Cum ne jupoaie binefăcătorii

INCERCAREA DE GLOBALIZARE A ELITEI KHAZARE PRIN BOLSEVICI
De CD

Pacea din Ukraina nu poate fi doar un armistitiu de incetarea luptei, Rusia isi permite să impună mai clar conditiile de eliminare a oricarei tentative khazare de a se apropia si de a primejdui granitele sale. Căderea inevitabilă a Imperiului Financiar Khazar este conditia instaălrii unei păci durabile Globale.
Timpul este in favoarea Rusiei si in defavoarea accelerată a Imperiului Finanaciar care se zbate cu disperare dezgustătoare si periculoasă să facă si alte victime in căderea lor.

Să sperăm că e si ultima lor incercare, o incercare de globalizare a fost bolsevismul in primul război mondial, dar si atunci a dat gres.

În ciuda faptului că a fost de acord în secret să susțină Tripla Alianță în 1883, România s-a aflat din ce în ce mai mult în dezacord cu Puterile Centrale în privința sprijinului acordat Bulgariei în războaiele balcanice și a statutului comunităților etnice române din Transilvania controlată de maghiari. Odată cu elita conducătoare împărțită în facțiuni pro-germane și pro-Antantă, România a rămas neutră timp de doi ani, în timp ce le-a permis Germaniei și Austriei să transporte provizii și consilieri militari pe teritoriul României.

În septembrie 1914, Rusia țaristă a recunoscut drepturile României asupra teritoriilor austro-ungare, inclusiv Transilvania și Banat, a căror achiziție a avut un sprijin popular pe scară largă, iar succesul rusesc împotriva Austriei a determinat România să se alăture Antantei în Tratatul de la București din august 1916.

În cadrul planului strategic cunoscut sub numele de Ipoteza Z, armata română a planificat o ofensivă în Transilvania, apărând în același timp Dobrogea de Sud și Giurgiul împotriva unui posibil contraatac bulgar.
La 27 august 1916, au atacat Transilvania și au ocupat părți substanțiale ale provinciei înainte de a fi respinși de Armata a 9-a germană recent formată, condusă de fostul șef de stat major Erich von Falkenhayn.

O ofensivă combinată germano-bulgaro-turcă a capturat Dobrogea și Giurgiu, deși cea mai mare parte a armatei române a reușit să scape de încercuire și s-a retras la București, care s-a predat Puterilor Centrale la 6 decembrie 1916.

În vara anului 1917, în România a început o ofensivă a Puterilor Centrale sub comanda lui August von Mackensen pentru a scoate România din război, rezultând luptele de la Oituz, Mărăști și Mărășești unde au fost prezenți până la 1.000.000 de trupe ale Puterilor Centrale.

Bătăliile au durat între 22 iulie și 3 septembrie și, în cele din urmă, armata română a fost învingătoare avansând 500 km2. August von Mackensen nu a putut planifica o altă ofensivă, deoarece a trebuit să transfere trupe pe frontul italian.

După aproape patru ani de război de uzură, cu puțină mișcare a frontului după câștigurile teritoriale germane inițiale în 1914, Înaltul Comandament german sub Hindenburg și Ludendorff a lansat o serie de ofensive masive pe Frontul de Vest (21 martie – 18 iulie 1918) cu scopul de a sparge liniile aliate (franceze, britanice) înainte de sosirea de întăriri mari americane.

Trupele care nu au mai fost necesare pe frontul de Est după Tratatul de la Brest-Litovsk, care a scos Rusia din război, au fost dislocate în ofensivele occidentale. Dar la 70 de kilometri de Paris, atacurile s-au oprit. Capacitatea forțelor germane a culminat.

O contraofensivă aliată a început în august 1918 („Ofensivă de o sută de zile”), întărită de peste un milion de trupe americane proaspete, care au împins forțele germane înapoi. Ambele părți au suferit peste 500.000 de victime.

Dar rezervele de forță de luptă germane erau acum epuizate. Până în septembrie, Ludendorff ia spus Kaiserului că trebuie să se caute un armistițiu. Proaspăt numit cancelar prințul Max von Baden (3 octombrie 1918) i-a scris președintelui american Woodrow Wilson pe 4 octombrie pentru a solicita termeni de armistițiu pe baza celor paisprezece puncte ale sale.

Până la sfârșitul lunii octombrie/începutul lunii noiembrie, căutarea lui Baden pentru termeni de armistițiu s-a transformat de facto în căutarea unor condiții pentru capitulare. Odată cu revolta din Kiel a marinarilor din Flota Mării Libere din 29 octombrie, la care s-au alăturat revoltele soldaților și fraternizarea cu revoluționarii socialiști și comuniști în majoritatea orașelor mari germane, inclusiv în capitala Berlin, frontul intern se prăbușise și continuarea luptei pe frontul de vest era exclusă.

Tot ce a rămas a fost sarcina grea de a trasa linia armistițiului și de a stabili dispozițiile militare până când s-a putut ajunge la un acord final de pace. Pe 9 noiembrie, Kaiserul Wilhelm al II-lea a abdicat și a fugit în Olanda. Baden a demisionat și a predat cancelaria liderului parlamentar socialist Friedrich Ebert. Imperiul nu mai exista. Bolsevicii din Germania doreau sa repliciteze Revolutia din Octombrie din Rusia.

La negocierile de armistițiu într-un vagon de cale ferată din Pădurea Compiegne, cele mai dure condiții erau impuse acum de delegația aliată condusă de comandantul suprem mareșal Ferdinand Foch: forțele germane trebuiau să se retragă din toate teritoriile ocupate (și Alsacia-Lorena) în spatele râului Rin, Renania urma să fie sub ocupație militară aliată și forțele germane urmau să fie dezarmate.

În termenii lui Clausewitz, pierderea voinței de a lupta supusese Germania în întregime voinței învingătorului. La 11 dimineața, pe 11 noiembrie, Armistițiul a intrat în vigoare și armele au tăcut.

A urmat impunerea celor mai dure condiții Germaniei în Tratatul de la Versailles (1919) ulterior. A fost o modalitate intentionat greșită de a face pace. În 20 de ani, un alt război mondial a izbucnit între aceleași părți, cu măceluri la o scară si mai mare.

Ofensiva Aliaților de o sută de zile începută în august 1918 a provocat prăbușirea liniei frontului german. La începutul lunii noiembrie, Bulgaria, Imperiul Otoman și Austro-Ungaria au semnat fiecare armistițiu cu Aliații, lăsând Germania izolată. Confruntat cu o revoluție acasă, Kaiserul Wilhelm al II-lea a abdicat pe 9 noiembrie, iar războiul s-a încheiat cu armistițiul din 11 noiembrie 1918.

Conferința de pace de la Paris din 1919–1920 a impus reglementări puterilor învinse, în special Tratatul de la Versailles, prin care Germania a pierdut teritorii semnificative, a fost dezarmată și a fost obligată să plătească despăgubiri mari de război aliaților. Dizolvarea Imperiilor Rus, German, Austro-Ungar și Otoman a redat granițele naționale și a avut ca rezultat crearea de noi state independente, inclusiv Polonia, Finlanda, statele baltice, Cehoslovacia și Iugoslavia.

Liga Națiunilor a fost înființată pentru a menține pacea mondială, dar eșecul ei calculat de a gestiona instabilitatea în perioada interbelică a contribuit la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939.

După abdicarea țarului, spionul Vladimir Lenin cu ajutorul guvernului german — a fost introdus din Elveția în Rusia la 16 aprilie 1917. Nemulțumirea și slăbiciunile guvernului provizoriu au dus la creșterea popularității Partidului Bolșevic, condus de Lenin, care cerea încetarea imediată a războiului.

Revoluția din noiembrie a fost urmată în decembrie de un armistițiu și negocieri cu Germania. La început, bolșevicii au refuzat condițiile germane, dar când trupele germane au început să mărșăluiască prin Ucraina fără opoziție, au aderat la Tratatul de la Brest-Litovsk la 3 martie 1918. Tratatul a cedat puterilor centrale teritorii vaste, inclusiv Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și părți din Polonia și Ucraina.

In Italia, la Milano, în mai 1917, revoluționarii bolșevici s-au organizat și s-au angajat în revolte cerând încetarea războiului și au reușit să închidă fabricile și să oprească transportul public. Armata italiană a fost nevoită să intre în Milano cu tancuri și mitraliere pentru a înfrunta bolșevicii și anarhiștii, care au luptat violent până pe 23 mai când armata a preluat controlul orașului. Aproape 50 de persoane (inclusiv trei soldați italieni) au fost ucise și peste 800 de persoane au fost arestate.

Odată cu Imperiul Rus ieșit din război, România s-a trezit singură pe Frontul de Est și a semnat Tratatul de la București cu Puterile Centrale în mai 1918. În condițiile tratatului, România a cedat teritoriu Austro-Ungariei și Bulgariei și a închiriat rezervele sale de petrol Germaniei. Termenii includeau însă și recunoașterea de către Puterile Centrale a unirii Basarabiei cu România. România preluase controlul Basarabiei din aprilie 1918.

Deși Tratatul a fost aprobat de Parlament, regele Ferdinand I a refuzat să il semneze, în speranța unei victorii aliate în vest.
România a reintrat în război la insistentele generalul;ui Berthelot in ultima zi a razboiului, la10 noiembrie 1918 de partea aliaților, iar Tratatul de la București a fost anulat oficial prin armistițiul din 11 noiembrie 1918.

Prăbușirea Puterilor Centrale a venit rapid, Bulgaria a fost prima care a semnat un armistițiu, Armistițiul de la Salonic la 29 septembrie 1918.Wilhelm al II-lea, într-o telegramă către țarul Ferdinand I al Bulgariei, a descris situația astfel: „Rușinos! 62.000 de sârbi au decis războiul!”. În aceeași zi, Comandamentul Suprem al Armatei Germane ia informat pe Wilhelm al II-lea și pe cancelarul imperial, contele Georg von Hertling, că situația militară cu care se confruntă Germania este fără speranță.

Odată cu slăbirea armatei și cu pierderea pe scară largă a încrederii în kaiser, Germania s-a îndreptat către capitulare. Prințul Maximilian de Baden a preluat funcția de cancelar al Germaniei pe 3 octombrie. Negocierile cu președintele Wilson au început imediat, în speranța că va oferi condiții mai bune decât britanicii și francezii. Wilson a cerut o monarhie constituțională și control parlamentar asupra armatei germane.

Revoluția germană din 1918–1919 a început la sfârșitul lunii octombrie 1918. Unitățile marinei germane au refuzat să plece pentru o operațiune de amploare într-un război pe care l-au considerat a fi la fel de bun ca pierdut. Revolta marinarilor, care a urmat apoi în porturile navale Wilhelmshaven și Kiel, s-a răspândit în întreaga țară în câteva zile și a dus la proclamarea unei republici la 9 noiembrie 1918, la scurt timp după aceea la abdicarea lui Wilhelm al II-lea și capitularea germanilor.

Revoluția germană din 1918–1919, cunoscută și sub numele de Revoluția din noiembrie a fost o revoltă începută de muncitori și soldați în ultimele zile ale Primului Război Mondial. A doborât rapid și aproape fără sânge Imperiul German, apoi, în cea de-a doua etapă mai violentă, susținătorii unei republici parlamentare au fost victorioși asupra bolsevicilor care doreau o republică în stil sovietic. Înfrângerea forțelor extremei stângi a deschis calea pentru înființarea Republicii de la Weimar.

După 123 de ani, Polonia a reapărut ca țară independentă. Regatul Serbiei și dinastia sa, ca „națiune minoră a Antantei” și țara cu cele mai multe victime pe cap de locuitor au devenit coloana vertebrală a unui nou stat multinațional, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, redenumit ulterior Iugoslavia. Cehoslovacia, combinând Regatul Boemiei cu Slovacia, a devenit o nouă națiune.
România a unit toți oamenii de limbă română sub un singur stat, ducând la România Mare.

În urma războiului, au dispărut imperiile german, austro-ungar, otoman și rus. Numeroase națiuni și-au recâștigat independența anterioară și au fost create altele noi. Ca urmare a războiului au căzut patru dinastii: Romanov, Hohenzollern, Habsburgi și Otomani.

Revolta bolsevică Spartacistă, cunoscută și sub numele de revolta din ianuarie sau, Săptămâna sângeroasă, a fost o revoltă armată care a avut loc la Berlin între 5 și 12 ianuarie 1919. A avut loc în legătură cu revoluția germană care a izbucnit chiar înainte de sfârșitul Primului Război Mondial.

Revolta a fost în primul rând o luptă pentru putere între susținătorii guvernului provizoriu condus de Friedrich Ebert din Partidul Social Democrat Majoritar din Germania, care a favorizat o social-democrație, și bolsevicii care au susținut poziția Partidului Comunist din Germania condus de Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg, care dorea să înființeze o republică consiliară similară cu cea instituită de bolșevici în Rusia. Forțele guvernamentale au fost insă victorioase în lupte.

Revolta a început cu demonstrații în masă și greve convocate de partidele de stânga radicală pentru a protesta împotriva demiterii șefului poliției din Berlin. Luați prin surprindere de mărimea prezenței la vot și de ocuparea spontană de către protestatari a sediilor de ziare și a companiilor de tipografie, liderii de stânga nu au reușit să se pună de acord cu privire la modul de a proceda. Drept urmare, revolta a rămas în mare parte fără direcție. Guvernul a răspuns cu forță militară, inclusiv mai multe unități paramilitare Freikorps, a reluat clădirile care fuseseră ocupate și a suprimat violent revolta.

Numărul morților a fost de aproximativ 150-200, mai ales în rândul insurgenților bolsevici. Cele mai importante decese au fost cele ale lui Liebknecht și Luxemburg, care au fost executati extrajudiciar pe 15 ianuarie1919.
Anularea revoltei a permis ca alegerile pentru Adunarea Națională să aibă loc așa cum era programat la 19 ianuarie 1919. Adunarea a continuat să scrie Constituția de la Weimar care a creat prima democrație națională germană.

Republica Weimar a fost o perioadă istorică a Germaniei între 9 noiembrie 1918 și 23 martie 1933. În primii ei ani, probleme grave au afectat Republica, cum ar fi hiperinflația și extremismul politic, inclusiv crimele politice și două tentative de preluare a puterii de către paramilitari rivali; pe plan internațional, a suferit izolare, scăderea statutului diplomatic și relații litigioase cu marile puteri.

Anii ’20, de aur ai Germaniei au fost o scurtă perioadă cand economia tării si-a revenit temporar, efuziunea a devenit generală, iar derapajele morale, sociale si politice au devenit incontrolabile ducand la abuzuri si excese ale clasei dominante financiar, incat depresia din ’29 nu a surprins pe multi care au văzut in ea o pedeapsă a divinitătii pentru decăderea morală in care intrase tara.

Marea Depresiune a afectat grav progresul slab al Germaniei si a dus la o creștere a șomajului. La 30 ianuarie 1933, Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar la conducerea unui guvern de coaliție; Partidul său nazist a ocupat două din zece locuri de cabinet. Von Papen, în calitate de vicecancelar și confident al lui Hindenburg, urma să servească drept eminența gri care avea să-l țină sub control pe Hitler; aceste intenții au subestimat sever abilitățile politice ale lui Hitler.

Până la sfârșitul lunii martie 1933, Decretul de incendiu al Reichstagului și Actul de abilitare din 1933 au fost utilizate în starea de urgență percepută pentru a acorda efectiv noului cancelar o putere largă de a acționa în afara controlului parlamentar.

Intreaga istorie de la crestinism incoace este o succesiune de tentative nereusite de dominatie a unei grupări sectariene, care incearcă prin orice modalităti si culte satanice să-si stabilească dominatia financiară si de putrere.

Nu stiu de ce cred ca doar s-au dat banii cu comisionul aferent , noroc ca p[e hirtie au scapat una bucata la hucraina . Sa numaram inca vreo 8 ani asteptind f35 , dar sigur va fi ceata ca in anii 90 la tvr .