreiască în ghettou. Personalul aferent a fost selectat cu grijă şi ea a servit foarte bine comunitatea.
Preţurile foarte mari la alimente a fost o problemă serioasă pentru cei mai mulţi din comunitate.Aceasta au rezolvat-o , în mare parte , prin înfiinţarea unei brutării , (6) o cantină în care cei săraci puteau servi o masă şi un magazin cooperatist.
La mijlocul lunii noembrie au sosit 900 de noi deportaţi din Dorohoi , dar care aveau ordine să nu rămână decât o zi în Şargorod.Vremea era foarte rece , dar nimic nu l-a putut îndupleca pe pretor să le permită să rămână acolo.În timp ce părăseau oraşul , deportaţii au trecut pe lângă piaţă , multe ucrainience le-au oferit alimente pentru drum .Când au ajuns în faţa sediului preturii , ucrainiencele au îngenuncheat , blocând drumul , au început să strige cu pumnii ridicaţi “ Burjuiule , cum poţi fi atât de aspru cu nişte fiinţe omeneşti !”( pag.591 ) (6 bis) .Protestul l-a impresionat pe pretorul român şi convoiul de deportaţi a fost întors din drum , aceştia primind permisiunea să rămână , dar l-a atenţionat pe Teich de marele pericol al unei epidemii din cauza supraaglomerării ghetto-ului. “ A fost adevărat “ recunoaşte Teich. S-a ajuns ca 7000 de oameni să trăiască în 337 de case şi câteva clădiri publice , în condiţii neigenice , infectaţi de păduchi . În trei luni întreg ghetto-ul , inclusiv doctorii , s-au îmbolnăvit de tifos. Epidemia s-a întins în întreg districtul Moghilev.Comunităţile s-au trezit în faţa unei situaţii foarte grele .S-a decis înfiinţarea unui Mare Consiliu format din 25 de reprezentanţi ai comunităţilor din district Toate fondurile disponibile au fost puse la dispoziţia Consiliului pentru a combate foametea şi bolile. Cantina a mărit numărul meselor la 1500 , iar brutăria şi magazinul au fost mărite. Au fost înfiinţate spitale provizorii şi staţii de dezinfecţie. (7) S-a construit o fabrică de săpun pentru necesitătile comunităţilor , surplusul fiind vândut populaţiei ucrainiene.
Uzina electrică şi uzina de apă au fost reparate şi puse în funcţiune iar rezervoarele de apă curăţite .Străzile au fost curăţite zilnic şi au fost construite WC.-uri publice.Aprovizionarea cu produse medicale s-a centralizat , inclusiv ajutorul primit de la evreii din Bucureşti. (8) Evreii ucrainieni care fugeau din Vinniţa şi Nemorov , localităţi de dincolo de Bug din zona aflată sub administraţia germană , au fost în mod clandestin absorbiţi în comunitatea din Şargorod . Ulterior Consiliul a obţinut privilegiul de a emite cărti de identitate , legalizându-le prezenţa .
O altă problemă pusă în faţa comunităţii era cea a serviciului muncii. Toţi evrei din Transnistria între 14 şi 60 de ani trebuiau sa presteze o muncă pentru care primeau cupoane de alimente. (9) La început unii au încercat să se sustragă de la această obligaţie , dar poliţia făcea percheziţii din casă în casă şi cei care erau prinşi în această situaţie de mai multe ori erau deportaţi peste Bug.
Comunitatea a decis să considere serviciul muncii o sarcină a colectivităţii pe care trebuie sa şi-o asume toţi , fără favoritisme . A fost constituită o comisie de recrutare şi trei doctori au stabilit o schemă de clasificare a muncii.Nimeni dintre cei apţi pentru muncă grea nu avea dreptul să–şi cumpere ei înşişi exceptarea de la muncă sau să-şi plăteasca un înlocuitor.Pentru cei apti numai de munci uşoare se accepta sa-se cumpere de la comunitate exceptarea de la muncă.Din banii colectaţi s-a format un fond din care se puteau plăti bine (10) voluntarii dispuşi sa facă anumite munci.
Cea mai mare lucrare în 1942 era construirea şoselei de la Murafa la gara din Jaroşinska , lucrare de care în final au beneficiat ruşii. Aproximativ 1500 de lucrători evrei au terminat construirea şoselei în cinci luni. (10 bis) Deşi ei nu au primit în întregime salariul stabilit , ei au fost hrăniţi corespunzător şi nu au fost îmbolnăviri sau decese.
Pentru 1943 alte proiecte au fost stabilite de către Oficiul central al muncii din Odessa. În districtul Moghilev a fost numit un nou prefect , colonelul Loghin .Acesta a încercat să formeze brigăzi de muncă pe care sa le trimită în alte zone, mai îndepărtate. Din fericire au apărut multe locuri de muncă noi, în fermele şi fabricile din jurul Şargorod-ului , astfel încât comunitatea a rămas aproape intactă.
O preocupare importantă a Consiliului a fost şi grija pentru copii , în special pentru orfani. (11) În 1942 a fost înfiinţat un orfelinat în care au fost adăpostiţi , hrăniţi şi educaţi mai multe sute de copiii.
Bugetul îniţial al comunităţii s-a epuizat în primele luni de la înfiinţarea ghetto-ului. Micile subsidii primite lunar de la Comitetul de asistenţă din Bucureşti începând cu ianuarie 1942 reprezenteau cam a zecea parte din necesităţi Se mai primeau donaţii voluntare , dar erau nesemnificative. Consiliul a impus anumite taxe directe sau indirecte şi a încercat să profite de diferenţa de curs valutar. Rata de schimb oficială în Transnistria era de 60 lei pentru o marcă germană..Un vagon de sare ,de exemplu , costa 1 500 000 lei în Şargorod , dar în Bucuresti se putea cumpăra cu 30 000 de lei.Comitetul de Ajutorare din Bucureşti avea aprobarea să trimită sare , haine şi alte bunuri , care se puteau cumpăra la preţuri mici pe piaţa dinRomânia , iar comunitatea ,după ce reţinea cantităţile necesare , vindea cei prisosea populaţiei ucrainiene la preţurile pieţei locale. (12) Astfel primul vagon de sare cumpărat în Bucureşti cu 500 de mărci a fost vândut unei cooperative ucrainiene cu 25 000 de mărci .Aceşti bani au fost folosiţi pentru construirea orfelinatului , acoperind şi bugetul comunităţii pentru o lună de zile.
În luna noembrie 1943 , o mare comisie oficială a vizitat rezervaţia în vederea pregătirii inspecţiei unei delegaţii a Crucii Roşii. Teich a fost întrebat dacă este de acord să lucreze la întocmirea unui regulament de organizare , pe baza experienţiei de la Şargorod , care să fie aplicat în toate ghetto-urile din Transnistria. În acest sens el şi câţiva lideri evrei au fost trimişi la Odessa pentru trei zile.Reprezentantul Crucii Roşii , Charles Kolb , a vizitat Şargorod-ul în 16 decembrie.Iniţial la discuţiile dintre Teich şi Kolb au vrut să asiste şi oficialii români , dar la protestele ultimului, aceştia i-au lăsat singuri pe cei doi. În raportul pe care l-a trimis Comitetului din Geneva al Crucii Roşii , (13) Charles Kolb a făcut o menţiune specială privind buna impresie care i-a lăsat-o comunitatea din Şargorod. De asemenea autorităţile române au fost caracterizate că “ ajută şi sunt înţelegătoare”
La începutul anului 1942 s-a auzit despre existenţa unei organizaţii de partizani în zonă. (14) Liderii ghetto-ului au hotărât să reserve nişte mici fonduri pentru sprijinul partizanilor .În ianuarie 1943 poliţia română a descoperit o grupă de partizani care operau în Zhmerinka . S-au făcut arestări , inclusiv câţiva lideri din ghettou-ul din Şargorod , toţi fiind trimişi în faţa Curţii Marţiale.Comandamentul militar român a început să caute noi suspecţi .Câţiva lideri din ghetto-ul vecin Berschad au fost denunţaţi de un informator , torturaţi şi împuşcaţi , dar cei arestaţi din Şargorod au scăpat de închisoare şi s-au întors în ghettou .O perioadă au rămas acolo , dar apoi s-au dus la partizani , menţinând şi contactul cu cei din ghettou. În luna ianuarie 1944 un ofiţer din Serviciul secret român l-a sunat pe Teich spunându-i să trimită doi poliţişti evrei în satul vecin Ivaşcăuţi , din care au fost retraşi jandarmii români pentru a-i feri de un atac al partizanilor semnalaţi în zonă,
Ofiţerul voia să afle care este situaţia în sat. La început Teich a avut o ezitare , fiindu-i frică de o capcană , dar pe de altă parte avea ocazia să ia legătura cu un post important de comandă al partizanilor ,despre care auzise ca s-ar afla lângă Ivaşcăuţi. I-a răspuns ofiţerului că este de acord şi că va profita de ocazie pentru a vizita orfelinatul din sat. Teich împreună cu doi din oamenii săi, având un permis de călătorie şi o căruţă plină cu alimente , a trecut fără probleme de patrulele miliţiei ucrainiene, au lăsat alimentele la orfelinat şi apoi s-au dus la postul de comanda al partizanilor. Aici au fost primiţi de un general rus, paraşutat recent, care le-a dat asigurări că ei vor apăra ghetto-ul, dacă va fi cazul. Teich la întoarcere a raportat autorităţilor româneşti că nu a văzut nici un partizan în zonă, sau ceva suspect.
Este remarcabilă abilitatea lui Meir Teich, care a ştiut să colaboreze şi cu partizanii şi cu autorităţile române, în interesul comunităţii pe care o conducea. Un caz opus este prezentat de Martin Gilbert în lucrarea sa “The Holocaust; A History of the Jews of Europe during the Second World War “ , editura Henry Holt and Company , N.Y. 1985 .
(15) Germanii, timp de două luni, n-au reuşit să găsescă nici un evreu care să facă parte din Consiliul evreiesc din Dubăsari. Din acest motiv, la sfârşitul lunii august 1941, au executat sase evrei, prin spânzurare, în piaţa centrală a oraşului Dubăsari. În aceeaşi piaţă, partizanii îl spânzură pe un localnic, Matveenco, care i-a ajutat pe germani să execute cele şase sentinţe de condamnare la moarte. Partizanii au aruncat în aer, de asemenea, podul de peste Nistru. Drept represalii, în 3 septembrie 1941, 600 de tineri evrei au fost luaţi din casele lor şi închişi în 8 sinagogi carora li s-a dat foc .A doua zi, drept răzbunare, o grupă de partizani îl ucide pe comandantul german Kraft şi o altă grupă de partizani, condusă de Efim Boim, aruncă în aer un depozit al armatei germane .
Urmează alte represalii, care în final duc la distrugerea întregii comunităţi evreieşti, aproximativ 3 000 de suflete, din Dubăsari.( pag. 188 ). Cine, dintre conducătorii celor două comunităţi au procedat mai bine, rămâne la aprecierea cititorilor. Cât despre istoricii care au analizat evenimentele, părerile lor sunt diferite, în funcţie de cine le-a finanţat cercetările.
Când trupele germane şi trupele auxiliare ucrainiene s-au retras trecând prin oraş, cei din ghettou au avut emoţii, dar nu s-a întâmplat nimic rău. În noaptea care a urmat retragerii trupelor germane, Teich l-a anunţat pe comandantul partizanilor, care a trimis un detaşament de cavalerişti în zona ghetto-ului ca o măsură suplimentară de siguranţă. La mitingul care a urmat eliberării a fost invitat şi Teich, care a ţinut o cuvântare. Partizanii au adus mulţumiri pentru ajutorul primit din partea ghetto-ului. În 21 martie 1944 ofiţeri ai armatei roşii şi ai partizanilor au făcut o investigaţie privind ghetto-ul. A fost, de asemenea , semnat un protocol din partea administraţiei ghetto-ului de predare a acesteia către sovietici.
A doua zi, după ce ofiţerii armatei şi partizanilor au plecat, (16) au apărut agenţii NKDV-ului. Imediat aceştia au rechiziţionat toate proviziile alimentare ale instituţiilor evreieşti. Hainele primite de la Bucureşti au fost confiscate. Teich a fost arestat timp de patru zile până când a predat toate proprietăţile comunităţii, cu excepţia documentelor şi a fondurilor. Apoi forţele de securitate ruseşti au mers din casa în casă, arestând oamenii, pe unii deportându-i, pe alţii recrutându-i pentru armată sau pentru batalioanele de muncă forţată. Miliţia rusă a instaurat un regim de teroare asupra a ceea ce mai rămas din comunitate ” încă odată abandonată “( pag.595 ). Teich a fost şi el închis timp de şase luni la Vinniţa. După eliberarea din închisoare, Teich s-a dus la Brichani unde a organizat repatrierea a 3000 de evrei din Iasi.
Ştim că memoriile Preşedintelui Comunităţilor Evreieşti din România , din perioada ultimului razboi mondial, dr. Wilhelm Filderman, n-au fost publicate. Nici memoriile lui Meir Teich n-au fost publicate, nefiind accesibile publicului larg. Ele se află la Ierusalim. Probabil ca mai sunt şi altele ţinute departe de ochii cititorilor pentru că spun adevăruri care nu se încadrează într-un anumit curent. Dacă am fi avut acces la memoriile lui Meir Teich probabil că am fi aflat şi motivul pentru care ruşii l-au închis timp de şase luni.
Faptul că dr. Meir Teich s-a zbătut ca să înfiinţeze o brutărie, o cantină, un magazine, o fabrică de săpun, să organizeze o poliţie proprie evreiască , să facă eficientă obligaţia de muncă, că s-a implicat în repararea şi punerea în funcţiune a uzinei electrice şi a uzinei de apă, că a dispus curăţirea bazinelor de apă potabilă, că a înfiinţat spitale provizorii, staţii de dezinfecţie, toalete publice şi un serviciu de salubritate, toate acestea în ochii NKDV-ului înseamnă colaborare cu inamicul. Ruşii când se retrăgeau, evacuau nomenclatura, goleau depozitele de alimente, împiedecau populaţia civilă să se retragă, aruncau în aer uzina electrică, cea de apă şi alte obiective economice, iar în final podurile de peste râuri, lăsându-şi populaţia civila fără hrană, fără apă, fără încălzire, fără curent electric .Rolul partizanilor era şi de a monitoriza pe cei care se implicau în refacerea infrastructurii pentru ca viaţa să poată continua şi sub ocupaţia străină. Faptul că dr. Meir Teich i-a ajutat cu alimente pe partizani a contat prea puţin în ochii NKDV-ului.
Dacă sub administraţia româneasca dr. Meir Teich a reuşit să-şi salveze în întregime comunitatea sa din Suceava plus pe cei care i-a găsit sau primit la Şargorod, odată “eliberaţi “de sovietici el nu a mai putut face nimic, o parte din comunitate fiind recrutată în armata roşie sau în batalioanele de muncă forţată. Oameni însă ca dr. Wilhelm Filderman , dr. Meir Teich, ing. Siegried Jagendorf şi alţii, care s-au implicat cu succes în salvarea comunităţilor pe care le conduceau,” colaborând cu inamicul “, adică autorităţile româneşti, într-o perioadă grea pentru evrei , şi astăzi sunt marginalizaţi de (17) cei care vor să fie cunoscută doar partea care le convine din adevăr .
Newark , decembrie 2009 Ioan Ispas
(18) Trimis la Curentul International
Notele și comentariile Redacției
Atragem atenția asupra pasajelor culese cu litere îngroșate. Le-am numerotat ca să le putem comenta mai ușor
(1) Acest lucru trebuie bine subliniat: Evreii strămutați în Transnistria au locuit în case! Nu în grajduri sau în cocină de porci, cum scriu bezmetici ticoloși ca SONIA PALTY sau LIVIU BERIȘ. Indivizi ca acești doi neisprăviți ar trebui excomunicați din rândul evreimii.
(2) După cum se știe, nu toți evreii din Bucovina au ajuns în Transnistria. Ci numai cei cu vederi comuniste, suspecți de lipsă de loialitate față de statul român. Suspiciune care s-a confirmat prin colaborarea acestor evrei cu partizanii sovietici. Vezi mai jos.
(3) Nu-i păzea nimeni pe evrei, ca să nu părăsească localitatea! O singură direcție le era interzisă: întoarcerea în România, țară față de care se arătaseră lipsiți de loialitate.
(4) (5) Elocvente consemnări privind ostilitatea ucrainienilor față de evrei. Și azi, în mentalul popular din Transnistria, ucrainienii nu ne iartă că nu i-am lăsat să-i omoare pe „toți evreii”!
(6) Cantină pentu săraci? Înseamnăcă majoritatea evreilor nu o duceau rău, dacă nu aveau nevoie de asistență socială!
(7) Consemnare semnificativă pentru intențiile autorităților românești, cât erau de „criminale”! Omenia românească nu s-a dezmințit în Transnistria!
(8) Cu aceste cărți de identitate false, evreii ucrainieni au devenit evrei din România și după 1944 au venit în România. Dintre ei s-au recrutat cei mai vajnici cominterniști, mulți dintre ei veritabili criminali. Au nenorocit mulți români!
(9), (10), (10 bis) Deci asta era problema: mulți evrei nu voiau să muncească. Munca le era plătită, dar ei se descurcau și fără acea plată. Nota bene: poliția care îi căuta și-i pedepsea pe evreii recalcitranți trimițându-i peste Bug, la moarte sigură, era poliția ghettoului, singura poliție existentă, alcătuită numai din evrei! Evrei care trimiteau la moarte alți evrei! Asta s-a întâmplat în acei ani de nenumărate ori în Europa.
(11) Orfelinat… Deci copiii nu au fost lăsați să moară pe capete?!
(12) Povestea cu vagonul de sare este extrem de importantă. Vedem astfel că evreilor nu le-au lipsit posibilitatea de a face speculă. Unii s-au îmbogățit propriu zis, de s-au întors din Transnistria milionari: „milionarii din Transnistria” cum au fost numiți într-o ședință a Comitetului Central al PRM de către Vasile Luca, comunistul! Vom reveni asupra acestui subiect și, în general, asupra acestui text trimis de domnul IOAN ISPAS
(13) Se dovedește că era perfect justificată neîncrederea autorităților românești.
(14) Raportul făcut de Crucea Roșie consemnează o mulțime de aspecte pe care comisia le-a constatat la fața locului, din mărturiile cele mai avizate. Nimic din ce s-a consemnat în Raportul scris de această autoritate internațională nu confirmă acuzația de crimă, genocid, holocaust!
15) Aceasta a fost confruntarea reală din Transnistria: dintre evrei și germani, dintre evrei și ucrainieni! Pe mâna germanilor și a ucrainienilor au pierit cei mai mulți evrei. Dar în niciun caz nu au fost zeci de mii, sute de mii!
(16) La sfîrșit, când evreii au fost eliberați de armata sovietică, a apărut și al treilea adversar: NKVD, adică sovieticii, care au făcut multe victime în toate lagărele de evrei pe care le-au „eliberat”! Chiar și la Auschwitz. Nu numai la Șargorod!
(17) Ar fi bine dacă istorii evrei ar prezenta numai „partea de adevăr care le convine”! Din păcate, ei ascund adevărul și mint! Mint! Mint!
(18) A fost trimis acest text la „Curentul Internațional”! Dar a fost publicat?! Poate îl mai trimiteți o dată, domnule ISPAS, însoțit de notele de mai sus!
Tot binele și recunoștința noastră!
Cât de curând vom face o comparație cu consemnările din CARTEA NEAGRĂ de minciuni ale lui Matatias Carp.
Prof. Titu Georgescu: „Mistica holocaustului şi victimizarea prin orice mijloace în ţări ca România tolerantă recunoscută în lume sau „generoasă” cum îi zice Cohen, repet, mistica aceasta iese din rigorile unei istorii corecte, documentată ştiinţific.”
22 iulie 2020|Holocaust, Textele altora
Mareşalul Ion Antonescu, evreii din România şi cercetarea ştiinţifică
Prof. univ. dr. docent Titu Georgescu
22 Iulie 2020 in revista ART-EMIS republicat
Solicitarea oamenilor de ştiinţă, a cărturarilor istorici, profesorilor şi cercetătorilor în ale istoriei, spre a-şi spune cuvântul, cu concluziile lor argumentate, asupra unor probleme ale veacului douăzeci, reprezintă un semn bun, semn de temeinicie. Participarea multor reputaţi oameni de ştiinţă şi cultură, din ţară şi de peste hotare, este de bun augur.
Mărturisesc din capul locului că nu fac parte din nici o fundaţie sau forum care organizează această dezbatere; nici din vreun partid politic. Am răspuns solicitării spre a veni în faţa dumneavoastră cu concluzii de istoric, pe tema anunţată, desprinse din cercetări, confruntări cu dezbateri ştiinţifice, la catedre universitare şi instituţii ştiinţifice, timp de peste patruzeci de ani. Îmi expun puncte de vedere vis-à-vis de subiectul anunţat ca şi puncte de vedere izvorâte din îngrijorarea faţă de inocularea, cultivarea unor bizare mentalităţi îndeobşte în rândurile tineretului.
Se observă, din ce în ce mai evident, că nu se mai poartă patriotismul! Naţionalul este desuet! Asistăm la o competiţie, pe cele mai felurite zone, în care se întrec fel şi fel de analişti, intelectuali ad-hoc, profesori pe puncte, politicieni emfatici care susţin demolarea naţionalului, a independenţei, a virtuţilor poporului român. Se supralicitează mondializarea, internaţionalisme noi, în dauna naţionalului. Nu se insistă asupra naturii globalizării, asupra proceselor ce au loc în lume prin uriaşa dezvoltare tehnică, dezvoltare repartizată inegal, de unde şi implicaţiile pentru state mici şi mijlocii, slab evoluate şi ameninţate a deveni tărâm al neocolonialismului veacului al XXI-lea.
Eşti catalogat depăşit dacă nu accepţi şi nu susţii, fără rezerve, politicile mondialiste în dauna naţionalului. A vorbi de românism înseamnă şovinism, naţionalism extremist. Faţă de cine extremismul acesta? Contra cui şovinismul? Încercaţi să răspundeţi la asemenea întrebâri şi veţi fi surprinşi de o anume repetare a istoriei, când românii erau acuzaţi, acum şase decenii (anii 40 – s.n.I.M.), de naţionalism, de şovinism de către conduceri de ţări care atentau la hotarele României şi le sfărâmau în 1940. Marea acuzatoare, model pentru viitorul Romîniei, Uniunea Sovietică era uriaşa putere care, între cele două războaie mondiale, prin Internaţionala comunistă, cultiva nonpatriotismul, antinaţionalul U.R.S.S. anunţa, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, „Noua ordine mondială” în care statele lumii urmau să se alinieze unui viitor fericit, fără clase, fără ură între rase, între popoare, etc.
Obişnuiesc să scriuşi să spun studenţilor mei, ca şi în reuniuni ştiinţifice, avertismentul filozofului Santa Yana: „Cine nu are memoria istoriei riscă să o repete”. Să nu o repetăm după o jumătate de secol! Cine cultiva kominternismul, internaţionalismul? Care erau agenţii acestui mondialism comunist sovietic? Care erau suporturile şi ideologia acestor agenţi ai kominternismului şi ai mondialismului Uniunii Sovietice? Nu poate fi dezvoltat subiectul într-o succintă expunere, dar ca cercetător, timp de doisprezece ani, la un Institut de istorie, cunosc bine şi dinăuntru, din arhive ca şi din îndelungate discuţii directe, cu un anume gen de activişti, felul cum se cultiva dominaţia mondială a unei mari puteri.
Unor asemenea exponenţi ai antinaţionalismului şi ai internaţionalismului, pe tot globul, li s-au consacrat atunci, multe pagini de istorie. Cunosc bine cum s-a scris şi de către cine istoria antinaţională sub semnul rollerismului kominternist, istorie în care poporul român era culpabilizat ca un popor cotropitor, imperialist, şovin, antisemit. De către diriguitorii ideologici ai internaţionalismului, prin scrierile rolleriste, erau culpabilizaţi intelectualii români, erau supraevaluate prezenţele minorităţilor naţionale, era creată o Regiune autonomă maghiară, erau incriminate „regimul burghezo-moşieresc”, partidele istorice, ca odioase pentru suferinţele aduse poporului.
Istoria României, între 1918 şi 1944, era tratată ca un sistem dictatorial, de la dictatura brătienilor la dictatura regelui Carol şi dictatura mareşalului Antonescu. În şcoli, în reuniuni publice, în presă a rosti sau a scrie ceva pozitiv despre regimul anterior celui socialist era înfierat cu înverşunare. Era condamnată însăşi Istoria Românilor, de la origini şi falsificată sub directivele Anei Pauker (Hannah Robisohn), Iosif Kişinevski (Ioşca Broitman), Leonte Răutu (Lev Oigenstein) şi altor reprezentanţi ai mondialismului comunist.
Nici nu cutez să vă rog a citi, manualele alternative de istorie, de astăzi, pentru că v-aţi cutremura de similitudini, aparent pe planuri diferite. Roller şi rollerismul, ai anilor cincizeci, au astăzi o nouă generaţie de actori, cu Sörös şi adepţii sörösismului, plus naivii, tineri destui. Între temele reuniunii este şi aceea privitoare la mareşalul Antonescu, prin prisma diferitelor isme. Înverşunarea cu care este condamnat, în anii din urmă, conducătorul României anilor 1940-1944, are multe similitudini cu condamnarea sa dură de către activiştii comunişti ai epocii postbelice. Să nu rezumăm problema Antonescu la ostilitatea de astăzi a unor cercuri ale jidanilor (mai cu seamă a instituţiei de tip Gestapo – INSHR-EW – n.n.I.M.). Este mai mult. E un atac la istoria poporului român. A fost condamnat la moarte de către mai marii sovietici şi comunişti în 1946, este condamnat şi astăzi şi de mai marii antisovietici şi anticomunişti.
Caz unic în lume. Faceţi un sondaj dumneavoastră în istoria ţărilor din vestul României şi veţi vedea cum se aniversează, cum se comemorează, cum se onorează marii conducători de oşti, de cultură, de ştiinţă, diriguitorii statelor şi veţi fi surprinşi să constataţi cum noi, astăzi, am uitat să comemorăm până şi marii bărbaţi ai neamului precum Mihai Viteazul şi întâia unire a românilor de acum patru sute de ani De ce nu s-a dat în 2000 o amploare deosebită acestui eveniment? (de remarcat negativ dezinteresul autorităţilor pentru aniversarea Centenarului României Mari din anul 2018 – n.n.I.M.). Am înaintat un memoriu la AcademiA Română în care consemnam omisiunea gravă şi ceream să o îndreptăm prin comemorarea în acest an (2003 – n.n.I.M.) a patru sute de ani de la pieirea bravului întregitor de ţară, ucis mişeleşte pe Câmpia Turzii. Am cam uitat, în acel 2001 şi de cei 180 de ani de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, un alt fel de voievod al înlăturării regimului fanariot. Şi sunt încă numeroase exemple.
Trist şi îngrijorător. Când, anul trecut (2002 – n.n.I.M.), a fost aniversat Eminescu, piscul poeziei româneşti, pe care îl socot şi un adevărat istoric, s-au adus acestui bard acuzaţii care te cutremură fiind calificat drept precursor al profascismului. Încriminez asemenea odioase jigniri aduse celui mai mare poet român şi spun aceasta ca istoric ce nu poate fi acuzat de părtinire a fascismului, cel puţin pentru multe din cărţiile şi studiile antifasciste ce le-am publicat. Nu pot fi îngăduite asemenea oprobii la adresa piscurilor culturii româneşti. Nu sunt de acord deloc cu acei care acuză doar pe unii evrei de asemenea blasfemii. E mult mai mult. E laşitate, e obedienţă umilitoare, e plecăciune de slugi care s-au format şi se formează într-un climat obscurantist. Repet, să nu fim exclusivişti îndreptând acuzaţiile doar spre evrei, care ar fi monopolizat tot ce priveşte incriminarea fascismului şi profascismului. O spun tot în cunoştiinţă de cauză, ca cercetător istoric şi apropiat de mulţi colegi evrei, încă din anii cincizeci.
Este adevărat, au existat destui activişti, dintre care şi mulţi jidani, care şi-au concentrat acuzaţiile împotriva „antisemitismului” regimului de dictatură antonesciană, dintre 1940 şi 1944. Dar niciodată, în nici o scriere, nici în lucrările lui Roller, nu s-au aflat cifrele aberante manipulate astăzi de 200.000, 400.000, chiar 600.000 de jidani, asasinaţi în aşa-zisul holocaust în România antonesciană. Aceste galimaţii le întâlnim azi la începutul mileniului trei. Pentru a trata problemajidanilor , în timpul regimului antonescian, trebuie să subliniez toleranţa românilor în anii războiului, toleranţă proverbială, de care au profitat şi profită prea mulţi străini.
V-aţi întrebat vreodată de ce încă din Evul Mediu, jidanii din Polonia, Ucraina, Slovacia, apoi din Imperiul austro-ungar au emigrat în masă alegând teritoriul ţării noastre spre a supravieţui şi chiar a propăşi? Să arătăm, fără rezerve, către poporul român şi spre comprehensiunea sa fară de jidani şi să scriem corect, exact, documentat cum au fost trataţi jidanii de-a lungul istoriei şi, cu stăruinţă, în timpul dictaturii antonesciene. Să nu iertăm abuzurile săvârşite de unii în timpul guvernării Antonescu. Să scriem adevărul despre lagărele în care au fost duşi o parte din ejidan dar şi români, despre felul cum au fost trataţi acolo, cum şi câţi au supravieţuit, dar şi faptul că mulţi au pierit din pricina bolilor, în special a tifosului exantematic care a bântuit în acea vreme. Să scriem despre stările aparte din Basarabia ca şi despre condiţiile în care au murit mii de evrei în Transnistria şi regiunea Odessa, mulţi aflaţi în rândurile unităţilor militare şi ale partizanilor ce luptau de partea U.R.S.S.
Dar să scriem şi partea cealaltă a adevărului că România era singura ţară dintre aliatele Germaniei naziste unde Hitler nu a putut impune „soluţia finală” (niciun evreu nu a plecat din România spre lagărele germane – n.n.I.M.). Şi aceasta pentru că acelaşi Antonescu a spus NU ! lui Hitler! Ba mai mult. Evreii n-au mai fost obligaţi să poarte steaua galbenă ca în alte ţări europene.
Antonescu a permis plecarea din ţară (cu elibrare de paşapoarte în alb – n.n.I.M.) a numeroşi evrei spre a ajunge pe teritoriul viitorului stat israelian. Luaţi statisticile din anii 1942-1944 şi vedeţi câţi evrei au părăsit fiecare ţară europeană spre a ajunge pe pământul sfânt şi vă veţi apropia de alte concluzii aşa cum au făcut-o evreii Wilhelm Fildermann rabinul Şafran. Şi totuşi adevărul trebuie cunoscut şi în ce-l priveşte pe Antonescu cu vinovăţiile şi nevinovăţiile sale dar şi natura suferinţelor evreilor din România, atâtea câte au fost reale, nu inventate.
Este concludentă scrisoarea doctorului Wilhelm Fildermann (președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România (1929-1941; 1944-24 octombrie 1945) și președinte al Consiliului Central al Evreilor din România (1936-1941; 1945) – n.n.I.M.), adresată generalului Antonescu, la jumătatea lunii septembrie 1940, în care îi cerea să apere pe evrei de furia legionarilor, precum şi răspunsul lui Antonescu, în care îi arăta că doar de zece zile a luat conducerea ţării, promiţând sprijin şi cerând ca jidanii să fie mai cu grijă la acţiunile lor potrivnice românilor. Sunt acele luni de ofensivă a legionarilor prohitlerişti când au fost asasinaţi mai ales români şi în primul rând mari savanţi ai ţării precum N. Iorga, V. Madgearu şi alţii. În acest timp, nu numai firmele evreilor continuau să vieţuiască dar şi teatrul evreiesc funcţiona (singurul teatru evreiesc din lume care a funcţionat pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cu aprobarea mareşalului Antonescu a fost „Teatrul Baraşeum” din Bucureşti – n.n.I.M.). Merită să fie citat şi rabinul şef Alexandru Şafran, privind anul ultim de conducere a ţării de către mareşalul Antonescu: „După lichidarea jidanilordin Polonia şi Ungaria, cei cca 400.000 evrei români, supravieţuitori, constituiau cea mai mare vatră spirituală religioasă din Europa”. Tot el sublinia: „În România se menţine cultul tradiţional ejidănesc mai mult decât oriunde în altă parte”.
Aceste adevăruri fundamentale aparţin unor personalităţi jidanești importante, rabinilor, nu unor cercurijidănești , animate la finele secolului al XX-lea, de calcule cu totul reprobabile şi cel puţin jenante pentru spiritualitatea de fond a lumii ebraice. Sunt mult mai multe şi bogate mărturii documentare ce nu pot fi cuprinse într-o foarte sumară sinteză. Pot fi, de pildă aduse, în prim plan, scrierile lui Raul Şorban despre salvări de numeroşi evrei aflaţi în Ungaria horthystă, pe teritoriile nord-vestului Transilvaniei, de unde au fost duşi la Auschwitz peste 150.000 de jidani, la ordinele Budapestei. Am aprecieri elogioase pentru acei intelectuali din Israel care au deschideri profunde şi corecte în tratarea acestei probleme (Memorabilă şi de necontestat este afirmaţia Preşedintelui Israelului Simon Peres făcută cu prilejul vizitei sale din 2010, în România: „Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a istoriei – perioada nazistă, România a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei de aici, care au venit în Israel, au ajutat la construirea Israelului, dar, în acelasi timp, nu şi-au uitat iubirea pentru România, şi-au pastrat cultura româneasca. Pentru aceasta, doresc să mulţumesc poporului român şi să îi spun că aceasta este o prietenie care nu se va termina şi care va continua multa vreme în viitor, nu doar în istorie” – n.n.I.M).
Între aceştia se află şi universitarii care au trimis în România un cercetător evreu să studieze, să cerceteze şi să realizeze teza de doctorat „Istoria evreilor din România”. Este vorba de Fredy Cohen. Dat fiind preocupările mele ştiinţifice şi ca profesor doctor docent la Universitatea din Bucureşti, am solicitat să fiu conducător ştiinţific al tezei de doctorat a istoricului evreu. Partea finală a acestei lucrări ştiinţifice, în două volume, pentru care domnul Fredy Cohen a făcut între 1990 şi 1992, cercetări temeinice în arhivele din Bucureşti ]i din ţară, se referă şi faza celui de-Al Doilea Război Mondial cu problema evreilor în timpul regimului condus de Ion Antonescu. Păstrez volumul al doilea al lucrării, rezultat din cercetările şi concluziile istoricului evreu ce se detaşează de elucubraţiile unor pretinşi cercetători sau analişti care se joacă, nestăviliţi, cu cifrele aşa-zisului holocaust din România. Cohen scrie despre evreii români, aflaţi în alte state europene supuse Germaniei, referindu-se la celebra – dispoziţie – a mareşalului Antonescu din 13 iulie 1943: „Evreii de origine română stabiliţi pe teritoriul german sau în ţările aflate sub regim de ocupaţie germană să nu fie deportaţi în lagărele din Transnistria având depline drepturi a se reîntoarce în ţară”. Numai din Franţa au fost salvaţi 4.000 de evrei-români prin această dispoziţie.
Concluzia istoricului evreu este: „Atitudinea lui Antonescu faţă de evreii de origine română ilustrează politica independentă sau semiindependentă faţă de Berlin în ceea ce priveşte iudaismul naţional sau local”. Este semnificativ faptul cum el apreciază trimiterea a zeci de mii de evrei din Transilvania de nord, ocupată de Ungaria spre lagărele germane: „Cât priveşte legislaţia maghiară antievreiască, aceasta întrecea orice închipuire. Era mai durî decât cea nazistâ. Exista doctrina horthystâ care privea problema aplicârii soluţiei finale într-un mod cu totul particular şi original”. Revedeţi, pe lângă alte scrieri, şi lucrarea doctorului în ştiinţe F. Cohen şi veţi găsi despre evreii omorâţi de germani la Iaşi, despre cei pieriţi în Basarabia, Transnistria, Odessa, până în treizeci de mii, dar nu veţi afla nicidecum aberaţiile holocaustiene agitate de bizare forţe ostile adevărului şi bunei înţelegeri între poporul român şi cel evreu, între popoare în genere.
Precizez: nu pot fi trecute cu vederea, după iunie 1941, numeroşii evrei din Transnistria şi chiar Basarabia, unde fiind comunişti şi prosovietici, luptau cot la cot cu ostaşii armatei U.R.S.S. împotriva armatelor române, căzând în aceste bătălii şi ruşi şi armeni şi evrei şi germani şi ucraineni. Evreii căzuţi pe fronturile războiului sunt în afara cadrului pogromului sau holocaustului. Nu au controlat atunci autorităţile române identitatea etnică a celor morţi în confruntările militare. 130.000 de ostaşi români, luaţi prizonieri de sovietici, imediat după 23 august 1944, au fost deportaţi în lagărele din Siberia, cei mai mulţi au murit în chinuri cumplite. Ne întrebăm la ce pogrom sau la ce holocaust să-i trecem? Şi nu mai era front, la 12 septembrie 1944 România încheiase armistiţiu cu U.R.S.S.
Mistica holocaustului şi victimizarea prin orice mijloace în ţări ca România tolerantă recunoscută în lume sau „generoasă” cum îi zice Cohen, repet, mistica aceasta iese din rigorile unei istorii corecte, documentată ştiinţific. Personal, accept cultivarea condamnării crimelor şi criminalilor care au făcut sute de mii, milioane de victime dintre evrei. Şi bine fac evreii insistând. Dar nu accept victimizarea cu orice chip şi anatemizări fanatice, cu inventări de holocausturi acolo unde nu au fost, ba dimpotrivă, în cea mai mare măsură, au fost aici, la noi, salvaţi. Se ajunge sub acuzaţia falsă de holocaust antievreiesc la incitarea de către anume cercuri a unui antievreism care a lipsit poporului român şi care nu e propriu spiritualităţii sale. Marota holocaustului, mereu propagată, duce la aversiuni faţă de falsificatori şi nu este bine pentru nimeni. Mai multă atenţie ! Nu vă jucaţi cu asemenea acuzaţii, care alimentează antievreismul.
Când se va scrie adevărul despre mareşalul Antonescu şi evrei (a se vedea şi Teşu Solomovici, Mareşalul Antonescu – o biografie, Bucureşti, Editura Teşu, 2011 – n.n.I.M.), când vom avea măsura dată de toată documentaţia de cercetarea ştiinţifică multilaterală, în comparaţie şi cu alte ţări, atunci credibilitatea va fi utilă tuturor. Adevărul privind salvarea, în cea mai mare parte, a evreilor de către poporul romăn şi guvernanţii săi, adevărul privind toleranţa de veacuri, până la generozitate, a românilor cu evreii, în secolele din urmă, va arăta lumii că mai există popoare ce nu sunt împotriva evreilor, care nu nutresc aversiune faţă de evrei, ba dimpotrivă. Va fi în binele lumii evreieşti şi vor fi crezute acuzaţiile reale câtă vreme se va arăta documentat unde a fost cu adevărat holocaust şi unde a fost azil de salvare. Fac un călduros apel la cercetătorii ştiinţifici, istorici, evrei şi români, să realizăm echipe mixte şi, eliberaţi de extremisme antisemite şi holocaustiene, să purcedem la abordarea sistematică a istoriei evreilor din România cuprinzând, bineînţeles, şi faza celui de-Al Doilea Război Mondial şi atitudinea mareşalului Antonescu şi mărturii adevăratedin epocă.
Să facem istorie adevărată cercetând temeinic, cu profesionalism, fără prejudecăţi, să alcătuim colective de documentarişti, cu doctoranzi şi licenţiaţi în specialitate, care să dezvelească arhivele şi să confrunte cât mai mulţi martori reali. Atunci ne vom apropia de adevărul atât de necesar şi românilor şi evreilor şi evreilor-români. Pentru aceasta este imperios necesară buna credinţă. Astfel se rămâne sub imperiul comenzii „de sus”, de la „cercuri” cu alte ţeluri decât acelea ale adevărului. Academia Română, Academia oamenilor de Ştiinţă din România, Ministerul Învăţământului, Uniunea Scriitorilor, institute ştiinţifice de cultură din ţară au datoria să cuprindă, în preocupările lor principale, abordarea unor asemenea dimensiuni istorice culturale, ştiinţifice naţionale, cu reverberaţii internaţionale[1].
Notă – Prof. univ. dr. docent Titu Georgescu, Mareşalul Ion Antonescu, evreii din România şi cercetarea ştiinţifică, publicat în Studii vâlcene, serie nouă (VIII) Râmnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2003, p.194-199.
Distribuie: