CUM I S-A ARĂTAT DUMNEZEU ÎN TEMNIȚĂ LUI NICOLAE STEINHARDT Posted on 29 iulie 2024 Marele scriitor și jurnalist, Nicolae Steinhardt, evreul convertit la Ortodoxie în temnițele comuniste, a văzut Lumina necreată a lui Dumnezeu în celula de la înfricoșătoarea Jilavă. Cum l-a adumbrit Harul pe acest colos al literaturii și spiritualității românești, aflați în materialul de mai jos. CUM I S-A ARĂTAT DUMNEZEU ÎN TEMNIȚĂ LUI NICOLAE STEINHARDT În Lumina harului – Arătarea dumnezeiască Flămând de iubire și de sens, greu încercat de foame, frig și teroare, Steinhardt are în celula 25 a închisorii Jilava, două vise prin care va simți adumbrirea harului trebuitor izbânzilor asupra condiției umane decăzute și a suferinței extreme. „Odată mi s-a arătat în vis mama – care mergea mereu la Capra, la biserică, și care vorbea atât de curat și de fermecător românește – și, luându-mă de mână, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaș în întregime zugrăvit cu figuri de sfinți și acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate și înspre icoane și mă îndemna să le sărut. Al doilea vis Al doilea vis a fost mai cutremurător. Mi s-a dăruit un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă – albă și strălucitoare – și mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părțile, e o fericire totală, și înlătură totul. Sunt scăldat în lumină orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină și exult. Știu că va dura veșnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt , îmi vorbește lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: și înțeleg prin intelect și pe calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului. Că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei. Mă leagănă – și-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuiește. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc”. Sfârșitul anului 1960 îl găsește în hrubele ostile ale Reduitului Jilava, după o grevă a foamei care îi zdruncină serios sănătatea. Distrofic, etichetat ca „nesincer cu ancheta”, este proscris, nefiind scos la vreo muncă. Paradoxal, în celula 84, „în locul acela aproape ireal de sinistru, aveam să cunosc cele mai fericite zile din viața mea, arătându-mi-se că minunea face parte din viața reală ca o componentă indiscutabilă a lumii”. Nicolae Steihardt în temniță Regimul dur de detenție este îmblânzit de atmosfera spirituală care domnește în celula 34, astfel încât bucuria și durerea se împletesc asimptotic, în simfonia propriei deveniri: „În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocrație, poezii și sfidare – și durerea (căci domnește un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă, orice observație a caraliilor e însoțită de ghionți sub fălci și pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică și înălțătoare”. Pentru Steinhardt, închisoarea avea să se transforme în scurt timp în academie și altar. Învață cu repeziciune alfabetul Morse ca să-și mângâie sufletul cu aripa duioasă a versurilor lui Crainic și Gyr și cunoaște fericirea de a fi în preajma liniștitoare a lui Vasile Voiculescu, având totodată revelația unei alte lumi: „(…) Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra”. Stările sufletești experiate în sarcofagul Reduitului Jilava nu sunt altceva decât proiecția unui nou început de drum, aidoma drumului lui Saul către Damasc, la capătul căruia „evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt”[1]. (Portretul lui Nicolae Steinhardt și experiențele sale inedite din temniță le puteți citi integral în Revista Atitudini sau cartea „Sfinții închisorilor”).

CUM I S-A ARĂTAT DUMNEZEU ÎN TEMNIȚĂ LUI NICOLAE STEINHARDT
Posted on 29 iulie 2024

Marele scriitor și jurnalist, Nicolae Steinhardt, evreul convertit la Ortodoxie în temnițele comuniste, a văzut Lumina necreată a lui Dumnezeu în celula de la înfricoșătoarea Jilavă. Cum l-a adumbrit Harul pe acest colos al literaturii și spiritualității românești, aflați în materialul de mai jos. CUM I S-A ARĂTAT DUMNEZEU ÎN TEMNIȚĂ LUI NICOLAE STEINHARDT

În Lumina harului – Arătarea dumnezeiască
Flămând de iubire și de sens, greu încercat de foame, frig și teroare, Steinhardt are în celula 25 a închisorii Jilava, două vise prin care va simți adumbrirea harului trebuitor izbânzilor asupra condiției umane decăzute și a suferinței extreme.

„Odată mi s-a arătat în vis mama – care mergea mereu la Capra, la biserică, și care vorbea atât de curat și de fermecător românește – și, luându-mă de mână, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaș în întregime zugrăvit cu figuri de sfinți și acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate și înspre icoane și mă îndemna să le sărut.

Al doilea vis
Al doilea vis a fost mai cutremurător. Mi s-a dăruit un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă – albă și strălucitoare – și mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părțile, e o fericire totală, și înlătură totul. Sunt scăldat în lumină orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină și exult. Știu că va dura veșnic, e un perpetuum immobile.

Eu sunt , îmi vorbește lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: și înțeleg prin intelect și pe calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului. Că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei. Mă leagănă – și-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuiește. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc”.

Sfârșitul anului 1960 îl găsește în hrubele ostile ale Reduitului Jilava, după o grevă a foamei care îi zdruncină serios sănătatea. Distrofic, etichetat ca „nesincer cu ancheta”, este proscris, nefiind scos la vreo muncă. Paradoxal, în celula 84, „în locul acela aproape ireal de sinistru, aveam să cunosc cele mai fericite zile din viața mea, arătându-mi-se că minunea face parte din viața reală ca o componentă indiscutabilă a lumii”.

Nicolae Steihardt în temniță
Regimul dur de detenție este îmblânzit de atmosfera spirituală care domnește în celula 34, astfel încât bucuria și durerea se împletesc asimptotic, în simfonia propriei deveniri: „În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocrație, poezii și sfidare – și durerea (căci domnește un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă, orice observație a caraliilor e însoțită de ghionți sub fălci și pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică și înălțătoare”.

Pentru Steinhardt, închisoarea avea să se transforme în scurt timp în academie și altar. Învață cu repeziciune alfabetul Morse ca să-și mângâie sufletul cu aripa duioasă a versurilor lui Crainic și Gyr și cunoaște fericirea de a fi în preajma liniștitoare a lui Vasile Voiculescu, având totodată revelația unei alte lumi: „(…) Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra”.

Stările sufletești experiate în sarcofagul Reduitului Jilava nu sunt altceva decât proiecția unui nou început de drum, aidoma drumului lui Saul către Damasc, la capătul căruia „evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt”[1].

(Portretul lui Nicolae Steinhardt și experiențele sale inedite din temniță le puteți citi integral în Revista Atitudini sau cartea „Sfinții închisorilor”).
Posted on 29 iulie 2024

Marele scriitor și jurnalist, Nicolae Steinhardt, evreul convertit la Ortodoxie în temnițele comuniste, a văzut Lumina necreată a lui Dumnezeu în celula de la înfricoșătoarea Jilavă. Cum l-a adumbrit Harul pe acest colos al literaturii și spiritualității românești, aflați în materialul de mai jos. CUM I S-A ARĂTAT DUMNEZEU ÎN TEMNIȚĂ LUI NICOLAE STEINHARDT

În Lumina harului – Arătarea dumnezeiască
Flămând de iubire și de sens, greu încercat de foame, frig și teroare, Steinhardt are în celula 25 a închisorii Jilava, două vise prin care va simți adumbrirea harului trebuitor izbânzilor asupra condiției umane decăzute și a suferinței extreme.

„Odată mi s-a arătat în vis mama – care mergea mereu la Capra, la biserică, și care vorbea atât de curat și de fermecător românește – și, luându-mă de mână, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaș în întregime zugrăvit cu figuri de sfinți și acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate și înspre icoane și mă îndemna să le sărut.

Al doilea vis
Al doilea vis a fost mai cutremurător. Mi s-a dăruit un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă – albă și strălucitoare – și mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părțile, e o fericire totală, și înlătură totul. Sunt scăldat în lumină orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină și exult. Știu că va dura veșnic, e un perpetuum immobile.

Eu sunt , îmi vorbește lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: și înțeleg prin intelect și pe calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului. Că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei. Mă leagănă – și-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuiește. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc”.

Sfârșitul anului 1960 îl găsește în hrubele ostile ale Reduitului Jilava, după o grevă a foamei care îi zdruncină serios sănătatea. Distrofic, etichetat ca „nesincer cu ancheta”, este proscris, nefiind scos la vreo muncă. Paradoxal, în celula 84, „în locul acela aproape ireal de sinistru, aveam să cunosc cele mai fericite zile din viața mea, arătându-mi-se că minunea face parte din viața reală ca o componentă indiscutabilă a lumii”.

Nicolae Steihardt în temniță
Regimul dur de detenție este îmblânzit de atmosfera spirituală care domnește în celula 34, astfel încât bucuria și durerea se împletesc asimptotic, în simfonia propriei deveniri: „În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocrație, poezii și sfidare – și durerea (căci domnește un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă, orice observație a caraliilor e însoțită de ghionți sub fălci și pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică și înălțătoare”.

Pentru Steinhardt, închisoarea avea să se transforme în scurt timp în academie și altar. Învață cu repeziciune alfabetul Morse ca să-și mângâie sufletul cu aripa duioasă a versurilor lui Crainic și Gyr și cunoaște fericirea de a fi în preajma liniștitoare a lui Vasile Voiculescu, având totodată revelația unei alte lumi: „(…) Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra”.

Stările sufletești experiate în sarcofagul Reduitului Jilava nu sunt altceva decât proiecția unui nou început de drum, aidoma drumului lui Saul către Damasc, la capătul căruia „evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt”[1].

(Portretul lui Nicolae Steinhardt și experiențele sale inedite din temniță le puteți citi integral în Revista Atitudini sau cartea „Sfinții închisorilor”).