CUM E CORECT?

Partea întâi

CUM E CORECT?
– puţină teorie –

1. Cei mai mulţi oameni care îşi pun problema modului în care funcţionează limbajul consideră că fiecare limbă pune la dispoziţia vorbitorilor ei un inventar de semne (cuvinte, morfeme gramaticale etc.) al căror aspect sonor (semnificantul) şi al căror înţeles (semnificatul) este acelaşi pentru toţi vorbitorii limbii respective. Aşadar, oamenii se înţeleg între ei deoarece folosesc acelaşi cod lingvistic. În temeiul acestui cod, vorbitorii alcătuiesc enunţuri care „transportă“ de la Emiţător la Receptor un mesaj, o informaţie, un gând, o idee, o sumă de idei. Prin codificare, gândurile Emiţătorului devin sunete dispuse în succesiune lineară, iar aceste sunete, alcătuind astfel partea materială a limbii, sunt receptate de auzul Receptorului şi decodificate pe baza aceluiaşi cod. În felul acesta, prin decodificare, suita de sunete redevine gânduri în mintea Receptorului, acele gânduri pe care Emiţătorul (E) a ţinut să le comunice Receptorului (R). Conform cunoscutei scheme:
E – Me – enunţ – Mr – R
Din această schemă s-ar înţelege că Mesajul emis (Me) ˇ Mesajul recepţionat (Mr). Este aceasta o iluzie în care trăiesc şi se simt bine cei mai mulţi oameni, aproape toţi. În realitate, ju¬decând lucrurile foarte strict, niciodată mesajul codificat emis Me nu coincide cu mesajul recepţionat Mr, decodificat.
Niciodată Receptorul unui mesaj nu reface în mintea sa întocmai gândurile pe care Emiţătorul a încercat să le comunice, să le exprime. Acest adevăr însă nu prea este conştientizat de vorbitori şi aceştia, din fericire (sic!), se comportă ca şi când tot ce au de spus pot spune şi altora, oricui. De acest neajuns, de această fatalitate, nu prea îşi dau seama decât unii teoreticieni ai limbii, care merg astfel pe urmele unor poeţi şi filosofi (câţiva, nu prea mulţi) care ei cei dintâi s-au plâns de „limitele comunicabilităţii“ (vezi Tratatul de lingvistică generală, capitolul cu acelaşi nume). Ceilalţi vorbitori, muritori de rând, nu prea conştientizează faptul că „niciodată mesajul emis nu coincide cu mesajul recepţionat“. Diferenţele sunt însă mai mici sau mai mari, în funcţie de diverşi factori, uşor de imaginat. Acelaşi mesaj, acelaşi enunţ, recepţionat de mai multe persoane, va fi să prezinte prin decodificare deosebiri de la un receptor la altul. (Vezi mai jos, 4.) De cele mai multe ori însă aceste deosebiri sunt suportabile, trec neluate în seamă, iar oamenii îşi pot vorbi mai departe, unii altora, cu sentimentul, impresia, convingerea sau iluzia – cum vreţi să-i spuneţi, că se înţeleg, că vorbesc aceeaşi limbă!

2. Problema lui acelaşi
În cele de mai sus, cititorul va fi remarcat insistenţa cu care a fost subliniat cuvîntul acelaşi, precum şi frecvenţa cu care acest cuvînt a apărut în calea noastră. Acelaşi, cuvînt atât de banal şi de des folosit de toată lumea, este expresia unui extrem de important proces mental, de cunoaştere şi înţelegere a lumii, cu care filosofii, cei mai profunzi dintre ei, şi-au bătut multă vreme capul să-l descrie, să-i delimiteze aria de aplicare, ba chiar şi polisemia. Este vorba de problema sau principiul identităţii, extrem de important atât în viaţa cea mai cotidiană (dacă mi se îngăduie să vorbesc aşa), cât şi în ştiinţa cea mai înaltă (cf. Martin Heidegger, Principiul identităţii). Dacă omul de rând nu îşi face o problemă din folosirea cuvîntului acelaşi, omul de ştiinţă este foarte scrupulos şi atent să identifice, să precizeze, să înţeleagă întocmai care sunt criteriile după care ne orientăm atunci când spunem că e vorba de acelaşi cuvînt, aceeaşi limbă, acelaşi individ. Bunăoară, pentru cei familiarizaţi cu domeniul lingvistic, este bine cunoscut câtă cerneală a curs din stiloul grămăticilor încercând ei a preciza care sunt criteriile de care ne folosim atunci când spunem că două sunete, rostite chiar de aceeaşi persoană, diferite, fatal diferite ca sunete, sunt sau nu acelaşi fonem. După discuţii care durează de un secol şi mai bine, criteriile după care se orientează vorbitorii atunci când identifică sau nu acelaşi fonem în două sunete strict fizic, fone¬tic, diferite, sunt mai departe şi azi obiect de dispută între savanţi. Însuşi conceptul aceeaşi limbă este departe de a fi uşor de mânuit. Bunăoară, limba macedoneană este considerată de unii ca fiind un dialect al limbii bulgare, fiind, pentru aceştia, bulgara şi macedoneana una şi aceeaşi limbă! La fel, aromâna este, după păreri (şi interese) mai recente ale unor persoane de dife¬rite profesii, o limbă aparte, deci nu un dialect al românei. Nu e deloc uşor să precizezi când două idiomuri distincte sunt dialecte (variante) ale aceleiaşi limbi şi când sunt variante a două limbi diferite! Înrudite, dar diferite!
La fel, în problema cu care se frământă romaniştii: când limba latină încetează să mai fie limbă latină şi devine una dintre limbile romanice?, avem de-a face tot cu problema lui acelaşi. Ea este decisivă şi în viaţa de toate zilele, când facem distincţia, clipă de clipă, între persoane necunoscute şi persoane cunoscute, pe acestea din urmă recunoscându-le ca atare, ca identice, ca fiind aceeaşi persoană cu Popescu sau Ionescu. Societatea omenească n-ar putea funcţiona dacă nu am acorda fiecărui ins o identitate unică şi inconfundabilă. Şi nu ne-ar fi deloc uşor să precizăm, în mod ştiinţific, uzând de mijloacele cunoaşterii strict ştiinţifice, în ce constă, pe ce se bazează constatarea mea că persoana cu care stau de vorbă acum este aceeaşi persoană cu Popescu Ion, fostul coleg de facultate, pe care nu l-am mai văzut de douăzeci de ani, dar l-am recunoscut imediat, aşa cum şi el m-a recunoscut că sunt aceeaşi persoană, acelaşi Ion Coja! (Sper…) Chiar dacă, între timp, fiecare dintre noi s-a mai îngrăşat, a mai chelit, şi-a lăsat mustaţă, sprâncenele i-au crescut etc., etc.! Mi-ar fi foarte greu să precizez după ce anume l-am recunoscut pe Ion Popescu, iar el n-ar putea preciza ce anume este neschimbat, după douăzeci de ani, în al Dumnea¬voastră Coja Ion.
O bună parte din substanţa cunoaşterii ştiinţifice constă în descoperirea şi inventarierea argumentelor corecte pentru a stabili identitatea, faptul că două obiecte, în sens larg „obiecte“, mai mult sau mai puţin vizibil distincte, fac sau nu parte din aceeaşi clasă, vor fi sau nu numite în acelaşi fel. (Când spun „obiecte“ am în vedere şi ceea ce, în final, se dovedeşte a fi ipostaze diferite, în timp, ale aceluiaşi obiect, ale aceleiaşi fiinţe.)
Simplu spus, adică amânând pentru altă dată teoretizările, cunoaşterea lumii, efectuată la nivelul omului de rând sau la nivelul savantului, se poate rezuma ca fiind un ansamblu de re¬guli şi principii care urmăresc folosirea corectă a cuvîntului acelaşi. În felul acesta, cu ajutorul cuvîntului acelaşi, omul face faţă diversităţii infinite din lumea în care trăieşte, reducând numărul infinit de obiecte la un număr finit de clase. Instrumentul acestei operaţiuni savant intitulată „reducerea variantelor la invariante“, este cuvîntul acelaşi. Faptul că acelaşi este un cuvînt atât de banal, de care ne folosim zilnic, ceas de ceas, denotă că această activitate este cât se poate de naturală pentru toţi oamenii, că ea nu este apanajul exclusiv al cunoaş¬terii ştiinţifice, ci al cunoaşterii în general, între cele două tipuri de cunoaştere deosebirile fiind superficiale, cantitative. Prin¬cipiile de bază ale cunoaşterii sunt aceleaşi, în cunoaşterea de rând, intuitivă, şi în cea ştiinţifică. Amândouă urmăresc să stabilească identitatea, la felurite niveluri, până la ultimul nivel, când „toate devin unu“ (apud Parmenide).
Reducerea variantelor la invariante se face pe baza unor echivalenţe. Dintr-un anumit punct de vedere, obiectele cutare şi cutare sunt echivalente, ele îndeplinesc aceeaşi funcţie şi au acelaşi comportament, au, adică, aceeaşi valoare, ceea ce le face să facă parte din aceeaşi clasă, să poarte acelaşi nume, să fie, dintr-un anumit punct de vedere, identice. Expresia acestei identităţi este numărul. Nu pot fi numărate decât obiectele care fac parte din aceeaşi clasă, care poartă acelaşi nume. Nu poţi să aduni două mere cu trei pere. Dar dacă nu le mai numeşti mere sau pere, ci le iei în seamă din acel punct de vedere din care le poţi numi fructe, adică le poţi da acelaşi nume, atunci poţi să aduni două mere cu trei pere şi rezultatul adunării este cinci fructe. Nu ne-am mira deloc să găsim vreo limbă (grup de limbi) în care a număra şi a numi să se tragă din aceeaşi rădăcină, din acelaşi etimon. Din păcate, limba română nu se află în această situaţie, deşi, la o privire superficială, unii se grăbesc să se bucure că a numi şi a număra ar avea o rădăcină comună. Mă simt dator să-mi aduc aminte cât de dezamăgit am fost, ca student, să constat, după consultarea unor dicţionare etimologice, că cele două cuvinte au, totuşi, origini cu totul diferite. Românescul nume (a numi etc.) vine din latinescul nomen care făcea parte din familia de cuvinte derivate de la nosco, ere „a învăţa (de la cineva), a şti, a cunoaşte“. Într-adevăr, a numi este un act intelectual, de cunoaştere. Unui obiect pe care îl vezi prima oară, de cele mai multe ori îi dai un nume folosindu-te de cuvintele pe care ţi le oferă limba în care gândeşti. Iar acel nume va însemna că ai echivalat acel obiect cu obiectele din clasa de obiecte care poartă numele respectiv. Dându-i obiectului acel nume l-ai catalogat, l-ai clasificat, i-ai fixat genul din a cărui perspectivă acel obiect este acelaşi cu celelalte obiecte numite la fel! Această etimologie a lui nume (vezi Dictionnaire Étimologique Latin de Michel Breal, Paris, 1906, p. 218) face o frumoasă pereche cu ghicitoarea populară „ce se află în toate?“.
Această prea puţin cunoscută ghicitoare românească ne întreabă aşadar care este numitorul comun al tuturor lucrurilor care există! Înainte de a afla răspunsul la această întrebare se cuvine să ne mirăm pe îndelete de însăşi această întrebare, care denotă predispoziţia (sau chiar preocuparea) oamenilor de rând de a căuta şi de a găsi, de a pricepe ce anume „se află în toate“. Sentimentul că ar exista ceva care „se află în toate“ este, din punct de vedere filosofic, deja o performanţă extraordinară. Cât pri¬veşte răspunsul, acesta ne interesează în modul cel mai specific, căci ţine de gândirea lingvistică, de teoria limbii care se face aşadar la nivelul culturii orale, populare: ceea ce se află în toate, crede românul, este numele! Idee surprinzătoare pentru nivelul „folcloric“ la care ea circulă. Reciproca aceestei idei ne este ceva mai cunoscută şi aparţine lingvisticii savante de maximă performanţă: numai ceea ce are nume există, adică „limitele lumii mele sunt limitele limbii în care vorbesc şi gândesc“.
Ghicitoarea evocată are meritul de a sintetiza, într-un text de întindere minimă, cât de important este numele, cuvîntul, limbajul, în actul cunoaşterii. Mintea omenească pune stăpânire pe lumea care ne înconjoară prin limbaj, prin cuvintele care denumesc obiectele din jur („obiecte“ în sens larg), prin enun¬ţurile care comentează întâmplări din această lume. Pentru min¬tea omenească lumea există în măsura în care este „tangibilă“ prin cuvinte, prin limbaj. Pentru omul de rând este reală, există, numai lumea care poate fi referent al enunţurilor sale. Învăţând să vorbească, omul capătă înţelegerea celor ce se află şi se petrec în jurul său. Iar limba în care învaţă să vorbească introduce propria sa coerenţă în lumea care ne înconjoară. Simţurile nu sunt suficiente pentru a percepe „logica“ lumii de care aflăm prin aceste simţuri. Această lume capătă ordine în măsura în care între om şi realitate se interpune limbajul. Diferenţa enormă între intelectul unui orb şi al unui surdo-mut rezultă din aceea că orbul are un accces neîngrădit la structurile limbii, ceea ce îl face să evolueze normal din punct de vedere intelectual. Adică să „vadă“ lumea prin cuvinte, ceea ce înseamnă că o „vede“ mai bine decât cei ce, precum surdo-muţii, nu au acces la cuvinte, la limbaj.
În latină, numerus nu are, din păcate, nici o legătură etimologică cu nomen.

3. Revenind la dificultăţile comunicării, la faptul că mesajul emis nu coincide cu mesajul recepţionat, că nu este, stricto sensu, acelaşi, poate că mai adevărat ar fi să spunem că majoritatea oamenilor, în calitate de vorbitori ai unei limbi, adică atunci când stau de vorbă unii cu alţii, nu conştientizează acest neajuns, deoarece, prin exerciţiul limbii, ei s-au învăţat să dea importanţă numai lucrurilor pe care şi le pot comunica unii altora într-un mod şi o proporţie care îi mulţumeşte. Oamenii nu sunt foarte pretenţioşi sau exigenţi în această privinţă. Sentimentul incomunicabilităţii îl au foarte rar şi fac din el un superlativ: frumoasă de nespus! Un veritabil nec plus ultra.
Firile mai introvertite, care „scapă“ astfel, într-o oarecare măsură, de presiunea sistemului lingvistic, a codului socialmente acceptat, ajung în situaţia de a resimţi cât le este de insuficient codul lingvistic, cât de grosolan aproximează acesta viaţa lor sufletească (în cazul poeţilor) sau imaterialitatea şi subtilitatea conceptelor imaginate (în cazul filosofilor).
Ceilalţi oameni, adică imensa majoritate, nu sunt foarte exigenţi sau pretenţioşi în această privinţă. Mai înainte de a simţi că ar exista o „criză“ a limbajului, că ar avea ei vreun motiv să se arate nemulţumiţi de „performanţele“ la care au acces prin folosirea graiului în care gândesc, vorbitorii normali, cu un grad obişnuit de conştiinţă de sine, se simt, dimpotrivă, copleşiţi de sentimentul că limbajul are un potenţial de exprimare şi de expresivitate mult peste puterile lor de a-l stăpâni şi de a-l pune în valoare integral. Sentiment care corespunde unui mare şi evident adevăr: nimeni nu stăpâneşte în totul „arsenalul“ (sau instrumentarul) pe care o limbă îl pune la dispoziţia vorbitorilor ei. Şi când spun în totul mă gândesc la bogăţia şi varietatea conferită limbii de graiurile locale ale acesteia, de limbajele profesionale şi argotice, de jargonul high-life-ului, de arhaismele mai mult sau mai puţin uitate, de expresivitatea virtuală, latentă, încă nepusă în valoare, dar aflată la dispoziţia unui vorbitor mai inspirat… (Când, în urmă cu câţiva ani, nu prea mulţi, am dat prima oară de cuvîntul visătorie, am avut sentimentul de vinovăţie faţă de… limba română, care ne oferea mură în gură acest cuvînt, nu de ieri, de alaltăieri, ci parcă dintotdeauna, iar noi nu ne învrednicisem să-l vedem, să-i de¬du-cem existenţa.) Pe urmele lui Constantin Noica şi D. Caracostea, cu ani buni în urmă, dând mereu peste esteme ale limbii române care încă nu treziseră interesul vreunui scriitor, poet sau filosof, mi-am zis că literatura română nici pe departe nu arată aşa cum ar fi putut să arate dacă ar fi pus în valoare întregul potenţial expresiv, poetic, literar, pe care limba română îl pune la dispo¬ziţia celor ce o vorbesc! A acelora care, ca vorbitori, ca receptori de mesaje, ca cititori, pricep şi recunosc (cinstit, bărbăteşte!) cât de mare este diferenţa între domeniul integral al limbii, între moşia nesfârşită a acesteia şi puţinătatea, deseori meschină, a ogradei, a bătăturii cuvintelor tale. Nemulţumirea acestora are un sens precis: sunt nemulţumiţi de ei înşişi şi copleşiţi de spectacolul limbii, de „oferta“ acesteia! De aici atitudinea cea mai răspândită şi mai normală faţă de graiul, de regulă părintesc, în care gândeşti, vorbeşti sau scrii: umilinţa, sentimentul vinovăţiei (sic!) pentru neputinţa de a-i pune la lucru, în operă, toate re¬gistrele, toate resursele, toate opoziţiile şi combinaţiile, toate in¬ventarele şi modelele, întreaga paradigmă, nimănui accesibilă decât în parte, lacunar, fragmentar. (Vezi şi mai jos, 16-18.)
Drept care de o criză a limbajului, a comunicabilităţii prin cuvinte, se plânge numai o minoritate infimă, de câţiva, îi nu¬meri pe degete, poeţi şi filosofi, care, conştienţi de faptul că mesajul emis nu coincide cu cel recepţionat, dau vina pe codul lingvistic, pe care îl găsesc a fi mult prea sărac şi rudimentar în raport cu gândul („noianul“ de gânduri) şi stările afective deo¬sebite pe care Emiţătorul (adică filosoful sau poetul) ar dori să le comunice, să le teleporteze întocmai, fără nici o distorsiune, în mintea Receptorului, cititor sau auditor. Le putem refuza poeţilor şi filosofilor acest drept, de a aspira la o comunicare totală?…
Fireşte că nu! Cu o condiţie: să-şi dea seama că oricât am îmbogăţi şi rafina codul lingvistic, condiţia acestuia de cod, aflat în circulaţie socială, naţională chiar, îl va pune mereu în contradicţie cu caracterul personal, individual al mesajului (poetic şi filosofic îndeosebi). Că, deci, este o fatalitate să nu putem da expresie lingvistică la tot ce se petrece în ceea ce se cheamă viaţa noastră intelectuală, afectivă, emoţională, în conştiinţa noastră! Este o fatalitate ca acest cod să nu dispună de semne pentru toate mesajele posibile, îndeosebi pentru ceea ce constituie în mesaj experienţa unică şi irepetabilă a Emiţătorului. Codul, la acest nivel, în modul cel mai logic şi mai natural, este inadecvat mesajului. Iar un cod inadecvat la mesajul ce urmează a fi emis va produce un enunţ care, decodificat prin acelaşi cod, nu are cum să dea viaţă în mintea Receptorului unor gânduri identice celor pe care Emiţătorul a încercat să le codifice, să le transmită altuia. În mod logic, nu poate fi codificată decât par¬tea repetabilă, deci şi impersonală, a vieţii noastre sufleteşti şi inte¬lectuale.

4. E de luat în seamă şi faptul că, de cele mai multe ori, oamenii nu-şi spun unii altora lucruri extrem de importante. Mai degrabă banalităţi! În asemenea situaţii, miza unei corecte codi¬fi¬cări nu este atât de mare ca în cazul, excepţional, al poetului sau filosofului. De aceea, probabil, practica comunicării, determinată, în modul cel mai democratic, de vox populi (adică de oameni care sunt mulţumiţi şi, deopotrivă, sunt şi cei mai mulţi – dacă mi se îngăduie această figură de stil etimologică), această practică, prin ceea ce specialiştii numesc funcţiile limbajului, nu a dezvoltat o tehnică, o funcţie ad-hoc, o preocupare cât de cât recurentă pentru a verifica măsura în care un mesaj este corect decodificat de Receptor, măsura în care acesta distorsionează sau nu mesajul Emiţătorului. Asemenea verificări se fac foarte rar şi prin mijloace nespecifice, ne-specializate.
Funcţia metalinguală (sau metalingvistică) are în vedere capacitatea limbii de a construi mesaje al căror „referent“ să fie însăşi limba, codul lingvistic – ceea ce este altceva! Situaţiile în care oamenii verifică coincidenţa dintre mesajul emis şi cel recepţionat sunt cu totul excepţionale, de aceea nu produc nici un efect în cadrul sistemului, al schemei şi mecanismului comunicării. Majoritatea enunţurilor metalingvistice au drept subiect codul, iar nu actul concret al decodificării, rezultatul acesteia! Dacă oamenii obişnuiesc cât de cât să verifice buna funcţionare a comunicării, ei se limitează la aspectul fizic, asigurându-se că sunt bine auziţi de receptor, că atenţia şi auzul acestuia nu-i lasă să-şi răcească gura de pomană. (Vezi funcţia fatică, în concepţia lui Roman Jakobson.)
Făcând media celor de mai sus cred că ne putem opri la o formulare mai optimistă: mesajul emis coincide parţial cu mesajul receptat. Oricare ar fi formula, ea defineşte o fatalitate ce decurge logic din natura fiinţei umane, de a fi, fiecare dintre noi, un unicat irepetabil: niciodată mesajul receptat nu (va) coincide (total) cu mesajul emis. Sau, cu formula memorabilă a poetului, non idem est si duo dicunt idem.

5. Ce are importanţă mai mare: ce ai vrut să spui sau ce s-a înţeles că ai spus?… Avem de făcut această alegere!
Să precizăm că, totuşi, extrem de rar oamenii îşi pun această întrebare, extrem de rar ei sunt capabili să constate deosebirea ce există între ce ai vrut să spui tu, emiţătorul, şi ce am înţeles eu, receptorul! Cum spuneam, cel mult este conştientizată calitatea accidental proastă a receptării fizice, acustice: conform proverbului românesc cu surdul care nu aude, dar le potriveşte!… Surdul e surd, dar mai degrabă nu recunoaşte asta şi se preface că totul este în ordine, dând totuşi un înţeles mesajului pe care nu l-a recepţionat în condiţii normale de funcţionare a auzului. El ştie că dacă va cere să i se repete mesajul, pentru a-l auzi ca lumea, cei din jur îl vor taxa fără milă: fie în maniera tra¬di-ţională, folclorică, zicându-i că „popa nu toacă de două ori la biserică pentru babele surde“, fie în alt fel, dar mereu ironic. Mai mult sau mai puţin, cu toţii suntem în situaţia surdului, care nu aude bine, dar le potriveşte, adică încearcă să facă faţă situaţiei, să pară că a auzit şi, deci, a înţeles. Oamenii nu sunt surzi, dar asta nu-i ajută prea mult să înţeleagă întocmai un mesaj. Căci mereu există deosebiri între oameni în ceea ce priveşte folosirea codului lingvistic, pe care nu-l stăpânim cu toţii în aceeaşi măsură, ci cu diferenţe mai mari sau mai puţin însemnate, dar diferenţe!, care se pot lesne constata, indiferent care ar fi vorbitorii pe care i-am compara unul cu celălalt! Nu vom găsi nicio-dată doi vorbitori „identici“! Cum spunea şi Parmenide: „Nu există doi“!
Cel mai des, atitudinea vorbitorilor, ca receptori de mesaje, este să le „potrivească“, să înţeleagă ce pot ei din mesajul receptat. Cu atât mai mult când e vorba de un singur Emiţător şi mai mulţi Receptori. Extrem de rar va fi printre aceştia un moş Ion Roată, care să aibă „curajul“ să ceară desluşiri suplimentare, recunoscând deschis ce a înţeles şi ce nu!

6. Numai că fiecare Receptor, în clipa următoare sau ceva mai târziu, devine el însuşi Emiţător. Şi de cele mai multe ori, mai devreme sau mai târziu, mesajul pe care îl va emite va fi legat oareşicât de mesajul pe care la receptare l-a decodificat greşit. În felul acesta, greşeala produsă la receptare va fi propagată prin actul emiterii de mesaje produse de „fostul“ receptor. Cu alte cuvinte, atragem astfel atenţia cu privire la rolul extrem de dinamic pe care îl au oamenii în calitatea lor de receptori. Aparent pasivă, postura de receptor este „dinamizată“ prin gre¬şita înţelegere a unor componente din mesajul receptat. Aşadar gre¬şeala sau modificarea pe care un vorbitor o va face „publică“ prin mesajele sale, s-a produs mai înainte şi fără ştirea Emiţă¬torului, s-a produs atunci când acesta a receptat mesaje şi, ca Receptor, a acordat, întregului mesaj sau numai unor componente ale acestuia, altă valoare decât cea prezentă în mintea Emiţătorului de „atunci“. Pentru acest rol deosebit de activ al Receptorului, cu consecinţe dintre cele mai importante pentru sistemul lingvistic, pentru cod, un exemplu spectaculos îl prezintă cuvintele din aşa zisul limbaj sau vocabular infantil: mama, papa, tata, nana, dada etc. Acestea sunt cuvinte, mai exact spus secvenţe vocale pe care copiii le emit pentru că sunt cele mai uşor de pronunţat. Ele nu au însă nici un înţeles pentru „Emiţător“, pentru copii. Aceste secvenţe capătă înţeles abia la receptori, la părinţi îndeosebi, dispuşi, bucuroşi chiar să încarce cu înţeles aceste vocabule. (Vezi mai jos, 25.)
Aplicând principiul ontogeneza este rezumatul filogenezei, valabil nu numai în biologie, ci deseori şi în alte forme de mani¬festare a omenescului, ne putem întreba, aşadar în mod analo¬gic, prin deducţie mecanică, dacă nu cumva rolul receptorului a fost atât de activ, de determinant, încă „de la început“, de la apariţia graiului. Dacă nu cumva postura de receptor a fost mai dina¬mică, propriu-zis decisivă în însuşi procesul de modificări succesive la al cărui capăt au apărut cuvintele limbajului omenesc, limbajul însuşi. (Vezi mai jos, 24-25, reluată această chestiune.) Dacă se adevereşte o asemenea ipoteză, oferind baza pentru scenariul cel mai verosimil şi mai coerent, ar însemna să găsim astfel justificarea cea mai îndepărtată în timp a fatalităţii care ne pune mereu în faţa întrebării cum e corect? Dacă însă nu vom merge aşa de departe în timp, ci ne vom păstra în limitele unor date cât de cât controlabile, vom putea vorbi de o distanţă, mai mică sau mai mare, din punctul de vedere structural, organic, al mecanismului lingvistic actual. Şi atunci vom spune că dife¬renţele care apar între vorbitori îşi au originea cea mai „îndepărtată“ în neputinţa funciară a codului lingvistic de a fi acelaşi, riguros acelaşi pentru vorbitorii aceleiaşi limbi, şi în imposibilitatea, şi ea ontologică, a ecuaţiei mesajul emis ˇ mesajul recepţionat, cele două împrejurări, neputinţa şi impo¬sibilitatea, ivindu-se în condiţiile în care vorbitorii au, dimpotrivă, sentimentul şi încredinţarea că folosesc acelaşi cod lingvistic, identic pentru toţi care trăiesc „întru“ acea limbă şi că de fiecare dată când stau de vorbă unul cu altul mesajele schimbate sunt înţelese întocmai, „fără rest“ şi fără adaosuri.

7. Mă întreb – încercând să fiu cât se poate de optimist, dacă putem vorbi de o tendinţă asimptotică a mesajului receptat de a coincide cu cel emis, adică tendinţa de a se apropia cât mai mult, tinzând să se confunde, să fie acelaşi. O asemenea tendinţă ar funcţiona între oameni care se cunosc foarte bine, au afinităţi înnăscute, o experienţă de viaţă asemănătoare etc. Mai mult sau mai puţin, fiecare dintre noi intră în relaţii cu asemenea persoane (soţ, prieteni, rude, colegi), de cele mai multe ori ping-pongul comunicării, al codificării şi decodificării de mesaje, joc în care eşti pe rând emiţător şi receptor de mesaje, desfăşurându-se sub semnul tendinţei amintite, ceea ce explică şi justifică sentimentul de satisfacţie al omului obişnuit faţă de calitatea codului lingvistic şi a comunicării întemeiate pe codul respectiv. În asemenea cazuri codificarea (şi decodificarea) este susţinută de existenţa unui context ireproşabil, cum ar numi dl. Constantin Dominte situaţia de viaţă în care limbajul a fost „programat“ şi „gândit“ să funcţioneze încă de la începuturile sale. Context ireproşabil şi natural, cel mai obişnuit şi mai firesc, pe a cărui reali¬tate mizează întreg mecanismul lingvistic. Din păcate, în epoca modernă limbajul este tot mai des folosit în situaţii „nefireşti“, când contextul este departe de a fi ireproşabil.
Nu-i mai puţin adevărat însă că pe unii îi face fericiţi să poată comunica integral, iar altora aceeaşi performanţă le dă sentimentul că nu-şi mai pot spune nimic nou… Este greu, dacă nu chiar imposibil de imaginat un mod de funcţionare a limbajului care să mulţumească pe toată lumea.

8. După cum spuneam, viaţa în societatea modernă sporeşte numărul situaţiilor în care comunicarea ia forme artificiale, tot mai depărtate de condiţiile naturale, cele în care a apărut şi s-a structurat limbajul uman. Prin condiţii „naturale“ înţelegem că:
a – emiţătorul şi receptorul sunt de faţă, discută faţă către faţă;
b – de cele mai multe ori referentul este şi el de faţă;
c – între emiţător şi receptor se desfăşoară un dialog, un schimb reciproc de informaţii, fiecare fiind, pe rând, emiţător şi receptor de mesaje;
d – emiţătorul şi receptorul se cunosc, au mai stat de vorbă;
e – emiţătorul şi receptorul discută probleme de interes comun, legate de o experienţă personală, deseori co¬mună, despre evenimente cunoscute din aceeaşi sursă;
f – cei doi aparţin aceleiaşi „lumi“ (mediu social, profesional, geografic etc.).
De la aceste condiţii, pe care nu le mai întrunesc integral, se abat situaţiile pe care le face posibile:
1 – apariţia scrisului (şi a literaturii!);
2 – apariţia discursului de tip politic;
3 – apariţia prelegerii profesionale („magister dixit“);
4 – apariţia enunţării prin radio sau televiziune;
5 – apariţia telefoniei;
6 – apariţia procedeelor de înregistrare audio şi audio-vizuală etc.
Astfel că, precum se vede, cu cât ne apropiem de epoca în care trăim, sporesc mereu, în timp, situaţiile de comunicare artificială, prin care, drept urmare a abaterii de la condiţiile unei comunicări naturale, fireşti, creşte distanţa dintre ce a vrut să spună cineva („mesajul emis“) şi ce s-a înţeles de către conlocutorii săi (în „mesajul receptat“), cresc diferenţele de la un cod individual (idiolect) la altul. În aceste condiţii, vorbitorul cât de cât atent la ce se întâmplă în jurul său, constatând aceste dife¬renţe, se va trezi tot mai des în faţa întrebării cum e corect? (Fireşte, nu neglijăm faptul că scrisul şi radio-televiziunea au un rol important în generalizarea codului lingvistic, a unei variante, varianta literară, în dauna celorlalte. Numai că avem de-a face cu posibilitatea tehnică, pe care o oferă scrisul şi alte procedee de comunicare în masă, posibilitatea de a generaliza un model lingvistic unitar. Din păcate, accesul la scris, la mass-media, nu este condiţionat nicicum de capacitatea persoanelor respective de a fi modele lingvistice pentru receptorii mesajelor mass-mediatizate. Dimpotrivă, tehnicile moderne de comunicare în masă sfârşesc prin a răspândi modele umane de comportament, inclusiv lingvistic, de o calitate tot mai îndoielnică. Astfel că, în cele din urmă, toate aceste achiziţii ale progresului tehnic au consecinţele cele mai nefaste pe planul calităţii umane, răspân¬dind, nu de puţine ori, prostul gust, variantele periferice, lipsite de demnitatea staturii spirituale, ale comportamentului uman. Într-un cuvînt, vulgaritatea!)

9. Nu este rău şi nici de tot nepotrivit să insistăm puţin asupra marilor deservicii (sic!) pe care apariţia scrisului le-a adus comunicării între oameni, inclusiv limbajului, limbii. Las deo¬parte avantajele şi câştigul dobândit de omenire prin „alfabe¬ti¬zarea“ planetei, aceste avantaje fiind bine cunoscute şi mereu amintite. Au fost însă prea uşor trecute cu vederea dezavantajele. N-am să enumăr decât câteva, într-o prezentare deloc sistematizată.
Aş aminti mai întâi diferenţa dintre ceea ce înseamnă cultura scrisă (şi reprezentanţii săi) şi ce a fost cultura orală (şi exponenţii acesteia). În principal, cultura scrisă îşi are sediul în biblioteci, în cărţi, în texte consemnate pe un suport material, accesibil cunoaşterii tuturor. Cultura orală, informaţiile cu care aceasta operează, sunt toate adunate în memoria oamenilor, sunt informaţii vii. Fireşte, biblioteca poate depozita infinit mai multe informaţii decât memoria unui om sau a unei comunităţi. Din păcate însă, nimeni nu umblă cu biblioteca după el, nimeni nu citeşte şi nu cunoaşte tot ce se află, ca informaţie, în bi¬blio¬teci. Sunt multe cărţile într-o bibliotecă pe care nimeni nu le-a citit şi, uneori, nici măcar frunzărit. Omul modern (să-i numim aşa pe reprezentanţii culturii scrise) cel mult o agendă va avea tot timpul asupra sa. În vreme ce cultura orală este mereu la purtător (cum ar fi spus poetul Dan Laurenţiu). Părtaşii (partici¬panţii) la această cultură o deţin la ei, în memoria şi practica fiecăruia. Şi o deţin în integralitatea acestei culturi, în vreme ce cultura scrisă a dezvoltat o sumedenie de specializări, acest proces, al specializării extreme, tinzând să-i facă pe oamenii mo¬derni să ştie din ce în ce mai mult despre un fragment de lume din ce în ce mai restrâns, ca întindere şi cuprins, adică, citându-l pe Bernard Shaw, oamenii moderni tind să ştie totul despre (mai) nimic! Iar restul, adică totul, ignorându-l în mod delibe¬rat, în numele idealului modern care se cheamă specializare! Cul¬tura ne-scrisă, orală, şi odată cu ea mintea celor care trăiesc în această formă de civilizaţie, le oferă acestora o imagine glo-bală („sferică“) a lumii, o imagine cuprinzând cam toate dome-niile atinse de cunoaşterea umană desfăşurată la acest nivel. Puşi în condiţii identice şi inedite de „supravieţuire“, adică de înţe¬le¬ge¬re şi asumare a lumii în care evoluează (vezi Baltagul de Mihail Sadoveanu), reprezentantul culturii scrise (prefectul Anastase Balmez) capotează, eşuează, în vreme ce Vitoria Lipan se descurcă de minune, deşi analfabetă. Ea este în dialog cu tot ce se află în jurul ei, în vreme ce reprezentantul culturii moderne nu percepe decât semnele scrise, din limbajul profesional al specia¬lizării sale ca „om al legii“. Lumea, pentru Victoria Lipan, este sferică, este „sferic“ accesibilă, iar pentru noi, moderni şi şcoliţi cum suntem, lumea este numai sectorial accesibilă, fragmentar!
Scrisul încearcă să salveze de uitare o serie de informaţii. Iar primul efect al scrisului, pentru cei care apelează la această cultură, este slăbirea memoriei, uitarea.
Se pare că de pe această „poziţie“ se justifică neîncrederea cu care vechii indo-europeni au privit la început scrisul. Druizii gallilor chiar interziceau scrisul, iar strămoşii noştri, daco-romanii, deşi au păstrat din latină cuvinte ca a scrie, carte, viers, deci deşi au cunoscut scrisul, nu ne-au lăsat prea multe documente scrise asupra existenţei lor.
Nu necesită un efort comprehensiv prea mare ca să recu¬noaştem acestei atitudini o anumită distincţie de nobleţe intelectuală autentică. Sentiment pe care ni-l întăreşte Ortega y Gasset cu observaţia sa despre contemporanii noştri obsedaţi de idealul specializării şi al hiperspecializării, cum că aceştia ar fi „barbarii epocii moderne“. Strămoşii acestor „barbari“ sunt cei care au inventat scrisul. Apariţia scrisului este un moment pe care, deloc întâmplător, mitologia îl ignoră, la cele mai multe popoare.

10. Cât priveşte limbajul propriu-zis, diferenţele între limba vorbită şi limba scrisă sunt enorme. Mesajul vorbit, oral, rostit „faţă către faţă“, beneficiază de câteva complemente adeseori decisive pentru comunicare: gestica şi mimica Emiţătorului (dar şi, în replică, a Receptorului!), contextul extralingvistic şi, mai ales, intonaţia. Intonaţia este o componentă extrem de importantă în comunicarea orală. O sumedenie de informaţii, de semnificaţii greu de prins prin cuvinte, prin procedee lexicale, pot fi comunicate (numai) prin acele modulări ale vocii subsumate conceptului intonaţie. Modulări pe care scrisul, prin semnele de punctuaţie ad-hoc imaginate (virgulă, punct, semnul întrebării, semnul exclamării, două puncte, paranteze şi… cam atât – inclusiv punctele de suspensie!) nu reuşesc nici pe departe să le consemneze pe toate. De aceea, probabil, intonaţia este componenta semiotică a limbajului cea mai puţin studiată!
Prin anii ’20, la Petersburg s-a organizat un experiment extrem de grăitor în acest sens: un actor a reuşit să rostească enunţul Bună dimineaţa, Ivan Ivanovici! cu peste 30 de into¬naţii (şi sensuri) diferite, identificate ca atare de publicul parti¬cipant la experiment. Evident, enunţul Bună dimineaţa, Ivan Ivanovici! nu poate fi consemnat în scris în 30 de feluri diferite, cu 30 de variante ale punctuaţiei, fiecare variantă corespunzând unui sens, unei intonaţii anumite, diferită de celelalte. Cu ajutorul căror semne de punctuaţie să faci deosebirea între satisfacţia sinceră cu care se poate rosti acest enunţ şi tonul prefăcut, linguşitor, al subalternului?!
Subsemnatul, prin anii ’80 (se înţelege, ai secolului trecut!), am asistat la câteva şedinţe în care Petre Ţuţea i-a dictat lui Marcel Petrişor textele pe care nu putea să le mai scrie cu mâna sa. După câteva zile, confruntând acele texte (ulterior tipărite) cu textul rostit (care îmi mai răsuna în minte), mi-am dat seama că orice cititor neutru, care nu cunoştea intonaţia cu care fuse¬seră rostite acele texte, va avea dificultăţi de înţelegere propriu-zisă a mesajului. Mi-am dat seama că, scris şi tipărit, textul pierdea o bună parte din semnificant, sărăcea sub aspect semiotic, se împuţina, chiar dacă la nivelul fonematic înregistrase totalitatea „semnelor“, a fonemelor, a complexelor fonetice.
Mi-am dat seama că pentru a nota în scris semnificaţiile pe care intonaţia le adaugă la cele transmise prin combinaţia de fo¬neme, prin combinaţia de cuvinte din care este alcătuit un enunţ, este nevoie ca enunţul respectiv să fie reformulat, semni¬fi¬caţiile (măcar în parte) purtate de intonaţie urmând a fi preluate de semne lexicale (combinaţii de foneme).
Aşadar, scrierea nu consemnează grafic, prin procedee vizuale, integralitatea mesajului rostit.
O comparaţie cu „maşinile de tradus“ ne poate fi utilă: după cum se ştie, s-au construit aparate care traduc texte din engleză în japoneză sau germană, şi invers. Sunt traduse însă numai texte de afaceri, scrise în stilul „contractelor comerciale“, nu şi texte beletristice. Ca să poţi folosi cu succes această maşină trebuie să înveţi a formula mesajele în aşa fel încât maşina să le poată traduce, adică să faci un text dezambiguizat, exact şi inexpresiv. Adică traducerea automată este posibilă numai pentru textele care sărăcesc limbile respective, texte care, în mod deli¬be¬rat, sunt concepute pentru a fi traduse, adică sunt concepute la un nivel stilistic de expresivitate pe care l-am putea considera „nivel stilistic zero“.
Cu alte cuvinte, ca să te poţi folosi de aceste maşini automate de tradus este nevoie să înveţi cum să nu te foloseşti de anumite resurse de expresivitate ale limbajului, cum să le eviţi! Se creează astfel premizele apariţiei unei variante sărăcite, precare, a limbii în cauză, numai varianta respectivă putând fi tradusă fără greş. Mai clar spus: dacă toată lumea s-ar ocupa cu traducerea dintr-o limbă în alta cu ajutorul aparatului de tradus, aceasta va duce la apariţia variantei „automat traductibile“, o variantă sărăcită, împuţinată a limbilor naturale.
Scrisul, nu este nici el capabil să consemneze în integralitatea sa*) orice mesaj rostit. Ca să consemnăm integral un mesaj prin scris este nevoie ca mesajul să fie conceput şi „aranjat“ în aşa fel încât să poată fi consemnat integral. Renunţând la into¬naţie, care nu poate fi echivalată grafic, prin semne scrise, decât parţial, enunţul va trebui completat cu alte semne, pe care scrisul le poate echivala grafic, vizual. Scrisul, ca destinaţie a unui enunţ, va modifica forma enunţului în raport cu înfăţişarea ace¬luiaşi enunţ ca enunţ sortit rostirii. Mutatis mutandis, scrisul a modificat însăşi limba! A dat naştere unei variante noi: limba scrisă, care este altceva decât limba literară. (Făcând această deosebire, între limba scrisă şi limba literară, ne aducem aminte de teoria lui Alexandru Graur, potrivit căruia limba lite¬rară română a apărut înaintea (şi în afara!) scrisului în limba română. A apărut prin literatura (populară) orală, ca limbă lite¬rară orală, formulă care este aproape un paradox. Puţini filo¬logi s-au priceput să înţeleagă şi să aprecieze teoria lui Alexandru Graur, altminteri, ca filolog clasicist, om robit bibliotecilor şi scrisului. Ipoteza Graur intră însă într-o consonanţă adeveritoare cu faptul bine cunoscut că românii sunt creatorii unei culturi orale deosebit de bogate, fără pereche în spaţiul romanic şi european.)

11. Această „aranjare“, această veritabilă „traducere“ a enunţului de rostit în enunţ de scris, nu este la îndemâna celor neşcoliţi. (Nota bene, nu am spus analfabeţi!) Şcoala, când spunem că ne învaţă să scriem, ne învaţă nu numai literele alfabetului şi echivalenţele fonem-literă. Ci ne învaţă de fapt cum să transfigurăm enunţul, gândit pentru a fi rostit, astfel încât prin adăugarea unor cuvinte intonaţia să rămână cu un rol semiotic cât mai mic, reducând-o la formele pe care le pot consemna semnele de punctuaţie! Această transfigurare, să nu ne amăgim, nu înseamnă decât sărăcire a limbii, înseamnă eliminarea unor procedee de semnificare dintre cele mai subtile, mai expresive, procedee pe care scrisul nu reuşeşte să le înregistreze, drept care aceste procedee încep să fie abandonate şi uitate. Căci, din păcate, foarte mulţi vorbitori ajung să vorbească în stilul, în varianta scrisă a limbii! Şi, propriu-zis, toţi cei care au învăţat să scrie (şi să citească) sfârşesc prin a se lăsa cât de cât (adică unii mai mult, alţii mai puţin) marcaţi de limba scrisă, marcaţi, influenţaţi în felul cum vor vorbi, în felul cum vor gândi chiar! Vor vorbi şi vor gândi tot mai puţin autentic!
Diferenţa mare dintre limba vorbită şi limba scrisă este şi ea un factor de destabilizare a codului lingvistic, favorizând apa¬riţia unor deosebiri între vorbitori, între ce crede fiecare că ar fi corect să aparţină codului lingvistic comun tuturor.
Conştiinţa că scrisul „trădează“ limbajul şi îl deformează, trebuie să fie clară în mintea tuturor celor care practică scrisul ca meserie, în mod deosebit a celor care stabilesc regulile după care se produce această inevitabilă… trădare: autorii oricărui Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie.
În concluzie: (1) scrisul nu poate înregistra (consemna) intonaţia în toată bogăţia acesteia, (2) intonaţia este o componentă semiotică extrem de importantă, (3) intonaţia este capitolul cel mai puţin studiat, tocmai din pricină că nu am reuşit să inventăm procedeul prin care intonaţia să fie înregistrată grafic, vizual, în scris.
Vorbind despre intonaţie, nu putem omite să amintim că intonaţia este componenta semiotică cu cel mai înalt grad de motivare. Dovadă este faptul că dintr-un enunţ rostit într-o limbă total necunoscută, ceva, ceva tot înţelegem: intonaţia, informaţia conţinută în modulările de intonaţie ale enunţului. Câteodată înţelegem aşa chiar esenţialul. Aşa se face că acelaşi anunţ, de¬venit enunţ scris, nu mai spune nimic celor care nu cunosc limba respectivă. Exemplu clasic: dialogul Cratylos, care a ajuns până la noi numai în forma sa scrisă. De sute de ani filologii (care oricum cunosc numai elina scrisă) se ceartă între ei şi pe acest subiect: câtă este ironia şi gluma în listele de etimologie propuse de Socrate şi cât se ia în serios Platon? Chiar nu glumeşte? (Cf. prefaţa lui Constantin Noica la Cratylos).

12. Mergând cu teoretizarea până la capăt, adică până la a face propuneri de terminologie, vom putea numi şi numerota: postulatul nr. 1, al non-identităţii codurilor lingvistice indivi¬duale folosite de persoanele care, se înţelege, vorbesc (totuşi) aceeaşi limbă; postulatul nr. 2, al non-identităţii mesajului emis cu mesajul recepţionat, în orice act concret de comunicare. Con¬secinţa cea mai directă a celor două postulate (care, de fapt, se pot reduce la primul) este că limbile naturale sunt instabile şi supuse unui neîncetat proces de modificare, de „evoluţie“, atât în planul expresiei sonore, cât şi în planul semnificaţiilor vehi¬culate. Aceste modificări, care se produc mereu, teoretic vor-bind de fiecare dată când se consumă un act de comunicare lingvistică, au o existenţă extrem de efemeră. Foarte puţine ajung să se impună, să se repete adică, la un număr cât de cât notabil de vorbitori. Puţine sunt aceste modificări ivite în codul unui număr semnificativ de vorbitori, dar ele sunt suficiente ca, din când în când, să ne pună dinaintea întrebării cum e corect?

Precizare: Cele două postulate le-ar putea aminti unor cititori mai avizaţi faptul că Louis Bloomfield, marele lingvist american, încercând (şi nereuşind) să explice în mod „ştiinţific“ procesul comunicării, faptul că oamenii comunică şi, de cele mai multe ori, se înţeleg între ei, a propus un „postulat“, altul, diferit de ale noastre, pe care, la prima vedere, le şi contrazice întru totul. Iată textul bloomfieldian care ne interesează: „Deoarece noi nu avem nici un mijloc de a defini cea mai mare parte a semnificaţiilor, şi nici de a demonstra constanţa cu care sunt folosite aceste semnificaţii, va trebui să adoptăm ca pe un postulat al studiilor lingvistice, acest caracter de specificitate şi stabilitate al fiecărei forme lingvistice, exact aşa cum postulăm acest caracter în relaţiile noastre cotidiene cu ceilalţi oameni (s.n.). Am putea formula acest postulat ca ipoteză fundamentală a lingvisticii, sub forma următoare: în fiecare comunitate (co-munitate de limbă), există enunţuri care sunt aceleaşi (s.n.) atât ca formă, cât şi ca sens.“ (Louis Bloomfield, Language, p. 144). Sau, la pag. 145 a lucrării citate: „Fiecare formă lingvistică are o semnificaţie specifică şi constantă.“
Am putea spune că Bloomfield, după un lung periplu teoretic, ajunge, ca lingvist, într-un impas din care găseşte o singură ieşire: să judece lucrurile cu mintea vorbitorilor, aşa cum gân¬deşte orice lingvist ca vorbitor „în relaţiile cotidiene cu ceilalţi oameni“. Adică să facă o lingvistică în care să transpună „mentalitatea subiectului vorbitor“ (l-am citat pe Sextil Puşcariu).
Iar de această mentalitate ţine şi iluzia, impresia, convingerea – pe care o nutresc toţi vorbitorii obişnuiţi („ceilalţi oa¬meni“), precum că ei, vorbind aceeaşi limbă, uzează de semne (cuvinte, enunţuri) „care sunt aceleaşi atât ca formă, cât şi ca sens, pentru toţi“. Convingerea că un enunţ oarecare are acelaşi înţeles pentru toţi vorbitorii! O precizare: cu totul alta este situaţia când cineva nu înţelege un enunţ pentru că nu judecă, nu are minte destulă, în care caz nici nu se pune problema măsurii în care codul folosit este sau nu riguros acelaşi pentru toţi cei care participă la actul comunicării lingvistice. Există un nivel lingvistic al înţelegerii, cu referire strictă la măsura în care oamenii stăpânesc codul comunicării lingvistice şi, în această pri¬vinţă, se poate spune că există o egalitate dacă nu deplină, în orice caz mulţumitoare între vorbitorii aceleiaşi limbi. Şi mai există un nivel intelectual al înţelegerii, care este caracteristic strict individual şi este variabil din acest punct de vedere: o mulţime de enunţuri, la acest nivel, sunt inteligibile numai pentru anumiţi indivizi, care au o anumită inteligenţă şi/sau pregătire profesională. Nu luăm în calcul această diferenţă care priveşte, simplu spus, coeficientul de inteligenţă şi de intuiţie, atât de variabil printre oameni. Deci, când spunem „un enunţ oarecare are acelaşi înţeles pentru toţi vorbitorii“ şi conchidem că lucrurile nu stau chiar aşa, nu avem în vedere existenţa unor enunţuri care, pentru unii receptori, nu au nici un înţeles, depăşind nivelul lor de intelectualitate şi de cultură.

13. În fapt, fiecare sistem lingvistic tinde spre a da realitate şi consistenţă postulatului bloomfieldian. Dacă fiecare limbă ar fi „lăsată în pace“, să se mişte ca un sistem în sine, izolat de solicitările din afara lui, această limbă s-ar „perfecţiona“ în timp, îndeosebi în sensul că ar creşte coeficientul, măsura în care ea realizează tot mai multe „enunţuri care sunt aceleaşi atât ca formă cât şi ca sens“.
Din păcate pentru modelul perfect spre care, inconştient, tinde orice sistem lingvistic real, în funcţiune, limba nu este un fenomen închis şi cu atât mai puţin un sistem închis. Ca fenomen uman şi social, fiecare idiom este confruntat cu cel puţin două surse de instabilitate, care determină apariţia unor „momente“ de incertitudine în prestaţia lingvistică a unor im¬portante contingente de vorbitori. O asemenea sursă de pertur¬bări lingvistice o constituie mai întâi succesiunea de generaţii: zi de zi, clipă de clipă, mor oameni în vârstă, adică dispar vorbitori perfecţi ai idiomului respectiv, şi se nasc copii, adică apar pe lume persoane lipsite de orice conştiinţă lingvistică, a căror pregătire pentru un comportament lingvistic corect durează ani de zile! Iar la capătul acestei lungi perioade de dobândire a umanităţii propriu-zise, codul însuşit de „noul venit“ va diferi oareşicât de codul pe care-l stăpâneau persoanele în vârstă ieşite de pe scena vieţii şi a ping-pongului lingvistic.
O altă cauză de incertitudine în materie de cod lingvistic o oferă apariţia de cuvinte noi, fie prin utilizarea aşa numitelor „mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului“, cât şi – mai ales, prin importul de cuvinte, prin împrumuturi. Cu cât aceste cuvinte noi, create sau importate, sunt mai multe şi pătrund în cadrul lingvistic într-o succesiune mai precipitată, într-un interval de timp mai scurt, cu atât sunt mai mari şansele ca aceste cuvinte noi să nu fie „aceleaşi atât ca formă, cât şi ca înţeles“ pentru toţi vorbitorii. (Această condiţie, de eficienţi perturbatori ai codului lingvistic, o îndeplinesc în mod exemplar, în epoca modernă, neologismele.)
Aceste cuvinte noi, ca orice inovaţie, au un punct de plecare, un individ, un vorbitor care, în mod conştient sau nu, este primul care va folosi acel cuvînt, cu un înţeles şi cu o formă încă ne-socializate, dacă mă pot exprima aşa. Însuşi gestul de a pro¬pune un nou semn vine în contradicţie cu ideea de cod care funcţionează la nivelul întregii societăţi. Căile pe care o inovaţie pătrunde, se extinde şi se impune într-o limbă sunt foarte variate şi nici una nu ne asigură că, la capătul acestui parcurs, noul semn lingvistic se va alătura celorlalte, îndeplinind condiţia de a avea aceeaşi formă şi acelaşi sens pentru toţi vorbitorii.
De aici, din nou, apar situaţii de incertitudine, de divergenţă între vorbitori, vizibile prin întrebarea dinaintea căreia ne trezim din nou: cum e corect?
În principiu, oamenii se folosesc de limbaj convinşi că toţi cei care vorbesc aceeaşi limbă acordă fiecărui enunţ „acelaşi sens“. Iar vorbitorii, în sinea lor, ca participanţi la jocul lingvistic, sunt decişi să respecte această regulă, acest postulat, şi să uzeze numai de semne „care sunt aceleaşi atât ca formă, cât şi ca sens“ pentru toţi. Din păcate, nu este destul să vrei ca să poţi. Şi, fără voia lor, fără ştiinţa lor, oamenii se abat de la această regulă elementară.
Postulatul impus de Bloomfield, „ipoteza fundamentală“ cum o numeşte cu oarecare emfază, priveşte propriu-zis limbajul, nu lingvistica. Sau nu lingvistica în totalitatea ei. Aş zice că este o ipoteză valabilă din punctul de vedere normativ, al grămăticului, pasionat şi îndârjit să apere buna funcţionare a pos¬tulatului bloomfieldian. Dacă facem deosebirea între grămătic şi lingvist (vezi mai jos, pag. 147), vom constata că lingvistul, cercetând cu sânge rece mecanismul după care func¬ţionează în mod real convenţia numită limbaj, bagă de seamă că lumea nu este perfectă sub nici un aspect, inclusiv cel lingvistic. Că, în această privinţă, ipoteza fundamentală se realizează cu abateri consistente. Aceste abateri, care ţin de realitatea vie a limbii, am încercat să le definim, ca speţă, prin cele două postulate propuse mai sus. Consecinţele acestor imperfecţiuni de funcţionare a limbajului constituie materia oricărui Îndreptar ortografic, inclusiv a străvechiului Apendix Probi, a cărui soar¬tă este atât de exemplară pentru, repet, oricare Îndreptar. Mă refer astfel la faptul că aproape toate formele lingvistice pe care harni¬cul şi corectul Probus le considera greşeli, abateri inad¬misibile de la forma latinească literară (auricula non oricla), s-au dovedit a fi formele sortite dăinuirii, în cadrul limbilor roma¬nice.
A ignora cele două postulate, atunci când descriem meca¬nismul lingvistic, e ca şi când am descrie fiziologia vieţii, a celulei vii, a corpului nostru, fără să identificăm în structura şi fiziologia celulei premisele şi cauzele patologiei celulare, inclusiv ale degenerescenţei şi morţii, fatalitatea inexorabilă a acestora.

14. Cum spuneam, cei mai mulţi dintre cei care obişnuiesc să-şi pună întrebări privind corectitudinea expresiei lingvistice – şi mă gândesc în primul rând la colegii mei, profesorii de limba română, uită sau neglijează, dacă nu cumva n-au ştiut niciodată, că nu există două persoane care să vorbească la fel (de bine!) limba română sau oricare altă limbă. Putem spune că există tot atâtea variante ale limbii române câţi vorbitori ai acestei limbi fac umbră pământului. Şi atunci ce mai înseamnă limba română, dacă fiecare o vorbim, mai mult sau mai puţin, puţin altfel decât ceilalţi? Cât de reală mai este această limbă, în cazul nostru, româna? Evident, ceea ce numim limba română este o abstracţie, o abstracţie mult mai adevărată, mai reală însă decât orice ipostază a existenţei sale concrete, ca variantă individuală vorbită de nea Cutare. Lucru pe care îl dovedim uşor, în mai multe feluri, bunăoară constatând că limba română are o vârstă de câteva sute de ani peste o mie, în vreme ce idiolectele (adică aceste variante individuale), pe cât sunt de palpabile, de concrete, pe atât sunt de efemere, durând chiar mai puţin decât durează viaţa unui om. Aceeaşi persoană, în T1 – adică la un mo¬ment dat, să zicem la terminarea gimnaziului, vorbeşte o va¬ri¬antă a limbii materne diferită cât de cât de varianta pe care o va vorbi aceeaşi persoană în T2, la terminarea armatei sau a fa¬cultăţii, ori în T3, în momentul când va ieşi la pensie.
Există aşadar o infinitate de feluri, de variante, mai mult sau mai puţin diferite, în care se vorbeşte fiecare limbă. Bunicul şi ne¬po¬tul utilizează, în mod evident, două variante diferite ale ace¬le¬iaşi limbi. În aceeaşi situaţie se află savantul academician în comparaţie cu boschetarul. Şi aşa mai departe… De ce spunem totuşi că ei vorbesc cu toţii aceeaşi limbă? Spunem aşa pentru că ei se înţeleg în interiorul limbii române, adică îşi pot comunica un număr important de idei, de mesaje, de informaţii cu senti¬men¬tul că folosesc acelaşi cod lingvistic, acelaşi grai. De ce se înţeleg? Pentru că aceste variante individuale, care diferă mai mult sau mai puţin una de alta, în ciuda acestor deosebiri se asea¬mănă între ele într-o măsură mult mai mare, cople¬şitor mai mare, ceea ce ne îngăduie să le considerăm că ţin toate de aceeaşi limbă.
Fireşte, în sensul celor de mai sus, am putea da şi o definiţie mai sceptică, chiar cinică: se cheamă că vorbesc aceeaşi limbă persoanele care, intrând în contact lingvistic, trăiesc sentimentul, impresia că pot comunica nestingherite între ele în limitele codului lingvistic practicat de fiecare, cele două coduri apar¬ţinând aceleiaşi limbi. Când din actul comunicării, din contactul lingvistic, nu rezultă un asemenea sentiment, avem de-a face cu vorbitori a două idiomuri distincte. (Nu ne facem iluzii că am definit altfel decât tautologic situaţia în care se află vorbitorii care uzează de aceeaşi limbă. Dar nici nu ne-am propus să defi¬nim unul dintre cele mai elementare şi mai greu de definit concepte. Greu de definit tocmai pentru că este elementar şi prin asta accesibil mai ales cunoaşterii intuitive…)

15. În ciuda diferenţelor individuale care se pot ivi la codificarea şi decodificarea unor mesaje, sunt situaţii, deloc puţine, când aceste diferenţe nu mai contează, comunicarea desfăşurându-se cu acelaşi rezultat indiferent ce deosebiri ar fi între Emi-ţător şi Receptor, ca oameni, ca indivizi. Cei ce vorbesc aceeaşi limbă vor codifica şi decodifica practic la fel întrebarea Ce zi a săptămânii este astăzi? Şi vor avea cu toţii, dacă ştiu româneşte şi dacă ştiu şi pe ce lume trăiesc, acelaşi răspuns: Astăzi este duminică.
Inventarul elementelor lingvistice care sunt aceleaşi la toţi vorbitorii unei limbi nu este deloc uşor de stabilit. În general, operăm cu ideea explicită sau subînţeleasă că există un soi de „numitor comun“ tuturor variantelor, tuturor vorbitorilor. Există un fond consistent de elemente lingvistice care nu diferă (prea mult) de la un vorbitor la altul, de la un grup lingvistic la altul. Acest fond îl regăsim în mai toate variantele individuale şi, în comparaţie cu deosebirile de la o variantă la alta, el, acest fond, are o pondere net precumpănitoare, majoritară. Există deosebiri de la un vorbitor la altul, dar asemănările dintre ei, în felul lor de a vorbi, sunt mult mai numeroase şi mai importante, de aceea considerăm că avem de-a face cu vorbitori ai aceleiaşi limbi, statut care face posibilă comunicarea între ei şi convieţuirea lor în acelaşi organism social: statul naţional.

16. Inerente, deosebirile care există între vorbitorii aceleiaşi limbi sunt, în mare vorbind, de două feluri, generate de două situaţii. Avem mai întâi deosebirile care rezultă din faptul că (A) fiecare vorbitor stăpâneşte incomplet limba în care tră¬ieşte. Chiar dacă, să zicem, ei ar stăpâni în aceeaşi proporţie limba respectivă (un asemenea calcul este, fireşte, imposibil de efectuat), cunoştinţele lor nu ar acoperi exact acelaşi „areal“ lingvistic, exact aceeaşi „felie“! Stăpânirea incompletă a limbii constă, de obicei, în (a) necunoaşterea (sau nefolosirea) unor termeni, a unor forme şi valori gramaticale, a unor construcţii sintactice etc., (b) cunoaşterea parţială a sensurilor unor cuvinte (semne lingvistice) polisemantice.
Numeroşi sunt vorbitorii limbii române care în viaţa lor nu au folosit viitorul al II-lea sau formele de prezumtiv constituite cu ajutorul gerunziului! La fel, în materie de sintaxă, mulţi vorbitori „evită“ frazele prea lungi, cu prea multe subordonate. Dintre acestea, pe unele le folosesc foarte rar sau deloc, cum ar fi concesivele sau cumulativele. O construcţie ca participiul absolut se pare că nu e la îndemâna (mai corect, la îndegura…) tuturor românilor!…
În fine, un factor de diferenţiere este şi frecvenţa cu care vorbitorii apelează la elementele limbii, preferinţa pentru un anumit element în dauna sinonimelor sale ş.a.m.d.
17. E cazul, probabil, să facem deosebirea între fondul activ (folosit de fiecare dintre noi în calitate de Emiţător) şi fondul pasiv (accesibil în calitate de Receptor). Fiecare dintre noi dispune de un fond pasiv mult mai cuprinzător decât cel activ. Întinderea fiecărui fond, cât şi mărimea diferenţei dintre cele două fonduri sunt elemente care variază şi ele de la un vorbitor la altul. Nu întotdeauna însă fondul activ este mai sărac decât cel pasiv. Există şi persoane care „se întrebuinţează“, ca emi¬ţători de mesaje, mai presus de competenţa lingvistică pe care o pun în joc ca receptori de mesaje! De regulă, această anomalie este sesizată de vorbitorii de rând, fie prin ironii („Cutare, vorbeşte gura fără el!“), fie prin sarcasmul unor epitete deloc măgulitoare!
Situaţia semnalată („fiecare vorbitor stăpâneşte incomplet limba în care trăieşte“) este cu totul naturală, firească, dacă ţinem seama de faptul că în orice moment al existenţei sale o limbă este vorbită de oameni aparţinând tuturor generaţiilor, atât celor care abia învaţă să o vorbească, cât şi celor care încep s-o… uite. Diferenţa de vârstă deseori se regăseşte în măsura diferită în care este stăpânită limba în cauză. Dacă mai adăugăm diferenţele regionale, profesionale, stilistice, arhaismele, neologismele etc., care dau o aşa de mare complexitate şi bogăţie fiecărei limbi, este lesne de înţeles de ce nimeni nu poate stă¬pâni, nu poate cunoaşte o limbă vie în totalitatea ei, în integra¬litatea ei.
În principiu, cât timp trăieşte sau măcar până la o anumită vârstă, destul de înaintată, individul este în expansiune lingvistică, este în situaţia de a-şi spori inventarul de unităţi lingvistice de care se foloseşte, de a-şi extinde aria de cuprindere a competenţei sale lingvistice. Această arie, la fiecare vorbitor, fie el Eminescu sau Shakespeare, fie el subsemnatul sau vecinii săi de palier, este departe de a acoperi întreg arealul limbii.

18. Deosebirile ce se pot constata din acest punct de vedere între vorbitori nu au legătură directă cu întrebarea „cum e corect?“ La această întrebare ajungem prin constatarea unor deosebiri de alt fel, cele ivite în zona comună de cuprindere a limbii, când (B) aceluiaşi semnificant unii vorbitori îi atri¬buie un semnificat, iar alţii altul. Sau aceluiaşi semnificat, semnificanţi diferiţi. Deosebirile de acest soi îi contrariază pe vorbitori, care, ca participanţi la „jocul“ lingvistic, au încre¬din¬ţarea că regula principală a comunicării este folosirea aceluiaşi cod, riguros acelaşi pentru toţi vorbitorii. Corespondenţele (un anumit) semnificat – (un anumit) semnificant trebuie să fie aceleaşi în mintea şi uzul tuturor vorbitorilor. De aceea, apariţia unor deosebiri la acest nivel nu trece neobservată nici pentru vorbitorul de rând, nici pentru specialist.
Deosebirile de tipul (B) sunt inerente şi ele îşi au cauza ultimă în situaţia menţionată deja: (A) fiecare vorbitor stă¬pâneşte incomplet limba pe care o vorbeşte. Între zona de limbă pe care cineva o stăpâneşte (şi, adăugăm, precizăm, o stăpâneşte corect) şi zona de limbă care-i rămâne necunoscută, există o „zonă de trecere“, un spaţiu lingvistic nesigur, în care un vorbitor cu bun simţ ezită să calce (ca Emiţător). Este spaţiul în care poţi comite greşeli, termenii îţi sunt vag cunoscuţi, îi înţe¬legi oarecum aproximativ, ai uitat ce înseamnă propriu-zis sau ai neglijat să-ţi precizezi exact înţelesul. Şi aşa mai departe!…
Mulţi dintre noi apreciază greşit situaţia în care se află ca vorbitori ai limbii române şi nu au nici un fel de scrupule, de ezitări! Aceşti inşi, netemători să strice limba, nu sunt întotdeauna sancţionaţi de mediul în care evoluează, persistă în greşeală fără să ştie că greşesc, fără ca să li se spună că greşesc, şi în felul acesta greşeala capătă circulaţie şi prestigiu!

19. Cele de mai sus nu enumeră decât o parte din situaţiile (şi cauzele) care duc la întrebarea atât de frecventă cum e corect?, pe care şi-o pun nu numai „grămăticii“, ci şi un mare număr de „nespecialişti“. Este o întrebare care se naşte din senti¬mentul, din ideea că limba trebuie să fie una singură pentru toţi cei care o vorbesc! Să fie una atât pe axa sincronică, a momentului, cât şi pe axa diacronică, a duratei, durată care nu trebuie concepută neapărat ca evoluţie. Fireşte, este vorba de a fi una la nivelul percepţiei colective, comune, care reduce deosebirile între indivizii vorbitori la aceea că unii zic copil, alţii copchil, unii chi¬brite, alţii chibrituri, unii ei este, alţii ei sunt, unii curechi, alţii varză, unii bine, alţii mişto ş.a.m.d. Răspunsul la întrebarea cum e corect? nu este întotdeauna uşor de dat, nici măcar pentru cei mai buni specialişti şi nici măcar când este vorba de-o limbă care, prin cultura scrisă, şi-a creat o variantă literară bine normată, riguros stabilizată prin reguli şi principii conştient însuşite în şcoală de majoritatea celor ce vorbesc acea limbă. Cum e cazul, bunăoară, al românei. Prestigiul variantei literare, oricât ar fi de mare, până azi nu s-a dovedit suficient de puternic pentru a-i asigura acesteia stabilitatea, rezistenţa la orice tentativă de a „inova“! De a modifica în vreun fel valoarea unităţilor limbii, raportul semnificat-semnificant.

20. Mărturisesc însă că eu unul nu mă simt atras să aflu răspunsul la întrebarea cum e corect? Dacă mi-aş propune să rezolv asemenea probleme, ar trebui să definesc în termenii cei mai clari, mai uşor de mânuit, conceptul de corectitudine. Nu m-aş încumeta… Ceea ce ar fi un motiv în plus să mi se pară mult mai interesant să studiem şi să pricepem mecanismul lingvistic care generează la nesfârşit alte şi alte abateri de la codul lingvistic consacrat, punându-ne în situaţia de a avea, din când în când, de ales, de decis asupra variantei considerată „corectă“. Nu mă interesează ce anume determină alegerea fi¬nală, ci mă interesează cum de am ajuns în situaţia de a alege, de a pune adică în discuţie codul, de a-l „contesta“ oareşicât, pentru a-l modifica. Limbajul funcţionează şi se întemeiază pe principiul, foarte prezent în conştiinţa fiecăruia, că vorbim cu toţii aceeaşi limbă, urmând şi respectând aceleaşi reguli. Cu toate acestea, împotriva dorinţei noastre de a vorbi în respectul deplin al regulilor după care vorbesc şi ceilalţi, se ajunge, în timp, la abateri tot mai frecvente de la aceste reguli. Cu timpul, unele abateri devin regulă, alte abateri sunt abandonate, uitate. E greu de spus, dar interesant de aflat, de ştiut, „cine“ face această selecţie şi pe ce considerente se întemeiază, pe ce criterii, atunci când alege între abaterile bune, „corecte“, ulterior consacrate ca inovaţii la nivelul limbii, ca regulă deci, şi abaterile care trebuie repudiate şi descurajate, ca greşeli propriu-zise, inepţii chiar! În paginile ce urmează nu ne propunem să răspundem la aceste întrebări. Nu ne încumetăm. Ne vom mărgini doar să verificăm consecvenţa cu care sunt aplicate criteriile asumate sau, mai rar, concordanţa acestor criterii cu materialul lingvistic românesc.

21. Mergând mai departe în identificarea cauzelor care determină realitatea, funcţionarea celor două postulate mai sus propuse (non-identitatea idiolectelor individuale), pe scară filogenetică vom spune că determinant pentru celălalt a fost postulatul 2. Adică faptul că mesajul recepţionat nu a coincis în mod riguros cu cel emis a determinat, de la bun „început“, dintotdeauna, constituirea unui cod lingvistic care a prezentat mici (sau mai mari) deosebiri de la un individ la altul. Aceste variante ale codului lingvistic, sursă principală a ivirii unor situaţii în care trebuie să decizi cum e corect, sunt consecinţa faptului că mesajul, în forma sa decodificată, va prezenta, în mod inerent, deosebiri faţă de mesajul pe care Emiţătorul l-a codificat şi transmis Receptorului. Care este cauza producerii acestei ine¬vitabile nepotriviri? Care este, aşadar, cauza cauzelor?
Cred că nu greşim prea mult dacă vom vedea aici manifestarea în primul rând a contradicţiei structurale, funciare, dintre gândire şi limbaj. În mintea noastră, gândul (gândurile) ce urmează a fi transmis receptorului există în stare (ordine) simultană, putând fi cuprins simultan, cu toate componentele sale, dintr-o dată. Este o entitate „sferică“, fără început, fără sfârşit. (Nu în sensul că este nesfârşită, infinită, ci în sensul că nu poţi spune de unde începe şi unde se termină. La fel cum nu poţi spune de unde începe un cerc sau o sferă…) în acord cu datele psihologiei, Ferdinand de Saussure, lingvistul care a ştiut să insiste primul (şi singurul) asupra importanţei pe care o are principiul linearităţii semnului lingvistic, vede gândirea ca o „nebuloasă“, ca o stare difuză, a-morfă, în comparaţie cu enunţul prin care această gândire capătă expresie lingvistică şi devine formă, semn material, sunete. Enunţ ordonat într-o succesiune de unităţi: sunete, cuvinte, propoziţii, fraze, care se înşiruie una după alta, linear, ca mărgelele pe un fir de aţă. Enunţul, ajuns la receptor, este decodificat pentru a se reface, a redeveni gând. Gând mai mult sau mai puţin asemănător cu gândul emiţătorului, dar niciodată identic, coincident întru totul. Gândirea conţinută în mesajul Emiţătorului o putem compara (în spirit saussurian!) cu un caier de lână, în care milioanele de firicele de lână se află dispuse perfect haotic (sic!), la întâmplare. Cu ajutorul unui principiu (mecanism) de tors (fusul, de regulă), caerul de lână este transformat în fir de lână, iar la celălalt capăt, la Receptor, firul se adună sub formă de ghem. Ghemul conţine în el toată lâna caerului, dar altfel dispusă, altfel ordonată: linear! Refacerea la Receptor a caerului, în forma sa iniţială, este im¬posibilă! (Spre disperarea poeţilor!) Chiar dacă încercăm să refacem caerul de gânduri, mare lucru nu reuşim. Poate că de aceea, mai practici sau din alte motive, unii dintre noi, ca receptori de mesaje, nici nu mai încearcă refacerea „caerului“. Se simt foarte bine şi cu gândurile făcute ghem!

22. Din acest punct de vedere, oamenii se pare că au o capacitate diferită de a transforma enunţul în gânduri, în gân¬dire. Mă simt tentat să definesc inteligenţa şi în acest fel, ca pu¬tere, capacitate, har sau cum să-i spunem, pe care-l au unii, în postura de Receptori, de a reface din enunţul receptat ordinea simultană a gândurilor (a gândirii) din mintea Emiţătorului.
Iar definiţia, în consecinţă, a prostiei, va avea în vedere neputinţa înăscută a celor care gândesc, altminteri foarte lim¬pede, fără nici o ezitare, dar gândesc în fraze şi propoziţii perfect închegate lingvistic, gândesc în enunţuri, proprii sau, mai ales, recepţionate de la alţii, enunţuri cărora n-au ştiut, n-au putut să le redea ordinea simultană originară, naturală, genuină, menţinându-le linearitatea în interiorul propriei gândiri. O ase¬menea gândire îşi pierde vioiciunea, este o gândire în propoziţii şi fraze gata făcute, nu mai este gândire vie, autentică, creatoare, ci se mărgineşte la a exersa numai memoria, făcând din mintea omenească un simplu depozit de enunţuri clare. Cu alte cuvinte şi în limitele comparaţiei de mai sus, omul mărginit nu e capabil să refacă din firul tors caerul, dacă nu aidoma celui iniţial, din mintea Emiţătorului, dar măcar caer, tot caer să fie, adică starea de „nebuloasă“, în ordine sferică (sic!), simultană, a gândirii autentice. Prostul adună enunţurile primite şi le „înfăşoară“ ghem. E mult mai simplu… În paranteză fie spus, tulburător este, când ajungi la acest punct al comparaţiei propuse, să-ţi aduci aminte că ghemul este, în imaginarul românesc, metafora, simbolul, imaginea prostiei: Cutare este proastă făcută ghem, o auzeam deseori pe maică-mea, neîntrecută torcătoare. Se pare că expresia aceasta se referă la femei numai! Pentru bărbaţi, pentru prostia masculină, care, într-adevăr, diferă de tipul feminin, limba română propune altă expresie: Cutare este prost făcut grămadă… Se pare că limba română ne atrage astfel atenţia asupra acestui fapt puţin remarcat de exegeţii prostiei: bărbaţii obişnuiesc să fie proşti într-o manieră sensibil diferită de a femeilor… Precum şi într-o proporţie diferită, mult mai mare! Prostia bărbaţilor nu numai că e lipsită de orice farmec, dar are în ea ceva tragic, tragico-comic! Nu este comică, nu este comic pur! (Cf. Caragiale, excelent analist şi descriptor al prostiei masculine… Despre inteligenţă s-a spus deja că există una specifică femeilor, feminităţii.)
Ar mai fi multe de semnalat în aceste, oricât ar fi ele de succinte, observaţii cu privire la „mutabilitatea“ semnului lingvistic – cum numeşte Ferdinand de Saussure „nestatornicia“ şi „neodih¬na“ limbii, aflată într-o veşnică prefacere, ar mai fi multe de semnalat şi de subliniat despre poziţia cu totul diferită pe care o au aşadar cei doi participanţi la actul de comunicare: Emiţătorul şi Receptorul. De altfel, cred că există două lingvistici, două gramatici: una a codificării, a Emiţătorului, şi alta a decodificării, a Receptorului. Faptul că fiecare dintre noi este pe rând Receptor şi Emiţător nu trebuie să ne înşele, căci există diferenţe mari, esenţiale, între ceea ce se petrece în mintea Emiţătorului unui mesaj şi ce se întâmplă vis ŕ vis, la celălalt capăt al firului, în capul Receptorului de mesaje. În mod obiş¬nuit, postura de Receptor este mai des practicată. (Nu luăm în seamă cazurile cu totul excepţionale ale acelor scriitori, care, luând în serios denumirea de scriitor, au reuşit să scrie mult mai mult decât au citit…) Însuşi debutul ca vorbitor al limbii materne fiecare şi-l face ca Receptor… Aşa se învaţă limba, ascul¬tând-o…
Revenind asupra distincţiei propuse mai sus (fond activ – fond pasiv) şi precizând despre ce este vorba, vom face deosebire între performanţa lingvistică a receptării, a Recep¬to¬rului, şi performanţa lingvistică a Emiţătorului. Nu ne înşelăm prea tare presupunând că Noam Chomsky, fără să-şi dea prea bine seama, propunând distincţia competenţă-performanţă, l-a avut în vedere pe vorbitor în calitatea, în postura sa de Emiţător. La fel şi Ferdinand de Saussure, care, făcând aceeaşi dicotomie, a folosit pentru performanţă termenul explicit parole, vorbire. Evident, omul are nevoie de competenţă, de cunoaşterea codului, atât atunci când vorbeşte pentru a se face înţeles, cât şi atunci când ascultă ca să-i înţeleagă pe alţii. Dacă competenţa este aceeaşi în exerciţiul Receptării şi în exerciţiul Emiterii de me¬saje, performanţa diferă, nu numai cantitativ (numărul mesajelor emise este mult mai mic decât numărul mesajelor receptate), ci şi calitativ. Bunăoară în sensul că poţi recepta şi înţelege mesaje superioare (calitativ) celor pe care le poţi tu emite. Oameni care în viaţa lor nu au folosit fraze mai lungi de trei-patru propoziţii, pot înţelege fraza retorică rostită în biserică sau la tribuna parlamentară, frază lungă, cu multe subordonate şi felurite ornamente stilistice! Ca cititori de literatură, oamenii se află în aceeaşi postură: ei recepţionează şi decodifică mesaje care, prin structura lingvistică şi prin ideile cuprinse, depăşesc performanţele proprii, ale lor, ale cititorilor. Ca receptori, ne este la îndemână să decodificăm majoritatea enunţurilor, indiferent în ce stil func¬ţional al limbii este conceput fiecare enunţ. Dar ca emiţători, emiţători obişnuiţi, ca simpli cetăţeni ai limbii, nu ne putem co-difica gândurile în orice stil. Pricepem un text de lege, dar nu ne este cu putinţă să ne exprimăm în stilul juridic. Putem spune, folosind termenii chomskyeni, că postura de receptor este mai performantă decât cea de emiţător. Pot înţelege enunţuri pe care n-aş fi capabil să le emit, să le concep eu… Şi am în vedere nu atât nivelul intelectual, al ideilor, cât complexitatea lingvistică a enunţurilor.
Credem că nu ar fi exagerat să distingem deci între Per¬for¬manţa Emiterii care „pune în operă“ fondul activ al competenţei lingvistice, şi Performanţa Receptării, care se sprijină în fondul pasiv al aceleiaşi competenţe. Dacă competenţa este aceeaşi şi la emiterea mesajului, şi la receptarea acestuia, fiind vorba de aceeaşi persoană, aflată alternativ în cele două ipostaze, trebuie observat că această competenţă este şi ea „mutabilă“, instabilă, adică, de regulă, se acumulează, sporeşte în timp până la un ni¬vel maxim, apoi scade etc., urmând, în mare, ciclul vieţii individului. Cred însă că nu e nevoie să mai demonstrăm că acest spor, această creştere şi descreştere, dar mai ales creşterea competenţei lingvistice se produce în exerciţiul receptării, când insul vorbitor se află în postura de ascultător, de receptor. Aşadar omul, din punct de vedere lingvistic, este mai performant ca receptor.

23. Dar poate că lucrul cel mai important de subliniat încă o dată este rolul deosebit de activ pe care îl are Receptorul în producerea schimbărilor din limbă. Aceste schimbări debutează prin decodificarea greşită a unui mesaj pe care o face Recep¬torul. O face, dar nu ştie că o face! Receptorul nu e conştient că a decodificat greşit! Că n-a înţeles corect sensul sau pronunţia unui cuvînt. Bunăoară a unui cuvînt pe care-l aude pentru prima oară. Cu prima ocazie, ca Emiţător de mesaje, vorbitorul nostru va folosi cuvîntul respectiv fie cu un sens nou, schimbat faţă de cod, fie cu o pronunţie incorectă. Dacă receptorul unui asemenea mesaj nu este în măsură să sesizeze greşeala, el va prelua această greşeală fără a-şi da seama că e o greşeală şi o va răspândi. Faptul că schimbarea s-a produs la receptor, în momentul deco¬dificării (greşite), explică de ce autorul schimbării nu ştie că este autorul unei schimbări! Şi explică de ce, în general, nu se ştie cine propune schimbarea, care este momentul iniţial, al apariţiei! Schimbarea se produce fără urmă de intenţie sau conştiinţă a schimbării produse. Rolul activ pe care îl are Receptorul în evoluţia limbii (sic!) este un rol exercitat în mod inconştient!

24. Cu ani în urmă*), considerând că limbajul nu a apărut din nimic, ci prin transformarea în limbaj a „ceva“ care până atunci nu fusese limbaj, ne-am pus întrebarea dacă nu cumva această transformare, ca orice schimbare lingvistică, s-a produs şi ea tot la Receptor! Şi tot fără ca acesta să-şi dea seama! Adică apariţia limbajului să se fi produs atunci când oamenii, omul, se afla în postura de Receptor al unor secvenţe sonore ce nu i se adresau, propriu-zis, nu erau mesaj adresat cuiva, nu erau „semne“. În mod greşit, cineva (şi de aici începe istoria graiului omenesc) s-a considerat receptor şi a dat valoare de semn unor secvenţe sonore inteligibile, dar emise în mod nemijlocit, în mod natural, ca simptom, iar nu cu intenţia de a semiotiza, de a comunica ceva, de a acorda un sens secvenţei sonore respective! Ci ca expresie naturală pură, fără adresant! Receptorul este ca¬pabil să disocieze secvenţa sonoră, expresie a unei stări anumite a „emiţătorului“, s-o disocieze de starea respectivă, şi s-o facă semnificant. Această disociere, între semnificant şi semnificat, esenţială pentru funcţionarea codului lingvistic, s-a produs pentru prima oară la receptor! S-a produs printr-o greşită înţelegere a unor situaţii lipsite de dimensiune semiotică! Această dimensiune a fost atribuită de receptor! De cel care, în mod greşit, s-a considerat receptor şi va fi fost capabil ulterior, ca emiţător, să utilizeze semnalul sonor aşa cum l-a receptat, fără senzaţia fizică, naturală, care îi dăduse naştere la Emiţător. Să foloseşti adică cuvintele durere fără să te doară, exact cum, ca Receptor, când Emiţătorul spune ah! mă doare, înţelegi ce spune, dar nu te doare şi pe tine. Adică, în termenii teoriei interjecţionale cu privire la apariţia limbajului, interjecţia devine semn lingvistic, cuvînt, atunci când este auzită de Receptor (un Receptor invo¬luntar), iar nu atunci când Emiţătorul1 o produce. Receptorul, devenit Emiţător2, va putea rosti interjecţia în absenţa senzaţiei respective, situaţie în care s-a aflat şi ca receptor. Abia aşa, la Emiţător2 apare limbajul. Cuvîntul rostit. Dar acest moment a fost precedat de momentul în care Emiţătorul2 a fost Receptor1!

25. Aşadar, forţând puţin lucrurile de dragul paradoxului, s-ar putea spune că limbajul a apărut printr-o neînţelegere!… Printr-o decodificare greşită! Formulă paradoxală şi spectaculoasă, care n-ar face decât să constate că acesta este păcatul ori¬gi-nar al limbajului omenesc şi că trăim, adică vorbim mai de¬parte, săvârşind în continuare acelaşi păcat şi habar neavând de asta, de faptul că de-atunci, de când a apărut graiul omenesc şi până azi, de fiecare dată mesajul recepţionat nu coincide, nu este identic cu mesajul emis!
De fiecare dată înţelegem ceva, dar nu înţelegem exact ce era de înţeles! Cu menţiunea că limbajul a debutat prin acei receptori care au înţeles mai mult decât era de înţeles! Acest mai mult este „strămoşul“ bunei credinţe ce trebuie să guver¬neze orice act de comunicare şi fără de care, considera Aristotel, nimic nu poate fi demonstrat şi comunicat.
Acelaşi enunţ, al aceluiaşi Emiţător, rostit către mai mulţi receptori, va determina decodificări (mesaje recepţionate) di¬ferite. Un receptor va fi capabil să sporească adâncimea gându¬rilor din mesaj, altul o va sărăci! Cazul cel mai spectaculos şi mai mişcător, mai emoţionant, îl oferă mamele şi, în general, adulţii din preajma unui copilaş care abia învaţă să vorbească. Adulţi care „plusează“ cât pot isteţimea şi profunzimea gândurilor cuprinse în enunţurile elaborate de copii. De cele mai multe ori, metaforele frapant de inventive ale copiilor de 3-4 ani nu sunt decât consecinţa faptului că la vârsta respectivă este imposibil să ai un vocabular satisfăcător, ceea ce îl obligă pe copil ca atunci când nu cunoaşte termenul potrivit, existent în limbă, dar nu şi în codul parţial stăpânit de copilaş, acesta să apeleze la unul dintre cuvintele de care dispune totuşi şi care, printr-o asociere analogică, mai mult sau mai puţin forţată, poate fi făcut substitutul termenului potrivit, propriu. În felul acesta, efectele „ignoranţei“, ale stăpânirii fatal precare şi insuficiente a limbii, pot fi interpretate ca dovezi ale inventivităţii, ale harului poetic, ale ingeniozităţii! Ale precocităţii! Etc.!
Nu avem aici decât un caz particular al aceleiaşi situaţii: mesajul emis nu coincide cu cel recepţionat şi decodificat! Diferenţa dintre cele două mesaje îl „exprimă“, îl reprezintă pe receptor, i se datorează acestuia, este „contribuţia“ sa involuntară şi neştiută! Iar această diferenţă de multe ori are un sens pozitiv, adică deformează cu generozitate, prin adăugare, prin sporire, iar nu prin scăderea nivelului de intelectualitate al mesajului. Plusul de inteligenţă (sau, după caz, minusul) din mesajul decodificat aparţine receptorului! Este „opera“ receptorului!

26. Nu trebuie uitată nici… uitarea. Mecanismul lingvistic se bazează, în mod definitoriu, pe capacitatea umană de a me-mo¬ra. Deprinderea unei limbi, îndeosebi a limbii materne, este un proces de durată, de acumulare lentă în memoria noastră a unor relaţii semiotice (semnificant–semnificat), a unor modele flexionare, scheme sintactice etc. Capacitatea noastră de a me-mora nu este nelimitată, iar ea diferă de la un individ la altul, de la o vârstă la alta. „Uitarea“, frecvenţa cu care avem de făcut faţă unui lapsus, explică multe din întocmirile unei limbi. Se pare că polisemia, pe care ne-am obişnuit s-o interpretăm ca pe o manifestare a tendinţei spre minim efort mnemic, de memorare, este mai curând efectul uitării, al incertitudinii cu care ne sprijinim în memoria noastră. Efectele cele mai spectaculoase ale uitării se manifestă însă în morfologie. La cele mai multe cuvinte, flexiunea este regulată, se produce după anumite mo¬dele, unele mai des folosite, altele mai puţin. Uitarea, care, cum bine se ştie, este şi ea „înscrisă-n legile omeneşti“, favorizează abandonarea modelelor flexionare mai rar folosite şi extinderea celor mai frecvente modele. Capacitatea de memorare, limitată şi destul de redusă a minţii omeneşti, ne obligă să sistematizăm flexiunea, s-o regularizăm. Când uitarea este exclusă, regula¬rizarea paradigmelor nu trebuie şi nici nu poate să se producă. Verbul a fi este, din acest punct de vedere, exemplar. El are para¬digma cea mai neregulată, dar frecvenţa mare cu care folosim acest verb exclude posibilitatea de a fi uitată vreuna din formele acestei paradigme. Caz în care, dacă ar fi uitată, forma respectivă ar fi refăcută după modelul flexionar regulat. Noi estem, ziceau, în copilăria mea, turcii din Constanţa. Noi, vorbitorii nativi, cunoaştem pe dinafară paradigma verbului a fi. La celelalte verbe, la majoritatea dintre ele, paradigma este regulată pentru că nu o ţinem minte, ci o refacem, când avem nevoie, după anumite modele, acelea cunoscute, adică bine memorate.
Limita dintre ceea ce ţinem minte din morfologia unei limbi, a unor cuvinte, şi ceea ce suntem capabili (şi dispuşi) să reproducem, să refacem, după anumite modele, diferă şi ea de la un vorbitor la altul. În cele din urmă se stabileşte un echilibru, între formele cu flexiune neregulată, care trebuie memorate fiecare în parte, şi cuvintele cu flexiune regulată, conformă unor modele, pentru a căror corectă mânuire este suficientă deprinderea modelelor, memorarea acestora. Reacţia vorbitorilor în momentele de amnezie este promptă: refacerea reflexă, prin analogie, a formei gramaticale uitate. Iar analogia nu se poate face decât după modelele cele mai bine stăpânite, cele mai frecvente adică. În felul acesta, datorită (sau din pricina!) capa¬cităţii limitate de memorare a vorbitorilor, limbajul dezvoltă modele flexionare tot mai regulate, având tendinţa de a supune un număr cât mai mare de cuvinte acestor modele. Tendinţa de a elimina excepţiile nu poate să meargă însă până la capăt, deoarece au şi excepţiile rostul lor. Iar excepţiile s-au păstrat numai la cuvintele foarte des folosite şi care, din această cauză, sunt greu de uitat. Fireşte, instituţii precum şcoala, presa, lite¬ra¬tura (inclusiv cea orală, populară) şi altele, care au un rol foarte important în memorarea corectă a regulilor limbii, dar şi a excepţiilor, ne ajută, prin repetiţie (mater studiorum!), să nu uităm. Să nu confundăm etc. Dacă am avea memoria unui computer, am (putea) vorbi o limbă în care ar fi puţine cuvinte polisemantice, iar fiecare cuvînt şi-ar putea permite luxul de a avea o flexiune deosebită de a celorlalte cuvinte (după modelul lui a fi).
În totului tot, complexitatea factorilor care intră în joc este mult mai mare decât rezultă din cele de mai sus, dar credem că aceste consideraţii (cele de mai sus!) sunt totuşi suficiente pentru a înţelege că este un lucru dintre cele mai fireşti ca în orice moment al existenţei sale o limbă să pună dinaintea vorbitorilor ei problema cum e corect? cu privire la pronunţia, sensul, flexi¬unea sau comportamentul sintactic al unor cuvinte.

27. Cele mai multe dintre situaţiile în care ajungem să ne punem întrebarea cum e corect? se datoresc împrumuturilor, îndeosebi neologismelor. Mecanismul pătrunderii şi mai ales al răspândirii neologismelor în limbă explică suficient de bine apariţia variantelor la ambele nivele: fonetic (sau morfo-fonetic) şi semantic. Cu cât un neologism ajunge să fie mai folosit, în medii lingvistice tot mai îndepărtate de cel prin care neologismul şi-a făcut intrarea în limbă, cu atât mai mari sunt şansele ca el să fie pronunţat într-o manieră mai „neaoşă“, ceea ce în termeni de specialitate s-ar numi adaptare la sistemul fono–morfologic al limbii, acomodare la obişnuinţele de pronunţare, la baza de articulaţie a vorbitorilor. De asemenea, sensul noului venit se mlădiază şi el după cuvintele existente, cu care intră în relaţii de sinonimie (parţială) sau antonimie, într-un cuvînt, re¬laţii paradigmatice, suferind astfel modificări mai mult sau mai puţin frapante, datorită cărora îşi află loc propriu în câmpul semantic la care se „lipeşte“, se ataşează, determinând o rea¬şezare a macro-sistemului lexical respectiv. Când eram copil, la sfârşitul anilor ’40, auzeam la o singură persoană cuvîntul birou, pronunţat büro. În anii ’50 şi următorii, odată cu creşterea nu¬mărului de funcţionari, dar şi cu intrarea cuvîntului în terminologia comunistă, cuvîntul s-a „democratizat“ şi şi-a modificat pronunţia, renunţând la fonemul străin ü, precum şi la terminaţia neromânească. Cuvîntul coafeur s-a păstrat cu pronunţia fran¬ţuzească a sufixului –eur până prin anii ’70. Personal am fost şocat când am auzit primele pronunţii autohtonizate: coafor (în trei silabe).
De obicei, un neologism intră la început în folosinţa unui grup restrâns de vorbitori, care cunosc originea cuvîntului, eventual cunosc şi limba din care provine, drept care le este uşor să păstreze pronunţia şi semnificaţia originară. Mai departe, rămânând în limbă, neologismul are două posibilităţi de evoluţie, de „supravieţuire“: (1) să rămână, ca termen de specialitate sau ca element de jargon, în uzul unui grup restrâns, caz în care îşi poate păstra atributele originare (pronunţie şi sens) nealterate şi (2) să-şi modifice aceste atribute pe măsură ce se lărgeşte numărul „utilizatorilor“, al celor ce aud cuvîntul şi nu rezistă tentaţiei de a-l folosi, deşi nu sunt foarte siguri pe pronunţia şi semnificaţia cuvîntului. Când creşte brusc numărul celor care „îşi dau drumul“ în folosirea unui neologism, este foarte probabil ca neologismul cu pricina să sufere o serie de modificări. Sunt modificări datorate tendinţei absolut fireşti a vorbitorilor de a nu lăsa cuvîntul suspendat, într-o stare de izolare faţă de restul cuvintelor. În general, când un vorbitor aude un cuvînt nou, necunoscut, reacţia sa este de a încerca să-l înţeleagă, dar nu prin consultarea unui dicţionar, oricum dificil de procurat şi de consultat „pe loc“, în timp ce se derulează actul comunicării propriu-zise, ci prin mijloace aflate „la purtător“, care stau întotdeauna la dispoziţia oricărui vorbitor, inclusiv a analfabeţilor: raportarea cuvîntului la contextul sintagmatic (încercând să deducă „ceva“ din înţelesul întregului enunţ), la contextul paradigmatic (încercând să-i găsească o familie de cuvinte, să-l ataşeze unui câmp semantic etc.) sau pur şi simplu apelul la sinestezii, la „impresia“ pe care o face sonoritatea cuvîntului, aspectul său pur fonetic. Aceste asocieri, între sonoritatea cuvîntului şi înţelesul ce i se atribuie, funcţionează involuntar în mintea noastră. Şi nu de puţine ori.

28. Extrem de rar vorbitorii cer desluşiri cu privire la pronunţia şi înţelesul unui cuvînt pe care-l aud prima oră. La cei mai mulţi, din teama că e vorba de un cuvînt cunoscut, iar ei s-ar trăda, s-ar da de gol că au lacune grave în cultura lor… Oricum, acesta este şi modul (natural) în care au deprins să-şi vorbească limba maternă: fără să pună prea multe întrebări, fără dicţionar şi fără profesori docţi, tobă de carte. Limba maternă nu se învaţă, ci „se fură“, se prinde, fără multe explicaţii. Când ajunge la şcoală, să înveţe scrierea şi citirea, copilul este deja un vorbitor împlinit al limbii sale materne. Şcoala nu va face decât unele retuşuri şi adaosuri superficiale. Esenţa mecanismului lingvistic, competenţa lingvistică, a fost deja însuşită, înainte de a împlini cei şapte ani de acasă! De regulă, aceste deformări, inevitabile, au totuşi un caracter individual, diferă de la o persoană la alta şi e o chestiune de timp ca fiecare să-şi corecteze maniera în care a preluat de la ceilalţi pronunţia şi mai ales semnificaţia noului cuvînt! Dar nu sunt puţine cazurile în care aceste deformări sunt în mare aceleaşi la o categorie largă de vorbitori! În aceste situaţii deformarea (greşeala) capătă autoritate şi pune în discuţie norma, iar în final generează întrebarea „cum e corect?“
De aici se mai iveşte o nedumerire: cum se face ca mintea (sau urechea) unor persoane diferite să „greşească“ la fel? În asemenea cazuri avem în mod evident de-a face cu o cauză anume, o cauză care poate fi identificată fie în însăşi structura limbii – aceeaşi pentru toţi vorbitorii, fie în regulile de func¬ţio¬nare ale minţii omeneşti, reguli cu caracter de mare gene¬ralitate, ca să nu le numesc universale.
De cele mai multe ori este vorba de analogie (ca regulă mentală) şi de existenţa unor modele de comportament lingvistic. Aceste modele nu pot fi prea multe, dar nici prea puţine. Unele sunt în expansiune, altele sunt în pierdere de teren. Aceasta face ca unele unităţi ale limbii să-şi schimbe modelul, mai exact spus să încerce să-şi schimbe modelul de comportament lingvistic. Unii vorbitori vor da curs acestei încercări, acestei tendinţe. Alţii, nu! Care dintre ei au dreptate?

(Din volumul Îndreptarea Îndreptarului)