Românii nu sunt „excepţionali” nici în sens
pozitiv, nici negativ. Sunt ca toate popoarele
Acad. Ioan-Aurel Pop,
Preşedintele Academiei Române
03 Februarie 2019

Unirea de la 1859 a fost posibilă în acel moment ca urmare a „primăverii popoarelor”
(revoluţiile de la 1848-1849), dar motivul declanşator a fost Războiul Crimeii, din anii 1853-
1856, prin înfrângerea Rusiei. Congresul de Pace de la Paris din 1856 ne-a fost favorabil.
Popoarele Europei refuzau să mai trăiască sub asuprirea câtorva imperii multinaţionale.
Când Rusia (şi statele succesoare ei) a avut perioade de decadenţă, românilor le-a mers
relativ bine
Din experienţa istorică, se ştie că, atunci când Rusia (şi statele succesoare ei) a avut perioade
de decadenţă, românilor le-a mers relativ bine şi că, atunci când Rusia a avut epoci de glorie,
România s-a aflat în declin sau a suferit mari pierderi. La 1856-1858, chiar dacă unele dintre
Marile Puteri, în frunte cu Franţa, voiau unirea Moldovei şi Ţării Româneşti (nu de dragul
românilor, ci din dorinţa promovării intereselor franceze la Dunărea de Jos şi la Carpaţi) şi cu
toate că, prin adunările ad-hoc, românii s-au pronunţat ferm – cu mijloacele democraţiei
europene incipiente de atunci – pentru unire, Conferinţa de la Paris din 1858 a dat problemei
româneşti o soluţie parţială: formarea unei uniuni cu numele de „Principatele Unite ale Ţării
Româneşti şi Moldovei”, cu doi principi, două guverne, două adunări legislative, două capitale
şi cu majoritatea instituţiilor dublate şi paralele. Marile Puteri au decis. Aici trebuia să se
oprească realitatea românească a timpului, în ciuda voinţei naţionale, adică a vrerii românilor
de a se uni deplin. Şi, totuşi, nu a fost aşa cum au vrut stăpânii Europei. La scurtă vreme după
1858, românii aveau un singur principe, un stat cu numele de România, un guvern, o singură
adunare legiuitoare, o singură capitală, o singură armată etc.

Dubla alegere a lui Cuza nu era prevăzută de Marile Puteri
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza deopotrivă la Iaşi şi la Bucureşti a dat apoi posibilitatea
derulării celorlalţi paşi. Această situaţie, deşi nu era interzisă în mod concret de vreun
document internaţional, nu era nici prevăzută şi nici aşteptată pe scena internaţională. În
adoptarea acestei soluţii, şi-au intrat în rol românii, prin liderii lor înţelepţi, care s-au plasat
contra prevederilor şi aşteptărilor marilor puteri. Să nu uităm că, încă de dinainte de 1848,
Ţările Române aveau în Occident (şi mai ales la Paris) un lobby excelent, creat prin bunul
renume al tinerilor noştri studioşi, care nu învăţau numai „cravatei cum să-i facă nod“, ci se
dovedeau, majoritatea, foarte buni în ştiinţe şi arte, vorbeau franţuzeşte impecabil şi duceau cu
sine renumele unui popor civilizat.

Patru dintre cele şapte Mari Puteri sprijineau aspiraţiile românilor, mai mult din
interese strategice
Intenţiile expansioniste ale marelui vecin de la răsărit le erau clare multora dintre liderii
români încă din secolul al XVIII-lea, iar înfrângerea Rusiei ne-a adus atunci, deopotrivă nouă
şi unora dintre vecini, o uşurare. Să nu uităm că la 1812 (ocuparea Basarabiei) şi la 1828-
1829, ruşii au vrut să-şi însuşească pentru vecie Principatele în întregimea lor şi numai jocurilepolitico-militare şi norocul ne-au ajutat să nu pierdem decât Basarabia şi, respectiv, să fim
ocupaţi doar pentru şase ani (1828-1834), sub guvernatorul Pavel Kiseleff. Ostili ne erau şi
turcii, care nu aveau decât de pierdut din întărirea românilor, dar mai ales austriecii, care ştiau
că unirea Ţării Româneşti şi Moldovei era primul pas spre desprinderea de ei a Transilvaniei,
Banatului şi a celorlalte provincii cu majoritate românească. Anglia era departe de noi, dar
avea interese în Imperiul Otoman, a cărui agonie o voia prelungită cât mai mult, iar puterile
emergente – cum s-ar spune acum –, adică Sardinia (viitoarea Italie) şi Prusia (viitoarea
Germanie), ne simpatizau fiindcă se iubeau pe sine şi făceau cam ce făceam şi noi: se
străduiau să-i unească în jurul lor pe conaţionali. Franţa era însă marele actor şi Franţa era cu
noi (din interes, fireşte), iar Rusia trebuia să joace aşa cum îi cânta Franţa, fiindcă învingătorii
au întotdeauna dreptate. Aveam patru puteri sigure (din şapte) de partea noastră, ceea ce nu erade lepădat…

Din cele şapte Mari Puteri ale vremii, patru sprijiniseră cauza Unirii Principatelor Dunărene:
Franţa, Sardinia, Rusia, Prusia. Două se opuseseră categoric: Imperiul Habsburgic al lui Franz
Joseph) şi Imperiul Otoman. Marea Britanie continua să aibă o politică duplicitară, ascunsă,
sprijinind în secret Imperiul Otoman. Din această pricină (scorul fiind patru la trei, iar
câteodată cinci la doi în favoarea noastră) am şi putut câştiga, deşi factorii au fost mai mulţi.
Dar deciziile Congresului de Pace de la Paris nu ne-au fost pe faţă şi pe deplin favorabile. În
plus, Moldova primea înapoi trei ţinuturi din sud, care asigurau controlul asupra Gurilor
Dunării (Cahul, Ismail şi Bolgrad). Românii urmau să fie întrebaţi dacă doresc unirea, dar
chiar şi exprimarea dorinţei lor de unire – cum s-a întâmplat, de altminteri – nu garanta actul
în sine (hotărârile adunărilor ad-hoc rămâneau doar consultative). Marile Puteri îşi păstrau şi
atunci, la 1856, o marjă de mişcare largă. Pe de altă parte, micile entităţi politice au fost
întotdeauna la cheremul celor mari. Dreptatea nu era nici atunci pentru „căţei“, cum ar fi spus
fabulistul.

Simpatia intelectualilor francezi şi italieni faţă de un popor latin, într-o mare slavă
Principatele române erau „locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor”, cum inspirat a zis
Nicolae Iorga. Lăsând metafora la o parte, Principatele erau largi debuşee, grânare, mari pieţe
de desfacere, asigurau deschiderea spre Marea Neagră (deocamdată, până la unirea Dobrogei,
numai prin Valea Dunării şi Delta Dunării). Sentimental vorbind, erau şi o oază de latinitate
într-o mare slavă, flancată de unguri şi austrieci la vest şi de turci la sud, o oază pentru care
politicienii care erau şi intelectuali, din spaţiul francez şi italian, încercau o anumită simpatie,
ca de la un potentat spre o rudă săracă. Pe de altă parte, Bismarck, deşi născut în 1815, nu era
încă o forţă la 1856-1859, el ajungând prim-ministru şi apoi cancelar abia mai târziu. Şi nici
Prusia nu era încă Germania. Mă refer la cea de după 1871, care a început să dicteze treptat în
Europa. La 1856, Prusia avea marile sale griji de construcţie naţională, de unificare, de
rivalitate cu celălalt nucleu german – Habsburgii. Ulterior însă, prin aducerea principelui
Carol la tronul României şi prin victoria contra Franţei şi umilirea acesteia la 1871, Germania
aproape că şi-a luat revanşa, câştigând o influenţă notabilă la noi, ca şi în restul Europei, de
altminteri. Franz Joseph nu era nici el încă la apogeul carierei sale politice şi avea mari
probleme legate de coeziunea imperiului. Regimul neoabsolutist (1849-1860) nu părea să
funcţioneze deloc, democraţii şi liberalii pregăteau o nouă revoluţie, ungurii ameninţau cu
secesiunea, slavii erau şi ei neliniştiţi şi gălăgioşi etc.

Imperiul austriac se clătina sub presiunea minorităţilor
Imperiul austriac – în care majoritatea de limbă germană reprezenta sub o treime din populaţie
– se clătina serios sub presiunea majorităţii reale, formate din minorităţi nemulţumite. La 1859,erau în toi discuţiile despre soarta Imperiului, în urma cărora s-a ajuns la efemera formulă a liberalismului federal (1860-1867). În ciuda dictonului cunoscut, Istoria nu se repetă niciodată.
Sunt anumite împrejurări care seamănă, dar repetarea întocmai este exclusă. Foştii
revoluţionari de la 1848 erau atunci foarte bine organizaţi şi s-au înţeles că alesul Moldovei –
oricine ar fi fost el – trebuie impus cu orice preţ şi cu toate mijloacele şi la Bucureşti. Unul
dintre aceste mijloace era şi chemarea „căuzaşilor”, meniţi să impună, la nevoie, dubla
alegere, uzându-se inclusiv de forţa mulţimii. Chestiunea care se pune este şi de scop, nu în
ideea machiavelică („Scopul scuză mijloacele”), ci a naturii morale a scopului. Nu orice scop
scuză mijloacele, ci numai scopul cel bun.

Scopul cel bun
Cauza Unirii românilor s-a dovedit în istorie una pozitivă, după cum au teoretizat încă din
epocă atâţia intelectuali în frunte cu Mihail Kogălniceanu. Dubla alegere a fost un act de
tactică politică de înaltă clasă, menit să asigure succesul Unirii, ceea ce s-a şi întâmplat. Dacă
nu era naţiunea română nu s-ar fi făcut nici Unirea! Ideea aducerii unui prinţ străin a apărut în
perioada luptei de emancipare naţională şi de unire şi nu a fost specifică românilor. Încă
înainte de 1848, se auzeau voci care prevedeau succesul Unirii Principatelor numai sub un
sceptru străin. Motivaţiile pot fi multe, dar două sunt mai importante:
1. Numeroasele familii domnitoare moldovene şi munteano-oltene (înmulţite peste măsură în
secolul fanariot) rivalizau între ele pentru tron şi riscau să producă aprige lupte interne.
2. Un prinţ străin dintr-o mare casă domnitoare europeană putea asigura prestigiul necesar
unei ţări mici, aflate pe calea afirmării, putea deschide uşi şi buzunare, care altminteri le-ar fi
rămas inaccesibile românilor.

Unii dintre români au vrut ca Focşaniul să fie capitala Principatelor Unite, dar ideea nu
a mers.
Sunt câteva motive care pledează pentru aceasta. Era singurul oraş împărţit între Moldova şi
Ţara Românească şi format din Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei. Unirea celor două
oraşe omonime devenea însuşi simbolul Unirii. În al doilea rând, cele două organisme comune
ale Principatelor Unite, decise prin Convenţia de la Paris, au funcţionat la Focşani. În al treilea
rând, cu puţin timp înainte de Unire, Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, se
căsătorise la Focşani, naş de cununie fiind omologul său din Moldova, domnul Mihail Sturdza.
În al patrulea rând, erau lideri care prevesteau o dispută între moldoveni şi munteni pentru
stabilirea capitalei la Bucureşti sau la Iaşi şi voiau să nu existe nicio piedică în calea unirii
depline. Unii simpatizanţi ai românilor din rândul marilor puteri ştiau asemenea dedesubturi şi
pledau şi ei pentru Focşani în numele concordiei, al înfăptuirii ideii unioniste. Dar ideea nu a
mers.
Mihail Kogălniceanu era un om politic realist şi un mare intelectual, situat deasupra
măruntelor dispute fără principii. El ştia că Focşanii nu aveau infrastructura necesară unei
capitale şi că nici construirea din temelii a unei capitale în locul acela simbolic nu ar fi fost la
îndemâna tânărului stat, lipsit de mijloacele financiare necesare. Bucureştii şi Iaşii erau
adevărate capitale, statornicite încă din secolul al XVI-lea, cu structuri care permiteau
funcţionarea instituţiilor statului. Bucureştii aveau – în ochii lui Mihail Kogălniceanu – cel
puţin două avantaje faţă de Iaşi: mărimea considerabilă şi depărtarea de Prut, adică de Rusia.
Obsesia oamenilor politici realişti de atunci şi mai ales a moldovenilor europenişti în frunte cu
Mihail Kogălniceanu era politica agresivă a Rusiei, care tindea să înghită Principatele şi,
evident, şi România. După cum s-a văzut, aceşti oameni politici vizionari nu au greşit deloc.

Cuza s-a mişcat între Scylla şi Carybda
Se cunoaşte că domnia lui Cuza a fost scurtă, iar problema erorilor sale sale nu a fost cercetată
pe deplin. De altminteri, nici izvoare prea multe nu avem. Fundamentale rămân cercetările lui
Constantin C. Giurescu şi Dan Berindei. Cuza s-a mişcat între Scylla şi Carybda: pe de o
parte, conservatorii nu voiau reforme mai deloc, liberalii (şi mai ales liberalii radicali) voiau o
mulţime de reforme adânci în timp scurt (liberalii radicali) sau reforme aşezate, graduale, „fără
pripeală“ (liberalii moderaţi). Câtă vreme Cuza a colaborat bine cu Mihail Kogălniceanu
(adept luminat al reformelor), domnia sa a mers excelent. Apoi au venit în jurul său „alte
glasuri, alte încăperi“, lucrurile s-au stricat, reproşurile s-au înmulţit. Era încordată şi
atmosfera din familia princiară, mai ales datorită infidelităţilor domnului etc. După 2 mai
1864, Alexandru Ioan Cuza a instituit un regim de autoritate personală, care i-a nemulţumit
deopotrivă pe liberalii radicali şi pe conservatori (din raţiuni diferite). Ei s-au unit în
„monstruoasa coaliţie” (monstruoasă fiindcă era contra naturii şi nu avea alt scop decât
detronarea lui Cuza) şi l-au obligat pe domn să abdice.

„Nu greşelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”
Alexandru Ioan Cuza  fost domnul care a aplicat cea mai mare parte din programul Revoluţiei
de la 1848, care a făcut cele mai multe reforme pe unitatea de timp şi care a deschis
modernizarea României şi a accelerat sincronizarea sa cu civilizaţia europeană. Mihail
Kogălniceanu, cel detaşat de domn în ultima parte a domniei, avea să spună la căderea lui
Cuza: „Nu greşelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”. Cuza însuşi, din exil, a spus:
„Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!“,
fapt care arată un simţ civic şi o responsabilitate pentru ţară cum rar am mai avut. Cuza şi
Kogălniceanu au fost doi oameni mari făcuţi pentru momente mari ale istoriei românilor.
„Intelectualii de atunci au ars pentru naţiunea română“
Alexandru Ioan Cuza ne-a deschis calea spre rânduielile europene. Nu ar fi rău ca elitele
politice de azi să urmeze exemplele lui Bărnuţiu (ideologul, marele dascăl de la Iaşi, unde i se
propusese chiar rectoratul Universităţii) şi Bariţiu (gazetarul, istoricul, academicianul şi
preşedintele Academiei de la Bucureşti), care au rămas mereu treji, au ars pentru naţiunea
română, căreia i-au edificat instituţiile moderne. Pe atunci aveam o elită care voia să-i vadă pe
români „deştepţi” şi muncea ca să-i „deştepte” pe cei care nu erau încă. „Deştept” înseamnă
mai întâi în româneşte să fii treaz, adică să nu dormi, să nu rămâi apatic, adică manevrabil.
„Deşteptarea” aceasta au făcut-o intelectualii, adică elita, din rândul căreia mulţi ardeleni
studiaseră în Occident, şi nu doar în Franţa. Expresia de „regat neolatin neatârnat” nu vine
numai din obsesia ardelenilor pentru latinitate, ci şi din dorinţa de sincronizare a românilor cu
Europa prin latinitate. Oamenii aceia erau „deştepţi”, aveau planuri bune de „deşteptare” a
naţiunii şi de înscriere a sa pe traiectoria culturii şi civilizaţiei de prim rang.

Unirea a fost un gest naţionalist în înţelesul din epocă al termenului
Se discută mult azi despre „naţionalismul“ românilor, despre „excepţionalismul“ lor negativ şi
chiar despre neputinţa de a face fapte mari, durabile, proiecte monumentale, de a continua
lucrul început etc. Unirea din 1859 a Moldovei şi Ţării Româneşti (nu a Moldovei cu Ţara
Românească, pentru că cele două subiecte ale acţiunii au fost egale şi nu subordonate una faţă
de alta; nu este corect să se spună nici „Unirea Munteniei şi Moldovei”, deoarece la 1859 s-a

unit şi Oltenia!) a fost un gest naţionalist în înţelesul din epocă al termenului (nu în sensul de
azi, când naţionalismul se confundă aproape cu xenofobia şi cu şovinismul).
Subiectul actului unirii de la 1859 au fost românii, fapt pentru care ţara s-a chemat
România

La 1859 ne situăm în secolul naţionalităţilor, iar naţionalismul era ideologia dominantă a
popoarelor europene şi nu numai europene, dornice să sfarme imperiile multinaţionale, să
scape de dominaţiile străine şi că construiască state naţionale. Atunci, au fost naţionalişti şi
germanii, şi italienii, şi polonezii, şi cehii, şi slovacii, şi sârbii, şi finlandezii, şi estonienii, şi
letonii etc. Românii nu sunt „excepţionali” nici în sens pozitiv, dar nici negativ, ci sunt ca
toate popoarele. Nu au putut să facă un stat unitar şi perfect la 1859, dar i-au făcut nucleul. Au
fost la mijloc, fireşte, Marile Puteri, dar subiectul actului au fost, totuşi, românii, fapt pentru
care ţara s-a chemat România. Nu am putut făuri România Întregită repede, dar nici germanii,
italienii sau polonezii nu au fost mai grozavi. Cuza a fost îndepărtat fiindcă tulburase un
anumit echilibru, deşi era un domn vrednic, dar nici alţii nu au făcut altfel. Ba, americanii l-au
chiar omorât pe preşedintele care i-a eliberat pe sclavi şi care le-a salvat Uniunea, şi asta la
1865, cu un an înainte ca „monstruoasa coaliţie” să-l alunge pe Cuza. Prin urmare, „nimic nu
este nou sub soare”

!
Elitele bune, educate şi responsabile au condus naţiunile pe căile cele mai adecvate
interesului naţional. Ne-am mai împotmolit, ne-am certat sau ne-am hulit, dar am mers
înainte
Ne-am făurit şi noi naţiunea în rând cu alte popoare, ne-am construit edificiul naţional, adică
statul menit să protejeze poporul român, exact cum au procedat şi alţii. Ne-am mai împotmolit,
ne-am certat sau ne-am hulit, dar am mers înainte. Poate alţii să fi făcut toate astea mai bine,
dar înainte de a căuta „excepţionalismul” malefic sau „singularismul” negativ al românilor, ar
fi bine să studiem mai mult, să ne comparăm, să ne informăm şi abia apoi să tragem
concluziile. Evident, nu toţi românii au fost patrioţi conştienţi, nu au dorit cu toţii Unirea (unii
nici nu au ştiut ce este statul unitar, ca şi azi!), dar la fel a fost peste tot: elitele bune, educate
şi responsabile au condus naţiunile pe căile cele mai potrivite, mai adecvate interesului
naţional.

Notă – Adaptare după dialogul dintre Acad. Ioan-Aurel Pop şi jurnalistul Marius Ghilezan de
la ziarul R.L..