 CD1.425 aprobate denitsoc@gmail.com 154.47.28.183
CUM FALSIFICĂ NETANYAHU ȘTIRILE Noi, în Occident, credem că suntem bine informați despre ceea ce se întâmplă în Gaza. Nu suntem. Imaginile pe care le vedem sunt selectate. Comentariile pe care le auzim nu ne permit să le înțelegem. Ne induc in mod deliberat in eroare. Orice opinie divergentă este cenzurată. Ca toate războaiele, cel care pune statul Israel împotriva populației palestiniene este subiectul unei bătălii mediatice. Rezistența palestiniană nu are nevoie să spună povestea nedreptății împotriva căreia luptă: trebuie doar să te uiți pentru a o vedea. Mai degrabă, își propune să mărească una sau alta dintre componentele sale. Israelul, pe de altă parte, trebuie să-și convingă oamenii de buna-credință, ceea ce, după trei sferturi de secol de încălcare a dreptului internațional, nu este o ispravă lăudabilă. Înainte de atac Rolul Hamas În ochii Hamasului, toți erau „dușmani ai lui Dumnezeu”. Hamas a fost finanțat de Israel și, în Siria, luptătorii săi au fost supravegheați de ofițerii Mossad și NATO. Cu toate acestea, după eșecul Frăției din Egipt și înfrângerea lor în Siria, Hamas s-a împărțit între o secțiune loială Frăției Musulmane, condusă de Khaled Mechaal și care urmărește în continuare înființarea unui califat la nivel mondial, și o alta care sa reorientat pe eliberarea Palestinei. Acesta din urmă, condusă de Iran, și-a reînnoit legăturile cu Siria până când liderul său, Khalil Hayya, a fost primit la Damasc de către președintele Bashar al-Assad. De asemenea, și-a reînnoit legăturile cu Hezbollah-ul libanez, participând la întâlnirile de la Beirut cu acesta din urmă și cu alte componente ale Rezistenței Palestiniene. Președintele sirian, Bashar el-Assad, l-a primit pe Khalil Hayya la Damasc pe 19 octombrie 2022. Secretul deschis al operațiunii din 7 octombrie Ministrul de informații Kamal Abbas și-a avertizat personal omologii israelieni [2]. Agenția Centrală de Informații (CIA) a elaborat două rapoarte despre pregătirea acestui atac. Potrivit New York Times, al doilea, din 5 octombrie, a fost trimis autorităților israeliene. Potrivit Corriere della Sera, directorul Shin Bet (contrainformații) a convocat apoi o întâlnire a directorilor centrali ai tuturor serviciilor de securitate la ora 8 dimineața pe 7. Cu toate acestea, oficialii israelieni avuseseră timp să mute rave-ul excepțional chiar în afara graniței Gaza și să dea permis forțelor însărcinate cu protejarea acesteia [4]. După atac Forțele de Apărare Israeliene (IDF) au produs un montaj video folosind imagini filmate de atacatori, imagini ale camerelor de supraveghere și propriile lor imagini. Scopul montajului este de a convinge oamenii că Rezistența Palestiniană este o grămadă de barbari antisemiți. Vedem scene insuportabile ale unei familii al cărei tată este ucis în fața copiilor săi. Vedem un jihadist încercând să taie capul unui cadavru cu o lopată. Dar fără viol, fără dezmembrare. Vedem și corpuri carbonizate, despre care privitorul le crede că au fost arse de luptătorii rezistenței. În realitate, ei erau ținta rachetelor aer-sol trase de armata israeliană care venise să-i aresteze pe atacatori. „Directiva Hanibal” prevede că soldații trebuie să ucidă „teroriști” fără a se preocupa de victimele colaterale israeliene. Autoritățile israeliene au eliberat publicului larg doar cele 10 minute date pe media. Ne-au asigurat că nu doresc să difuzeze întregul montaj către publicul larg, din respect pentru victime. Dar de ce un public restrâns ar fi mai respectuos? Manifestări împotriva antisemitismului Cu excepția faptului că Hamas este cufundat în ideologia Frăției Musulmane. Este un supremacist sunit. Multă vreme, a luptat în primul rând împotriva musulmanilor șiiți și druzi. A fost cu siguranță antisemit, dar așa cum a fost împotriva tuturor celorlalte confesiuni musulmane și a tuturor celorlalte religii, nici mai mult, nici mai puțin. Prin urmare, Mossad-ul a folosit uneori un alt argument: imigranții arabi susțin Hamas și, prin urmare, sunt antisemiți. Statele europene ar trebui să ia măsuri pentru a-și proteja populația evreiască. Dar nici nu era o casă plină. Evenimentul de la Washington a fost boicotat de multe asociații evreiești. Au participat doar 200.000 de oameni, majoritatea creștini sionişti. Oamenii au venit mai mult să-l audă pe teleevanghelistul John Hagee decât să-l vadă pe președintele statului Israel, Isaac Herzog. Cea de la Paris a fost deschisă de premierul și toți predecesorii ei, președinții celor trei adunări și toți predecesorii acestora, precum și președintele Consiliului Constituțional și predecesorii săi. Dar doar câteva zeci de mii de oameni stăteau în spatele lor. Doi absenți notorii au fost ministrul Afacerilor Externe, Roland Dumas (de asemenea, fost președinte al Consiliului Constituțional) și Dominique de Villepin (și fost prim-ministru). Ei s-au distins ca rezistenți la imperialism și, prin urmare, la guvernele SUA și Israel. Timp de zeci de ani, Israelul i-a acuzat pe antisemiți că se ascund în spatele unei fațade de antisionism. Treptat, se confundă cele două concepte. Cu toate acestea, antisemitismul european este o formă de xenofobie care a început sub Imperiul Roman, a continuat sub Biserica Catolică și s-a prelungit sub nazism. Constă în a acuza toți evreii în mod colectiv de insurecție, de l-au ucis pe Hristos sau de degenerarea rasei ariene. Antisionismul, pe de altă parte, este opinia politică conform căreia naționalismul evreiesc nu trebuie pus în slujba unui proiect colonial. Astăzi, majoritatea evreilor americani sunt antisionişti, în timp ce majoritatea evreilor europeni sunt sionişti. În afară de faptul că este greu de înțeles de ce aceste infracțiuni ar fi mai grave în acest caz decât în altele, trebuie amintit că în 1975, lumea a fost zguduită de o dezbatere asupra naturii sionismului. Organizația Unității Africane a afirmat că „regimul rasist din Palestina ocupată și regimul rasist din Zimbabwe și Africa de Sud au o origine imperialistă comună, că formează un întreg și au aceeași structură rasistă și că sunt legate organic în politica lor. menite să asuprească demnitatea și integritatea ființei umane”. În mod similar, Organizația Țărilor Nealiniate a descris sionismul drept „o amenințare la adresa păcii și securității mondiale și a cerut tuturor țărilor să se opună acestei ideologii rasiste și imperialiste”. În cele din urmă, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție care numește sionismul „o formă de rasism și discriminare rasială” [5]. Dar rezoluția ONU a fost abrogată, în 1991, pentru a ajuta Israelul să implementeze rezoluțiile Conferinței de la Madrid asupra Palestinei. Celelalte două texte sunt încă în vigoare și, având în vedere eșecul Israelului de a pune în aplicare deciziile de la Madrid, precum și toate textele internaționale privind Palestina, problema reintroducerii rezoluției 3379 a fost pusă de mai multe ori. INSTALAREA SPITALULUI AL-SHIFA În timp ce publicul dezbate dacă aceste dovezi sunt convingătoare sau nu, ei uită istoria acestui spital. A fost construit în 1983 de Israel [6]. IDF are toate planurile. Mossad-ul a instalat Hamas în subsol când lupta împotriva lui Fatah. Ulterior, spitalul a devenit un loc de întâlnire pentru oficialii Hamas și jurnaliștii străini. Dar toate acestea nu fac din el un arsenal sau un cartier militar. În episodul actual al războiului israeliano-palestinian, IDF a acuzat Hamas că a săpat tuneluri sub spital. Ei au decis inițial să-l distrugă cu bombe pătrunzătoare pentru a-i atinge adâncimea. Dar, având în vedere obiecțiile Organizației Mondiale a Sănătății, IDF a recunoscut că obiectivul lor nu a legitimat distrugerea unui spital. Așa că și-au adus înapoi ordinul de evacuare și l-au înconjurat. 2.300 de persoane – pacienți, personal de îngrijire și refugiați – s-au predat armatei israeliene, care i-a percheziționat fără milă. La doar două zile de la efectuarea atacului, IDF a pretins că a descoperit sediul militar al Hamas de sub Spitalul Al-Shifa. În realitate, imaginile pe care le-au lansat arată clar că o fântână, în apropierea spitalului, ducea către galerii, dar absolut nu că acestea duceau către o încăpere care putea servi drept sediu. Cu toate acestea, Mossad-ul servește un scop util, deoarece BBC și-a cerut scuze telespectatorilor săi pentru că nu a raportat donațiile incubatoarelor și prezența traducătorilor ebraic-araba. NOTĂ: Sursa: https://www.voltairenet.org/article220031.html Traducerea: CD |
4 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
RELATIILE INTERNATIONALE, TENDINTE SI CONSECINTE
– O lume multipolară începe cu recunoașterea celorlalți, care sunt aproape și ale căror interese sau valori pot fi diferite.
De CD
Există două școli principale în teoriile relațiilor internaționale – Realism și Liberalism.
Realiștii cred că oamenii sunt predispuși la viciu prin natură (moștenirea pesimismului antropologic al lui Hobbes, sau, mai exact, repercusiunile conceptului creștin de decădere de la virtute – lapsus în latină) și că este imposibil să se repare. Aceasta înseamnă că egoismul, delapidarea și violența sunt ineradicabile.
Concluzia care urmează este că dacă vrem să stăpânim sau să disciplinem o ființă umană (care, potrivit lui Hobbes, trăiește după principiul „câinele mănâncă câinele”), o putem face doar printr-o stare puternică. Statul, care este inevitabil considerat un purtător al suveranității supreme, reflectă natura umană prădătoare și egoistă, așa că un stat național are propriile sale interese.
Aceste interese sunt luate în considerare doar de către stat, în timp ce voința de violență și lăcomia fac posibilă purtarea unui război deschis. Așa a fost și va fi tot timpul, spun realiștii.
Relațiile internaționale sunt astfel construite pe echilibrul de forță dintre entități cu totul suverane.
Nu poate exista o ordine mondială de lungă durată, ceea ce există este haos, care ia forme diferite pe măsură ce unele națiuni slăbesc, altele se întăresc. Conceptul de „haos” nu are nicio conotație negativă în acest context – doar afirmă cum stau lucrurile, pornind de la cea mai serioasă abordare a ideii de suveranitate.
Dacă există câteva puteri cu adevărat suverane, nu poate exista o ordine supra-națională între ele la care să se raporteze toată lumea. Dacă ar exista o astfel de ordine, suveranitatea nu ar fi completă, sau mai bine zis, ea nu ar exista deloc și ar fi însăși instanța supranațională care ar menține suveranitatea.
Școala de Realism este în mod tradițional puternică în SUA, pornind de la fondatorii săi – oamenii de știință americani Hans Morgenthau și George Kennan și teoreticianul britanic Edward Carr.
Realiștilor li se opun liberalii, care se sprijină nu pe Hobbes cu pesimismul său antropologic, ci pe Locke, cu conceptul său de om ca tablă goală (tabula rasa) și, parțial, pe Kant, cu pacifismul său, rezultat din moralitatea practicii, mintea și natura ei universală.
Liberalii în Relațiile Internaționale cred că omul poate fi corectat prin disciplinare și reeducare. Aceasta este ceea ce înseamnă proiectul iluminist: să transforme egoistul prădător într-un altruist rezonabil și tolerant, gata să socotească cu ceilalți și să fie sensibil și tolerant cu ei. De aici, teoria progresului.
Tertium non datur. În logică, legea mijlocului exclus (sau principiul mijlocului exclus) afirmă că pentru fiecare propoziție, fie chiar această propoziție, fie negația ei este adevărată.
Cu toate acestea, niciun sistem de logică nu este construit doar pe aceste legi și nici una dintre aceste legi nu oferă reguli de inferență, cum ar fi modus ponens sau legile lui De Morgan.
Leibnitz spunea: “„Orice judecată este fie adevărată, fie falsă” dar nimic nu te opreste să ai o singură judecată cu alternativa ei, ci poti analiza o suită de principii cu alternativele lor.
Exista intotdeauna libertatea de a extinde o judecată si a o compara cu o suită de alte judecăti din care poti allege.
Dar cati vin să aleagă, sa decidă, să gandească? Toti asteaptă doar rezultatele ce li se oferă, iar oferta nu este in favoarea lor.
Dacă realiștii susțin că natura umană este incorigibilă, liberalii susțin că este susceptibilă de a fi corectată și ar trebui corectată. Atât primul, cât și cel din urmă presupun că omul este descendent dintr-o maimuță. Realiștii consideră acest lucru ca pe un fapt incontestabil (om-câine), în timp ce liberalii sunt siguri că societatea are puterea de a schimba însăși natura unei foste fiare și de a scrie tot ce este necesar pe „tăblia goală”.
Dacă da, funcțiile statului se rezumă doar la iluminism și odată ce societatea devine liberală și civilă, statul poate fi dizolvat. Astfel, suveranitatea nu poartă nimic absolut – este doar o măsură temporară. Dacă statul nu face nimic pentru a-și transforma supușii în liberali, devine rău. Numai un stat liberal poate exista, deoarece „democrațiile nu se luptă una împotriva altora”.
In consecintă, aceste state liberale ar trebui să se stingă treptat, degajând calea Guvernului Mondial. După ce au pus bazele unei societăți civile, acestea sunt desființate. O abolire treptată de acest fel este, fără îndoială, progresivă. Aceasta este logica la care asistăm în Uniunea Europeană de astăzi. Globaliștii americani, inclusiv Biden, Obama sau susținătorul „societății deschise” George Soros, subliniază că, în cursul unui astfel de progres, Guvernul Mondial va fi format pe baza SUA și a sateliților săi direcți – aceasta este ceea ce Liga Proiectul Democrațiilor este de fapt.
Din punct de vedere tehnic, liberalismul în relațiile internaționale, care se opune realismului, este adesea denumit „idealism”. Realiștii din relațiile internaționale cred că umanitatea este sortită să rămână așa cum a fost întotdeauna, în timp ce liberalii din relațiile internaționale cred „idealist” în progres, că se presupune că este posibil să se schimbe natura umană. Teoria genului și post-umanismul fac parte din această ideologie – vin din liberalism.
Suntem manipulati să considerăm doar aceste posibilităti, angajate dramatic intr-o luptă cat mai crancenă ca să nu mai avem timp, răbdare si curiozitate să contemplăm si o altă/alte posibilităti.
O altă tendință în relațiile internaționale este marxismul. În acest context, „marxismul” nu este tocmai ceea ce stă la baza politicii externe a URSS.
Clasicul realismului în relațiile internaționale, Edward Carr, a demonstrat că politica externă sovietică – în primul rând, sub Stalin – s-a bazat pe principiile realismului pur. În etapele sale practice, Stalin a pornit de la suveranitatea completă, pe care a asociat-o nu numai cu un stat național, ci mai ales cu „Imperiul său Roșu” și interesele sale.
Ceea ce este cunoscut sub numele de „marxismul în relațiile internaționale” este prezentat în mare parte în troțkism sau în teoriile sistemului mondial de I.Wallerstein. Acesta este idealismul „proletar”.
Aici, întreaga lume este privită ca o singură zonă de progres social, în urma căreia sistemul capitalist ar trebui să devină global.
Cu alte cuvinte, totul se rezumă la stabilirea Guvernului Mondial, cu hegemonia capitalului mondial, care este de natură internațională. Prin asta dovedinduse fără putintă de tăgadă că marxismul cu toate extensiile si apendicele sale este inrădăcinat Talmudic.
Aici, esența umană, așa cum susțin liberalii, depinde de societate sau, mai exact, de relația cu proprietatea asupra mijloacelor de producție. Astfel, natura umană depinde de clasă. În timp ce societatea desființează fiara din om, ea o transformă într-un mecanism social, pe deplin dependent de structura clasei.
Omul nu trăiește și nu gândește, prin el trăiește și gândește clasa.
Cu toate acestea, spre deosebire de liberalismul în relațiile internaționale, marxistii în relațiile internaționale cred că contradicțiile de clasă vor atinge punctul culminant și va avea loc Revoluția Mondială. Aici, greșeala stalinismului este încercarea de a construi socialismul. într-o singură țară, ceea ce duce la versiunea de stânga a național-socialismului.
Abia după ce capitalismul își va îndeplini misiunea de a extermina statele și de a desființa suveranitățile, va fi posibilă o revoluție proletariană internațională.
Până atunci este necesară susținerea capitalismului, în primul rând, de masă. migrația, ideologia drepturilor omului, tot felul de minorități, în primul rând sexuale.[tot ce ni se intamplă acum nouă]
Marxismul contemporan este în principal: pro-liberal, globalist și acceleraționist.
De ce este mai aproape teoria lumii multipolare, de realism sau idealism?
Trebuie subliniat că o figură cheie în teorie nu este clasicul statul național burghez al timpului nou, în formatul sistemului Westfalian și teoria suveranității Machiavelli-Bodin, ci un stat de civilizație – Chang Wei-Wei sau „Spatiile Mari” – K.Schmitt.
O schiță profundă a unei astfel de ordini mondiale multipolare a fost făcută de Samuel Huntington la începutul anilor 90 ai secolului XX. Câteva state de civilizație, după ce au finalizat procesele de integrare regională, devin centre independente de politică mondială. Acesta este subiectul „Teoriei lumii multipolare”.
La prima vedere, Teoria Lumii Multipolare menționează suveranitatea, ceea ce înseamnă realism. Adevărat, dar există o rezervă importantă: aici, purtătorul suveranității nu este doar un stat național, care este o constelație de indivizi separați, ci un stat de mare civilizație, care reunește popoare și culturi sub patronajul orizontului suprem – cu religiii, misiuni istorice(Eurasia) si interese deosebite.
Un stat de civilizație este un nume nou-nouț pentru Imperiu,fie el chinez, islamic, rus, otoman și, desigur, occidental. Astfel de state de mare civilizație au determinat echilibrul politicii planetare în epoca precolumbiană. Colonizarea și înălțarea occidentului a schimbat acest echilibru în favoarea occidentului. Acum, asistăm la o anumită corecție istorică. Non-Occidentul se face din nou simțit.
Rusia se luptă cu occidentul în Ucraina pentru controlul unui teritoriu limitrof dar major din punct de vedere strategic. China concurează pentru dominația în economia globală. Islamul duce un jihad cultural și religios cu imperialismul și hegemonia occidentală. India devine o entitate globală cu drepturi depline.
Resursele și potențialul demografic al Africii fac din ea un jucător major de facto în viitorul apropiat. Și America Latină declară dreptul la independență.
Noile entități – state de civilizație și până acum doar civilizații, care reflectă tot mai mult asupra integrării lor în blocuri suverane puternice, „spații mari”, sunt considerate noi figuri ale realismului planetar.
Dar, spre deosebire de statele naționale obișnuite, stabilite pe modelele regimurilor burgheze europene, statele de mare civilizație sunt invariabil ceva mult mai mare decât unificarea accidentală a fiarelor egoiste agresive, așa cum văd realiștii occidentali societatea.
Spre deosebire de statele obișnuite, un stat de mare civilizație se construiește în jurul unei misiuni, a unei idei, a unui sistem de valori, care au nu numai calități practice și pragmatice. Aceasta înseamnă că nu putem aplica aici în totalitate principiul realismului, care nu ține cont de această dimensiune ideală.
Avem de-a face astfel cu un idealism care este radical diferit de cel liberal, întrucât liberalismul este ideologia dominantă a unei singure civilizații – occidentală. Toate celelalte, fiind unice și bazându-se pe propriile valori tradiționale, sunt orientate către alte concepte. Din acest motiv, putem descrie idealismul civilizaţiilor non-occidentale în ascensiune, care modelează o lume multipolară, la fel de iliberală.
Statele de mare civilizație în teoria lumii multipolare încorporează simultan elemente atât de realism, cât și de liberalism în relațiile internaționale.
Din realism ele împrumută principiul suveranității absolute, absența oricărei instanțe obligatorii la nivel planetar. Fiecare civilizație este pe deplin suverană și nu raportează niciunui guvern mondial.
Prin urmare, există „haos” condiționat între stările de mare civilizație, ca în teoriile realismului clasic. Dar, spre deosebire de aceste teorii, avem de-a face cu o entitate diferită – nu cu un stat național, conceput pe principiile europene, ci cu un sistem complet nou, bazat pe concepte autonome despre om, Dumnezeu, societate, spațiu și timp, rezultat din specificul unui cod cultural concret – eurasiatic, chinez, islamic, indian, african etc.
Acest tip de realism poate fi descris drept civilizațional, se bazează nu pe logica lui Hobbes, care explică existența lui Leviatan prin natura inițial malefică și agresivă a omului-fiară, ci pe credințele unor comunități mari unite prin tradiție, adesea sacră în supremația ideilor și standardelor pe care le consideră universale.
Această universalitate este limitată de „spațiile mari”, adică de limitele unui anumit Imperiu. În interiorul unui astfel de „spațiu mare” este recunoscut și este constituțional. Pe asta se bazează suveranitatea sa.
Dar în acest caz, nu este egoist și materialist, ci sacru și spiritual.
Idealismul în teoria lumii multipolare
Idealismul este prezent aici din plin. Acesta nu este idealismul lui Locke sau Kant, deoarece nu există universalism, nici un concept că există anumite „valori panumane”, care sunt comune tuturor și de dragul cărora trebuie să sacrificăm suveranitatea.
Acest idealism al civilizațiilor este departe de a fi liberal, este iliberal. Fiecare dintre aceste civilizațiile sunt încrezătoare în caracterul absolut al valorilor sale tradiționale și toate sunt considerabil diferite de ceea ce oferă Occidentul globalist contemporan.
Religiile diferă, antropologiile diferă, ontologiile diferă. Iar știința politică occidentală, care se rezumă la știința politică americană, unde totul se bazează pe opoziția dintre „democrații” și „regimuri autoritare”, este doar tăiată.
Idealismul este prezent, nu în favoarea democrației liberale, ca „scopuri și vârfuri ale progresului”.
Idealul este diferit în fiecare civilizație. Undeva nu are nimic de-a face cu cel occidental. Undeva este similar, dar doar parțial. Despre asta este iliberalismul – argumentele civilizației liberale occidentale contemporane ca model universal sunt respinse și înlocuite cu un sistem propriu de valori tradiționale profund morale în funcție de civilizație – rusă, chineză, islamică, indiană etc.
În cazul statelor de mare civilizație, idealismul este legat de o idee specifică, care reflectă scopurile, bazele și orientările acestei civilizații. Aici, vorbim nu doar despre încrederea în istorie și trecut, ci despre un proiect care necesită concentrare a eforturilor, voință și un orizont intelectual substanțial.
Această Idee are o natură care este diferită de o simplă privire de ansamblu asupra intereselor naționale, care este tipică realismului. Prezența unui scop suprem, transcendental determină viitorul, calea dezvoltării în conformitate cu ceea ce fiecare civilizație consideră bine și alege să urmeze în contextul ei istoric.
La fel ca și în idealismul liberal, vorbim despre dorința de a urma potrivit, care determină scopurile și mijloacele de a progresa în viitor. Dar idealul aici este radical diferit: în loc de individualism extrem, materialism și perfecționare a sferei exclusiv tehnice a societății, pe care Occidentul liberal încearcă să o afirme ca un criteriu panhuman.
Această formă poate conține pretenția de a deveni universală, dar spre deosebire de Occident, statele marei civilizații recunosc legitimitatea altor forme și le respectă. O lume multipolară începe cu recunoașterea celorlalți, care sunt aproape și ale căror interese sau valori pot fi diferite. Multipolaritatea recunoaște pluralismul ideilor și idealurilor și recunoaște dreptul celorlalți la existență și diferență.
Acesta este cel care stă la baza conflictului dintre unipolaritate și multipolaritate.
Occidentul liberal pornește de la faptul că întreaga umanitate are un singur ideal și o singură direcție de dezvoltare – Occidentul. Tot ceea ce este tipic celorlalți, ceea ce nu coincide cu identitatea și valorile Occidentului este privit ca „ostil”, „autoritar” și „ilegitim”.
În cel mai bun caz, este văzută ca fiind „în urmă”, care necesită corectare. Astfel, în practică, idealismul liberal în formatul său globalist coincide cu rasismul cultural, imperialismul și hegemonia. Afirmațiile civilizației într-un model multipolar contrastează acest „ideal” cu propriile concepte și orientări.
Rusia a încercat în mod tradițional să trateze imperiul eurasiatic continental ca bazându-se pe valorile colectivismului, solidarității, justiției și tradiției ortodoxe. Acesta este un ideal destul de diferit. Destul de iliberal, dacă e să fim de acord cu modul în care se definește liberalismul occidental contemporan.
Civilizația rusă (lumea rusă) are propriul universalism, care se face simțit în natura universală a Bisericii Ortodoxe și, în perioada sovietică –în credința în victoria socialismului și comunismului la scară globală.
Proiectul chinez „Community of Common Destiny” – “Comunitatea Destinului Comun” a lui Xi Jinping sau teoria Tian Xia întruchipează versiunea pe scară largă a idealului tradițional confucianist al Regatului Ceresc, Imperiul Chinez, care se află în centrul lumii şi care oferă celorlalte naţiuni codul cultural chinez ca ideal etic, filosofic şi socio-politic.
Dar visul chinez – atât în versiunea sa comunistă și deschis anti-burgheză, anti-individualistă, cât și în formatul său tradițional confucianist, este foarte departe de fundamentele sale de liberalismul occidental și este, de fapt, iliberal.
Civilizația islamică are propriile sale principii de nezdruncinat și este orientată spre diseminarea islamului la scară globală – ca „ultima religie”. Considerată normală pentru această civilizație este instituirea unui sistem socio-politic pe principiile sharia și loialitatea față de postulate religioase fundamentale. Acesta, la rândul său, este un proiect iliberal.
India s-a îndreptat din ce în ce mai des în ultimele decenii la bazele civilizației vedice – în parte, la sistemul de caste (varne), la eliberarea de modelele coloniale ale filosofiei și la afirmarea principiilor hinduse în cultura, educatia, politica. India, de asemenea, se vede ca centrul civilizației globale și al tradiției sale – ca vârful spiritului uman.
Indirect, acest lucru devine vizibil prin răspândirea formelor prozelitiste simplificate ale hinduismului – cum ar fi yoga și practicile spirituale. Aparent, filosofia Vedanta nu are nimic în comun cu principiile globalismului liberal. Pentru un hinduist tradițional, societatea occidentală contemporană este martoră la forma extremă de degradare, confuzie și răsturnare a tuturor valorilor tradiționale, care este tipică epocii întunecate – Kali Yuga.
Continentul african produce propriile proiecte de civilizație, cel mai adesea sub forma panafricanismului. La baza lor se află vectorul anti-occidental și îndemnul indigenilor din Africa de a se întoarce la tradițiile lor pre-coloniale. Panafricanismul are mai multe ramuri, care practică diferite interpretări ale ideii africane și modalități de implementare a acesteia în viitor. Dar toți resping în unanimitate liberalismul, ceea ce înseamnă că și Africa urmează calea iliberalismului.
Același lucru este caracteristic țărilor din America Latină, care sunt dornice să-și identifice diferențele atât față de SUA, cât și din Europa de Vest. Ideea Americii Latine se bazează pe amestecul dintre catolicism, dispărut sau complet dispărut în Occident, dar destul de activ în America de Sud și tradițiile reînviate ale popoarelor autohtone. Acesta este încă un exemplu de iliberalism civilizațional.
Drept urmare, ideile rusești, chineze și islamice au un potențial universal pronunțat. Urmează India, în timp ce Africa și America Latină își păstrează până acum proiectele în limitele continentelor corespunzătoare. Deși răspândirea largă a africanilor în întreaga lume îi determină pe unii teoreticieni să se gândească să creeze – în primul rând, în SUA și UE – zone autonome africane autonome pe principiul Quilombo brazilian.
Creșterea populației latino-americane în SUA ar putea produce în viitor o influență considerabilă asupra civilizației nord-americane și asupra sistemului de valori dominant, care, în virtutea fundației catolice și a legăturilor supraviețuitoare cu societatea tradițională, ar putea intra mai devreme sau mai târziu în conflict cu liberalismul, care are rădăcini protestante și clar vizibile anglo-saxone.
Din acest motiv, lupta dintre ordinele mondiale unipolare și multipolare reprezintă ciocnirea ideilor. Pe de o parte, există liberalismul, care încearcă să-și apere pozițiile dominante la scară globală, în timp ce, pe de altă parte, există mai multe versiuni de iliberalism, care devine din ce în ce mai vizibil în țările blocului multipolar.
Atlanta 27 nov. 2013
Tupeu jidanesc:
,,Itzic voia neapărat să îl întâlnească pe Papa. Și îi tot scria el, îi scria, Papa nimic, nu îi acordă atenție.
Și trec așa 30 de ani, până într-o zi, Papa face o vizită în Israel.
Toate bune și frumoase, se întâlnește Papa cu Primul-Ministru, discută, pun la cale, etc.
La un moment dat, Primul-Ministru zice:
– Sfinția Voastră, înainte de a pleca, aș avea o rugăminte!
– Vă ascult, spuse Papa.
Știți, avem aici în Israel pe unul Itzic, de 30 de ani vă scrie în fiecare zi o scrisoare, va roagă să-l primiți în audiență și de fiecare dată l-ați refuzat. În spiritul creștinătății, n-ați vrea, dacă tot sunteți aici, să-l primiți, să vedeți ce vrea, e păcat, de 30 de ani vrea să vă vorbească, va rog frumos, doar 5 minute!
-Bine, bine, zice Papa, să vină la mine!
Vine Itzic, sărută mâna Papei și-i zice:
-Știți, eu de 30 de ani vreau să vă întâlnesc, am o problemă și aș vrea să mă ajutați.
-Spune Itzic!
-Știți, eu am un restaurant. Mare, frumos, mâncare bună, băutură bună, ieftin, toată lumea vine să mănânce la mine.
-Bravo Itzic, ești un spirit întreprinzător!
-Da, dar eu am restaurantul de la tatăl meu.
-Foarte frumos, ai preluat afacerea, ai dezvoltat-o…
-Da, dar tatăl meu îl avea de la tatăl lui.
-Bine Itzic, Înțeleg, a fost o afacere în familie, ați muncit din greu…
-Da, dar tatăl tatălui meu îl avea de la tatăl lui.
-Itzic, am înțeles, comerțul este o trăsătură a familiei, foarte frumos!
-Da, dar și tatăl tatălui tatălui meu îl avea de la tatăl lui…
-Itzic, mă exasperezi, nu înțeleg, unde vrei să mă duci, pe vremea lui Hristos?
-Exact, vedeți, ați înțeles, e vorba despre Cina Cea de Taină… a rămas neplătită …’’
NU-I MAI UMILIȚI PE SĂRMANII ACADEMICIENI OBLIGÂNDU-I SĂ-ȘI SCOATĂ INDECENT LA VEDERE LIPSA DE CARACTER
de prof. dr. Adrian Severin – 22 noiembrie 2023
Ca și biserica națională sau banca națională, Academia Română face parte din mitologia națională. Ea este, prin membrii săi, oameni de știință autentici sau presupuși, un simbol al spiritualității și creativității intelectuale ale națiunii.
În Franța, membrii Academiei poartă supranumele de „nemuritori”. Aceasta chiar dacă, din cauza vârstei, ei sunt aproape de moarte. Sau poate tocmai de aceea.
În prag de sfârșit al existenței pământene, tot ceea ce le-a mai rămas de păzit în lumea mizerabilă de aici este demnitatea. Azilanți de lux în turnul de fildeș al științei, în așteptarea întâlnirii cu olimpienii pe Câmpiile Elizee, nu mai au de ce se teme, și deci nici motive, dar nici vitalitate pentru a mai da exemple rele. De aceea își pot permite să dea numai sfaturi bune. Au ajuns la momentul potrivit pentru a uni talentul cu caracterul.
Înainte de a-și întâlni Creatorul pot spune, cum poate nu au făcut în anii marilor ambiții ale tinereții, adevărul. Ori, cel puțin, își pot permite să nu îl nege. Pot să nu mai fie corecți politic și astfel să dea o lecție de morală care îi va face să trăiască veșnic în memoria societății, mai mult decât cu contribuțiile științifice, supuse și ele eroziunii timpului. Înainte de a ajunge în sperata viață veșnică de dincolo de lumea certă de aici, au intrat în viața veșnică a spiritualității celei din urmă.
Desigur, viața celor mai mulți a fost plină de păcate, dar ajunși „nemuritori”, la granița cu „viața veșnică”, trebuie să le uităm turpitudinile, de care fizic nu mai sunt în stare, și să ne prefacem a-i crede sfinți, nu pentru că așa sunt sau au fost, ci pentru că ultimul serviciu pe care îl mai pot face lumii este să îi ofere modele de urmat și să îi permită a spera că sfințenia este posibilă.
Acesta este mitul: o istorie exemplară. El nu ne spune cum suntem, ci cum credem că ar trebui să fim și spre ce ar trebui să tindem. Dacă istoria este precum farul care ne arată cât de mult ne-am depărtat de țărm, mitul este asemenea farului care ne arată unde este țărmul la care trebuie să acostăm. Fără acest din urmă far corabia națiunii rămâne a rătăci pe oceanul istoriei în derivă.
Cu circa o săptămână în urmă, în București a apărut un afiș care anunța, pentru data de 22 noiembrie a.c., o lansare de carte la sediul Academiei române. Fiind vorba despre o lucrare referitoare la resursele minerale ale României ca unul dintre principalele atuuri ale acesteia, atuuri care ar trebui folosite strategic în competiția cu alți actori ai scenei globale, și totodată despre o operă tradusă în China, deci de interes pentru principala superputere emergentă a lumii, ca o dovadă a importanței atuurilor națiunii române din perspectivă geostrategică, autorul a ținut să spun și eu, ca fost ministru de externe român, profesor de drept internațional și cunoscător al relațiilor internaționale, câteva cuvinte cu prilejul acestui eveniment. Aflu că mulți așteptau cu interes discursul meu. Probabil unii cred că mă pricep la geostrategie și că, totodată, îmi iubesc țara.
Participarea mea și afișul evenimentului, pe care numele meu figura, au fost discutate de autor cu academicianul Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei române, care a fost de acord cu ele, fiind dispus să fie și gazda întregii întâmplări. Altminteri afișul nu ar fi putut apărea. Aceasta după ce o altă instituție publică de prim rang, presupus națională, apreciase că a ne afișa acum cu China este „inoportun”. Evident, mi-am dat și eu acordul ca să particip și să vorbesc, răspunzând astfel rugăminților insistente ale autorului.
Totul pentru ca la scurt timp după punerea în circulație a afișului menționat, incluzând lista invitaților-oratori, „cineva din conducerea Academiei române” să îi telefoneze autorului și să îi pună în vedere, cu caracter nenegociabil, că „Adrian Severin nu poate figura printre vorbitori”. La întrebarea legitimă privind rațiunea acestei schimbări intempestive răspunsul, în același timp laș și arogant, a sunat implacabil: „aceasta este decizia noastră”.
„Decizia lor” era, de fapt, evident, alta, dar „poliția gândirii” instalată în România, care veghează din subteranele puterii de stat la apărea „corectitudinii politice” decretate de ea și de stăpânii ei, i-a obligat să și-o schimbe, testându-le, astfel, lașitatea, reflexele de târâtoare și deficitul de demnitate, și împingându-i să scoată indecent la vedere precaritatea viziunii asupra intereselor vitale ale neamului, altminteri slăvit pe la tot felul de șuete mediatice pășuniste, asociată cu instinctul tranzacționismului moral.
Fapt cu atât mai grav cu cât la vârsta și poziția lor nimeni nu le mai putea face ceva. Iar asta este prejudiciabil nu pentru mine, care nu mai am nimic de dovedit și nu mai aștept nimic de la nimeni, și nici pentru autorul cărții ce va fi lansată, ci pentru trăinicia mitului și pentru continuarea visului dătător de speranța că măcar Academia română este un templu al demnității românești, de unde soarele măreției naționale va putea lumina cândva norocul acestui nefericit popor.
Întâmplarea mi-a amintit de romanul lui Sven Hassel, Gestapo. Acolo un anchetator SS îl obligă pe un venerabil general, care păcătuise față de Führerul Adolf Hitler prin nu mai țin minte ce act de incorectitudine politică, să execute săritura mingii după ce în cizme i se introdusese câte o pietricică. În loc să refuze cu demnitate, generalul a executat ordinul în speranța, pe cât de irațională pe atât de deșartă, că supunându-se torturii va scăpa cu viață pentru oricum scurtul timp lăsat lui de legile biologice.
A făcut-o în râsul asistenței stârnit de ridicolul mișcărilor bătrânului, altădată mândru, dar acum părăsit de curaj, până când, devastat de durere și secătuit de energie acesta și-a scăpat sfincterele de sub control și a defecat în propriile izmene și încălțări. Cei care îl supuseseră unor asemenea cruzimi nu voiau doar să îl umilească pe el, ci să distrugă onorabilitatea armatei, ca simbol al bravurii, iscusinței și demnității germane, compromițând astfel până și speranța într-o posibilă rezistență a acesteia împotriva răului lăuntric.
Ce respect să acorzi unei armate cu generali care fac pe ei? Ce respect să acorzi unei Academii cu academicieni care „fac pe ei”? Și dacă Academia arată așa, cum arată restul instituțiilor statului? Și dacă „nemuritorii” se comportă așa, ce respect mai poți avea pentru muritori?!
Acest comportament rușinos nu este fără precedent. Dimpotrivă, el tinde să devină regula.
Cu numai câteva săptămâni înainte, o conferință cu tema „Locul României în contextul geopolitic actual”, inițial aprobată entuziast, care ar fi trebuit să se țină în amfiteatrul Bibliotecii Academiei române, a fost anulată în ultimul moment sub pretextul că sala ar fi intrat brusc în reparații. Anterior acestei anulări, pe rețelele sociale, dar, desigur, și pe canale oculte, pegra globalismului cultural neomarxist protestase împotriva faptului că respectivul eveniment urma a se desfășura în spațiul Academiei. Și, ca prin farmec, academicienii au făcut trei tumbe și s-a conformat.
Trei încercări de reprogramare a evenimentului în alte spații, de fiecare dată inițial aprobate pentru a fi apoi respinse sub cele mai ridicole pretexte, au avut ca factor comun argumentul laș susurat cu falsă înțelepciune la urechea solicitanților: „nu-i momentul”. Desigur, pentru a servi adevărul și națiunea niciodată nu-i momentul; iar când, în fine, este momentul, atunci este „prea târziu”. Vivat academia!
Și în fața cui au cedat umil acești „nemuritori”? În fața exponenților unor interese oculte, antidemocratice și antinaționale, care sunt atât de limitați intelectual, atât de castrați caracterial și atât de disperați politic văzând că România profundă nu li se închină, încât se tem chiar și de câteva cuvinte spuse în fața unui public, inevitabil limitat din punct de vedere numeric, prezent într-o sală de reuniuni a Academiei României.
Atât de „convinși” sunt aceștia de justețea cauzei lor, de susținerea lor populară, de capacitatea de a concura pe piața ideilor și de șansele izbânzii în confruntarea politică dintr-o Românie cu opțiuni oricum disciplinate de puterile străine, încât o simplă cuvântare a unei persoane fizice, aflată în afara partidelor și a arenei electorale, îi alertează maxim și, pentru a-i face vocea neauzită, sunt gata să distrugă mitul fondator al principalei instituții a spiritualității naționale, oficializând secretul de toți cunoscut, dar tot de toți trecut sub binecuvântată tăcere, că și „regele academic” este gol. Ca să nu mai vorbim despre încălcarea libertății de conștiință și de expresie altminteri garantată de Constituție.
A-i supune presiunii politice pe venerabilii incapabili să își înfrângă vechile instincte ale clientelismului și supunerii față de puterea politică, exploatându-le slăbiciunile de caracter, este deja o crimă. Când îi vezi cât de speriați sunt să nu indispună statul subteran prin poziții apreciate de acesta ca inoportune, te apucă o infinită milă, care se amestecă cu revolta, și conchizi că asemenea presiuni sunt de-a dreptul o crimă săvârșită cu cruzimi.
Când observi, însă, că, dincolo de relele tratamente aplicate unor persoane cu caractere în general modeste, care, în costume de vicleim, pun în amuzant contrast aparența cu esența, o putere invizibilă și ilegitimă distruge respectabilitatea unei instituții esențiale pentru creativitatea specifică și prestigiul națiunii române, realizezi că te afli în fața unei amenințări căreia dacă nu i se va pune capăt prin actul solidar al întregii societăți românești, va afecta viitorul nostru al tuturor.
În fața unui asemenea pericol, precum și conștient de incapacitatea actualului Președinte al Academiei, Ioan Aurel Pop, de a rezista la asaltul tenebrelor antinaționale și antidemocratice, câteva interviuri pe la televiziunile de nișă, discursuri teoretice și articole de presă, fie ele și patetice, neputând înlocui rezistența efectivă, eficientă, consecventă și curajoasă, cu regret și chiar ca semn al simpatiei personale pe care i-o port, mă alătur vocilor celor ce îi cer să demisioneze din înalta funcție în prezent deținută și pe care, în mod evident, nu are mijloacele, obiective și subiective, pentru o apăra și servi.
Decât să intre în istorie cu numele celui care a fost complice la îngenuncherea Academiei în fața unei puteri politice primitive, trădătoare și retrograde, mai bine să intre ca unul care a avut cel puțin tăria de a-i întoarce spatele și a-i trânti ușa în nas. Nu are de pierdut decât lanțurile.
Dacă nu ai forța să te iei de piept cu răul, cel puțin demască-l, numește-l, refuză să îi fii un rușinos alibi!
„Dacă mâna-ți slabă, sceptrul ți-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă!”
Sursa: https://www.cotidianul.ro/nu-i-mai-umiliti-pe-sarmanii-academicieni-obligandu-i-sa-si-scoata-idecent-la-vedere-lipsa-de-caracter
„MAREA DEPOSEDARE”: CUM EI POT DEȚINE TOTUL
de Ellen Brown
„‘Nu vei deține nimic și vei fi fericit’? David Webb a trecut prin istoria de 50 de ani a tuturor constructelor legale care au fost puse în aplicare pentru a permite din punct de vedere tehnic acest lucru să se întâmple.” [citat din articolul Interviu din 2 octombrie intitulat „The Great Taking: Who Really Owns Your Assets?” – “Marea deposedare: Cine in realitate poseda everea ta?]
S-a estimat că balonul derivatelor depășește un cvadrilion de dolari (un cvadrilion este 1.000 de trilioane sau 1miliom de miliarde). Întregul PIB al lumii este estimat la 105 trilioane de dolari, sau 10% dintr-un cvadrilion; iar bogăția colectivă a lumii este estimată la 360 de trilioane de dolari. În mod clar, nu există suficiente garanții nicăieri pentru a satisface toate creanțele derivate. Majoritatea instrumentelor derivate implică acum swap-uri pe rata dobânzii, iar ratele dobânzilor au crescut.
Bula pare gata să izbucnească.
Cine au fost contrapărțile îndrăznețe care s-au înscris pentru a accepta cealaltă parte a acestor pariuri riscante pe derivate? Inițial, se pare, erau bănci – conduse de patru mega-bănci, “JP Morgan Chase”, “Citibank”, “Goldman Sachs” și “Bank of America”.
Dar, potrivit unei cărți din 2023 numită “The Great Taking” – “Marea deposedare”, a veteranului manager de fonduri speculate David Rogers Webb, riscul de contrapartidă pentru toate aceste pariuri este asumat în cele din urmă de o entitate numită Depository Trust & Clearing Corporation (DTCC), prin nominalizatul său Cede & Co. [Vezi și Greg Morse, „Who Owns America? Cede & DTCC,” și A. Freed, „Who Really Owns Your Money? Part I, The DTCC”]. Cede & Co. este acum proprietarul evidenței tuturor acțiunilor, obligațiunilor, titlurilor de valoare digitalizate, creditelor ipotecare și multe altele; și este serios subcapitalizat, deținând un capital de doar 3,5 miliarde de dolari, în mod clar nu este suficient pentru a satisface toate revendicările potențiale derivate. Webb crede că acest lucru este intenționat.
Ce se întâmplă dacă DTCC dă faliment? În conformitate cu Legea privind prevenirea abuzului în faliment și protecția consumatorilor (BAPCPA) din 2005, instrumentele derivate au „super-prioritate” în faliment. (BAPCPA protejează de fapt băncile și solicitanții de instrumente derivate, mai degrabă decât consumatorii; a fost același act care a eliminat protecția în caz de faliment pentru studenți.)
Solicitanții de produse derivate nici măcar nu trebuie să treacă prin instanța de faliment, ci pur și simplu pot prelua garanția din patrimoniul falimentat, fără a lăsa nimic pentru ceilalți creditori garantați (inclusiv guvernele de stat și locale) sau creditorii negarantați ai băncilor (inclusiv noi, deponenții).
Și, în acest caz, „moțiunea falimentară” – deținerile DTCC/Cede & Co. – include toate acțiunile noastre, obligațiunile, titlurile de valoare digitalizate, creditele ipotecare și multe altele.
Sună ca o teorie a conspirației, dar totul este prevăzut în Codul Comercial Uniform (UCC), testat în precedent și validat prin hotărâri judecătorești. UCC este un set privat de reguli standardizate pentru tranzacționarea afacerilor, care a fost ratificat de toate cele 50 de state și include prevederi cheie care au fost „armonizate” cu legile altor țări din orbita vestică.
UCC – Codul Comercial Uniform face lectura plictisitoare și nu este clar, dar Webb a ales cu sârguință limbajul legal obscur și demonstrează că „ei” le au pe toate blocate. Ei pot lua totul dintr-o singură lovitură, fără să meargă măcar în instanță. În mod ideal, trebuie să facem Congresul să modifice unele legi, începând cu prevederile super-prioritare ale Legii falimentului din 2005. Chiar și miliardarii, notează Webb, riscă să-și piardă participațiile; și au puterea de a lua măsuri.
Despre Marea Luare și autorul ei
După cum este detaliat în introducere, „David Rogers Webb are o experiență profundă în investigații și analize în medii provocatoare și înșelătoare, inclusiv avântul fuziunilor și achizițiilor din anii 80, investițiile de risc și piețele financiare publice. El a gestionat fonduri speculative pe parcursul perioadei care a cuprins extremele bulei și crizei dot-com, producând un randament brut de peste 320%, în timp ce indicii S&P 500 și NASDAQ au avut pierderi.
Printre clienții săi se numără unii dintre cei mai mari investitori instituționali internaționali.”
O prefață personală lungă a cărții nu numai că stabilește aceste bune credințe, dar spune o poveste interesantă cu privire la istoria familiei sale și la ascensiunea și căderea orașului său natal, Cleveland, în Marea Depresiune.
În ceea ce privește despre ce este vorba în carte, Webb rezumă în introducere:
“Este vorba despre luarea de garanții (toate), jocul final al superciclului actual de acumulare a datoriilor sincrone la nivel global.”
Această schemă este executată printr-un design inteligent, planificat îndelung, a cărui îndrăzneală și amploare este greu de cuprins pentru minte. Sunt incluse toate activele financiare și depozitele bancare, toate acțiunile și obligațiunile; și, prin urmare, toate proprietățile subiacente ale tuturor corporațiilor publice, inclusiv toate stocurile, instalațiile și echipamentele; terenuri, zăcăminte minerale, invenții și proprietate intelectuală.
De asemenea, vor fi luate proprietăți personale și imobile deținute privat, finanțate cu orice sumă de datorii, la fel ca și activele întreprinderilor private care au fost finanțate cu datorii. Dacă chiar și parțial reușește, aceasta va fi cea mai mare cucerire și subjugare din istoria lumii.
S-ar putea să trebuiască să citiți cartea pentru a fi convins, dar nu este lungă, este disponibilă gratuit pe net și este foarte mult menționată și in notele de subsol.
Voi încerca să rezum principalele lui puncte, dar mai întâi o privire asupra problemei derivatelor și cum au scăpat de sub control.
Norul de ciuperci derivate
Un „derivat financiar” este definit ca „un titlu de valoare a cărui valoare depinde de sau este derivată dintr-un activ sau active suport. Instrumentul derivat reprezintă un contract între două sau mai multe părți, iar prețul acestuia fluctuează în funcție de valoarea activului din care este derivat.”
Warren Buffett a descris derivatele drept „arme de distrugere financiară în masă”, dar nu au început așa. Inițial, acestea au fost o formă de asigurare pentru fermieri pentru a garanta prețul recoltelor viitoare. Într-un contract futures/viitor tipic, morarul ar plăti un preț fix pentru grâul nerecoltat încă. Morarul și-a asumat riscul ca recoltele să eșueze sau prețurile pieței să scadă, în timp ce fermierul și-a asumat riscul ca prețurile să crească, limitându-și potențialul profit.
În ambele cazuri, fermierul a livrat de fapt produsul, sau atât de mult din el cât a produs el. Piața instrumentelor derivate a explodat atunci când speculatorilor li s-a permis să parieze pe creșterea sau scăderea prețurilor, a ratelor de schimb, a ratelor dobânzilor și a altor „active suport” fără să dețină sau să livreze efectiv „suportul”.
Ca la o pistă de curse, pariurile puteau fi plasate fără a deține calul, așa că nu exista o limită a numărului potențial de pariuri. Speculatorii își puteau „acoperi pariurile” vânzând în lipsă – împrumutând și vânzând acțiuni sau alte active pe care de fapt nu le dețineau. A fost o formă de contrafacere care nu numai că a diluat valoarea acțiunilor „reale”, dar a condus la scăderea prețului acțiunilor, în multe cazuri, ducând compania în faliment, astfel încât vânzătorii în lipsă nu trebuiau să acopere sau să „livreze” deloc. (numit „naked shorting”).
Această formă de jocuri de noroc a fost permisă și încurajată datorită unui număr de modificări de reglementare, inclusiv Actul de Modernizare a Commodity Futures din 2000 (CFMA), care abrogă părți cheie din Legea Glass-Steagall care separă banca comercială de cea de investiții; Legea falimentului din 2005, care garantează recuperarea pentru speculatorii de instrumente financiare derivate; și ridicarea regulii de creștere, care permitea vânzarea în lipsă doar atunci când un stoc era în creștere.
Introducerea DTC, DTCC și Cede & Co.
În instrumentele derivate tranzacționate la bursă, o terță parte, numită clearinghouse, se asigură că pariurile sunt plătite, rol jucat inițial de bancă. Și aici intervin UCC și DTCC. Banca ia titlul în „numele străzii” și îl pune în comun cu alte acțiuni „fungibile”. Conform UCC, cumpărătorul acțiunilor nu deține titlul de proprietate; are doar „un drept de garanție”, făcându-l un creditor chirografar. El are o revendicare contractuală asupra unei părți dintr-un grup de acțiuni deținute în numele străzii, presupunând că au mai rămas acțiuni după ce creditorii garantați au intrat.
Webb scrie:
“La sfârșitul anilor 1960, ceva numit Comitetul pentru industria bancară și a valorilor mobiliare (BASIC) a fost format pentru a găsi o soluție la „criza actelor”. Părea că povara gestionării certificatelor de acțiuni fizice a devenit brusc prea mare, atât de mult încât Bursa de Valori din New York a suspendat tranzacționarea câteva zile. „Legislatorii” au cerut apoi guvernului să intre în proces.
Raportul BASIC a recomandat trecerea de la procesarea certificatelor de acțiuni fizice la transferuri de proprietate „înregistrate în cont” prin înregistrări computerizate într-o companie de încredere care ar deține certificatele subiacente „imobilizate”.
Astfel a fost înființată Depository Trust Company (DTC), care și-a început activitatea în 1973, după ce președintele Nixon a decuplat dolarul de aur la nivel internațional. DTC a decuplat proprietatea de acțiuni de certificatele de acțiuni pe hârtie. Cumpărătorii care au pus banii au devenit doar „beneficiari efectivi” cu drept de dobândă, dividende și drepturi de vot, lăsând titlul de înregistrare în DTC.
Depository Trust and Clearing Corporation (DTCC) a fost înființată în 1999 pentru a combina funcțiile DTC și ale National Securities Clearing Corporation (NSCC). DTCC decontează majoritatea tranzacțiilor cu valori mobiliare din S.U.A. Titlul de înregistrare este cu nominalizatul DTC, Cede & Co.
Conform Wikipedia: “Cede and Company (cunoscută și ca Cede and Co. sau Cede & Co.), prescurtare pentru „depozitarul de certificate”, este o instituție financiară specializată din Statele Unite ale Americii care procesează transferurile de certificate de acțiuni în numele Depository Trust Company, depozitarul central de valori mobiliare utilizat. de către United States National Market System, care include New York Stock Exchange, și Nasdaq.”
Cede deține din punct de vedere tehnic majoritatea acțiunilor emise public din Statele Unite. Astfel, majoritatea investitorilor nu dețin ei înșiși drepturi de proprietate directe în stoc, ci mai degrabă au drepturi contractuale care fac parte dintr-un lanț de drepturi contractuale care implică Cede.
Valorile mobiliare deținute la Depository Trust Company sunt înregistrate pe numele său nominalizat, Cede & Co., și înregistrate în registrele sale pe numele firmei de brokeraj prin care au fost achiziționate; în registrele firmei de brokeraj, acestea sunt alocate în conturile beneficiarilor lor efectivi. [Subliniere adăugată.]
Greg Morse observă că definiția din dicționar pentru „cede” este „renunțarea la titlu”.
„Armonizarea” Regulilor
Următorul pas în procesul de decuplare a fost stabilirea „certitudinii juridice” că creditorii „unși” ar putea lua totul, prin modificarea UCC în toate cele 50 de state. Acest lucru a fost făcut în liniște de-a lungul multor ani, fără un act al Congresului. Faptele cheie, notează Webb, sunt următoarele:
• Proprietatea titlurilor de valoare ca proprietate a fost înlocuită cu un nou concept legal de „drept de garanție”, care este o creanță contractuală care asigură o poziție foarte slabă în cazul în care furnizorul de cont [bancă/agent de compensare] devine insolvabil.
• Toate valorile mobiliare sunt deținute în formă comună nesegregată. Titlurile de valoare utilizate ca garanție și cele care sunt restricționate pentru o astfel de utilizare sunt deținute în același pool.
• Toți deținătorii de cont, inclusiv cei care au interzis utilizarea titlurilor lor ca garanție, trebuie, prin lege, să primească doar o cotă proporțională din activele reziduale.
• „Revendicarea”, adică preluarea propriilor valori mobiliare în caz de insolvență, este absolut interzisă.
• Furnizorii de conturi pot împrumuta în mod legal titluri comune pentru a garanta tranzacționarea și finanțarea proprie.
• „Safe Harbor” asigură prioritatea creditorilor garantați la valorile mobiliare comune înaintea deținătorilor de cont.
• Pretenția de prioritate absolută a creditorilor garantați la valorile mobiliare ale clienților în comun a fost susținută de instanțele de judecată.
Următorul pas a fost „armonizarea” legilor la nivel internațional, astfel încât să nu existe scăpare, cel puțin pe orbita vestică. Webb a învățat acest lucru din experiența personală, după ce s-a mutat în Suedia pentru a scăpa, doar pentru ca legea suedeză să fie „armonizată” ulterior cu prevederile privind „certitudinea juridică” ale UCC.
„Safe Harbor” în Codul falimentului
Ultimul pas a fost stabilirea „safe harbor” în revizuirile Codului falimentului din 2005 – adică „safe harbor” pentru creditorii garantați împotriva cerințelor clienților față de propriile active”.
Webb citează din cartea profesorului de drept Stephen Lubben, Codul falimentului fără porturi sigure:
“În urma modificărilor din 2005 aduse Codului, este greu de imaginat un derivat care nu este supus unui tratament special. Porturile de siguranță acoperă o gamă largă de contracte care ar putea fi considerate derivate, inclusiv contracte cu valori mobiliare, contracte cu mărfuri, contracte forward, acorduri de răscumpărare și, cel mai important, acorduri de swap.”
Porturile de siguranță , așa cum sunt adoptate în prezent, au fost promovate de industria derivatelor ca măsuri necesare . . . Argumentul privind riscul sistemic pentru porturile de siguranță se bazează pe convingerea că incapacitatea de a închide o poziție derivată din cauza suspendării automate ar provoca un lanț de eșec în rândul instituțiilor financiare.
Problema cu acest argument este că nu ia în considerare riscurile create de graba de a închide poziții și de a cere garanții de la firmele aflate în dificultate. Acest lucru nu numai că contribuie la eșecul unei firme financiare deja slăbite, încurajând o rulare asupra companiei, dar are și efecte ulterioare asupra piețelor în general. . .
Codul va trebui să se protejeze împotriva încercărilor de a prelua sume masive de garanții în ajunul unui faliment, într-un mod care nu are legătură cu valoarea subiacentă a tranzacțiilor care sunt garantate.
O serie de cercetători au descoperit că super-prioritatea în faliment pentru instrumentele derivate crește, de fapt, mai degrabă decât scade riscul.
Vezi de ex. o lucrare a Biroului Național de Cercetare Economică numită „Ar trebui ca instrumentele derivate să fie privilegiate în faliment?” Printre alte pericole, super-prioritatea a contribuit la explozia derivatelor speculative, amenințând stabilitatea piețelor naționale și globale. Pentru mai multe despre această problemă, consultați articolele mele anterioare aici și aici.
Ce să faci?
Webb nu spune multe despre soluții; scopul lui pare să fie să tragă un semnal de alarmă. Ce putem face pentru a ne proteja bunurile? „Probabil nimic”, a citat el un expert cu cunoștințe într-un webinar recent. „Trebuie doar să-i oprim.” Dar el a subliniat că chiar și bunurile celor bogați sunt amenințate. Dacă problema poate fi adusă în atenția Congresului, sperăm că aceștia vor putea fi motivați să revizuiască legile.
Acțiunea Congresului ar putea include modificarea Legii privind falimentul din 2005 și a UCC, impozitarea profiturilor extraordinare, impunerea unei taxe pe tranzacțiile financiare și aplicarea legilor antitrust și a drepturilor de proprietate constituționale. În ceea ce privește calendarul, Webb spune că doar mișcarea ratelor dobânzilor, de la 0,25% la 5,5%, ar fi trebuit să prăbușească deja piața.
El crede că este susținut artificial, în timp ce „ei” pun în aplicare sistemele necesare.
Unde să-ți economisești banii personali? Marile bănci derivate sunt riscante, iar Webb crede că uniunile de credit și băncile mai mici vor scădea odată cu piața dacă va avea loc un colaps general, așa cum sa întâmplat în Marea Depresiune. Aurul și argintul sunt bune, dar greu de cheltuit pe alimente. Este important să păstrați niște bani de urgență la îndemână, la fel și să vă creșteți propria hrană dacă aveți spațiu pentru o grădină. Trezoreriile pe termen scurt cumpărate direct de la guvern la Treasury Direct ar putea fi cea mai sigură opțiune de economisire, presupunând că guvernul nu ajunge în faliment în sine.
Între timp, trebuie să proiectăm un sistem financiar alternativ care să fie echitabil și durabil. Componentele promițătoare ar putea include bănci deținute public, criptomonede comunitare susținute de produse, o taxă pe valoarea terenului și o taxă pe tranzacțiile financiare.
O economie neoliberală, financiarizată, de genul pe care o avem astăzi produce puțin și îi lasă pe muncitori în datorii. Bunurile și serviciile sunt produse de economia „reala”; finanțele sunt doar suprastructură. Derivatele nu produc acum nici măcar securitatea pentru care au fost destinate inițial.
O economie sănătoasă și durabilă trebuie să producă lucruri reale și să le schimbe în mod echitabil cu salariile câștigate prin muncă.
AVIZ:
Ellen Brown este avocat, președinte al Institutului Public Banking și autoarea a treisprezece cărți, inclusiv “Web of Debt”, “The Public Bank Solution” și “Banking on the People: Democratizing Money in the Digital Age”.
Ea co-găzduiește, de asemenea, un program radio pe PRN.FM numit „It’s Our Money” – “Este pe banii tai”. Cele peste 400 de articole de blog ale ei sunt postate pe EllenBrown.com.
Sursa: https://ellenbrown.com/2023/10/03/the-great-taking-how-they-plan-to-own-it-all
Traducerea: CD