„Ei l-au omorât pe Brâncuși: Călinescu, Camil Petrescu, Geo Bogza, Sadoveanu. ”Nu e un creator în sculptură”
Cu 68 de ani în urmă, pe 7 martie 1951, marele Constantin Brâncuși vrea să-și doneze opera țării: 230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii, o serie de piese de mobilier. Acedamicieni de vază, precum George Călinescu, Geo Bogza, Ion Jalea ori Mihail Sadoveanu, analizează propunerea și ajung la concluzia că băiatul din Hobița e modest, iar ”Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură”. A fost ziua în care l-am omorât, pentru prima oară, pe genialul artist
În primele zile ale lui 1951, Constantin Brâncuși, aflat la Paris, decide să doneze operele sale, lucrate acolo, în ”Orașul Lumii”. Face o propunere concretă, în acest sens, Statului Român: urmează să lase acestuia 230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii, o serie de piese de mobilier, dar și obiecte personale, practic, o avere inestimabilă. Comuniștii sunt extrem de reticenți, pentru că este vorba despre un fiu al poporului emigrat în Franța, cu puține legături cu plaiurile mioritice. Brâncuși insistă și scrie o a doua scrisoare. Atunci autoritățile bolșevice decid să trimită o comise formată din ”specialiști” lângă Arcul de Triumf, pentru a vedea ce și cum. Constanța Crăciun se suie în avion. Este membră PCR, fostă țesătoare, undeva pe la patru clase. Pentru că e căsătorită cu Ion Vințe, comunist notoriu, avansează rapid, urmând a ajunge Ministrul Culturii. Alături de ea urcă și Teohari Georgescu, fost tipograf, agent NKVD, actualmente Ministru de Interne. Ei și alți ”meseriași” vor analiza munca lui Constantin Brâncuși.
Atelierul parizian al lui Brâncuși, considerat a fi unul dintre cei mai mari sculptori din lume. O țesătoare și un tipograf au decis că ceea ce a zămislit el, putea fi realizat de orice țăran neinstruit.
Se întorc repede, așa că la finele lui februarie 1951 este convocată o ședință la Academia RPR. Principala lor concluzie este aceea că ”Operele lui Brâncuși sunt unele pe care le-ar putea face orice țăran neinstruit”.
Pe 7 martie 1951, cu 68 de ani în urmă, academicienii Secțiunii de Știința Limbii, Literatură și Artă din cadrul Academiei Republicii Populare Române se reunesc sub președinția secretarului secțiunii, tovarășul academician Mihail Sadoveanu. În cei 45 de ani de comunism, am învățat că toți acești oameni au fost personalități marcante ale culturii și literaturii noastre. În realitate, însă, academicienii cu ștaif au fost cei care au renunțat la averea pe care Brâncuși voia să o doneze Statului Român. La întrunire participă nume grele:
– George Călinescu, 52 de ani, critic literar, scriitor, personalitate enciclopedică, autorul ”Enigmei Otliei” și a ”Istoriei Literaturii Române”;
– Camil Petrescu, 57 de ani, romancier, dramaturg, doctor în filozofie, ”Ultima noapte de dragoste”…, ”Patul lui Procust”, ”Jocul Ielelor”;
– Geo Bogza, 43 de ani, părintele reportajului literar, ”Paznic de far” ori ”Cartea Oltului”;
– Victor Eftimiu, 52 de ani, mason, ”Meșterul Manole”;
– Ion Jalea, 54 de ani, sculptor imens (Monumentul eroilor ceferiști de la Gara de Nord din București, bustul lui Eminescu din parcul Cișmigiu, statuia lui Spiru Haret de la Universitatea din București).
Vorba cântecului lui Andrieș, ”se discută probleme, se analizează”. la final, se încheie un proces verbal, numărul 10, în care apar câteva idei greu de acceptat astăzi, ca fiind născute de mintea unor oameni ce puseseră mâna, la a lor viață, pe ceva carte. Tovarășul George Călinescu afirmă că ”Brâncuși este o figură mai puțin cunoscută, care speculează, prin mijloace bizare, gusturile morbide ale societății burgheze”. Tov. prof Ion Jalea continuă, fiind de părere că Brâncuși nu respectă tezele lui Sobolev, din ”Teoria leninistă a reflectării și arta”. Se arată inutilitatea operele lui Constantin Brâncuși, precum și faptul că ”sculpturile sale nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în RPR”. Concluzia finală: ”Refuzăm!”
Brâncuși este informat despre decizia luată. Pe 1 august 1951 renunță la cetățenia română, o cere pe cea franceză, pe care o va primi chiar anul următor. Decide să ”uite” de tot ceea ce înseamnă plaiuri mioritice și donează Franței toate operele sale din atelierul de la Paris.”
Vasile Nanea
*
Nota redacției – Avem nevoie de un „dosar” amănunțit al acestui refuz istoric, capitol al politicii anti-românești a statului iudeo-comunist. Din informațiile mele, un rol important l-a avut Leonte Răutu, ideologul PCR. Am avut la un moment dat o discuție cu un fost atașat cultural la ambasada României de la Roma. Nu mai știu cum a venit vorba de Leonte Răutu, care fusese la Roma în misiune oficială pe linie de partid. Acesta l-a rugat pe atașatul cultural să-l plimbe prin Roma, să vadă cât mai multe muzee de artă. Nota bene: remarca povestitorului: de regulă oficialii în vizită la Roma cereau să fie însoțiți la magazinele mai ieftine!
Cu această ocazie, profesorul Mircan – căci despre el este vorba, a avut ocazia să constate că Leonte Răutu era un ins destul de cultivat, care avea cunoștințele de bază în materie de artă. Am insistat pe această idee și fostul atașat cultural mi-a confirmat. Leonte Răutu nu era un ageamiu.
L-am întrebat pe Mircan cam așa: Ce credeți, când Leonte Răutu a pledat pentru refuzul de a primi oferta făcută de Brâncuși, nu știa ce valoare are Brâncuși? Nu era la curent cu faima marelui Brâncuși?
„Exclus!”, a fost răspunsul fostului profesor de la catedra de limba italiană.
Repet! E timpul ca cineva să facă dosarul complet al acestui refuz pe cât de rușinos, pe tot atât de ticălos! Există documente legate de acest subiect? Ele trebuie publicate integral, inclusiv zvonistica orală, folclorul adiacent, din care face parte și informația oferită de mine mai sus.
Avem nevoie de acest dosar Brâncuși!
ion coja
Ca de obicei , Ion se exprima ca un profan si se crede si ultim decident a ce ar fi valoros artistic si crede ca si este in posesia suficientelor informatii pentru a cere rectificarea anumitor decizii considerate de el eronate , ale fostilor masoni intrati in PCR ( dracu’ stie cu scop ).
Povestea e cam asa . „Succesul ” lui Brancusi se datoreaza reclamei de a apartine in cercul protejatilor lui
Rothschild . Brancusi se aciuise la Atelierul lui Rodin care era zugravul (lingaul ) de curte al lui Rothschildienilor , ca erau o familie cu mai multi membri . Desi unul , pasionat de „Arta ” , Guy de Rothschild era un tip cumsecade , isi iubea nevasta , animalele , caii , cainii , care erau prietenii lui cei mai buni , asa scrie in auto-biografia lui , totusi se pare ca Rothschildienii in opulenta care traiau nu-i mai impresiona natura , ci isi cautau satisfactia mentala in niste fictiuni „artistice” , in realitate niste rataciri , niste deformari mentale ale naturii .
Aveti aici citeva informatii ajutatoare , care explica ci cu cine se cotoia si cum a beneficiat Brancusi de „faima ” si
cautare pe piata si posibil motivul pentru care comunistii locali au vrut sa evite absorbtia si influenta acelor rataciri „artistice ” in mentalul colectiv al valahilor . E opinia mea . ……… (Cotoia e un frantuzism Chiritesc care vine de la côtoyer )
To cite this version:
Anne-Laure Huet. Madeleine Jouvray (1862-1935) : une sculptrice au tournant du siècle. Art et
histoire de l’art. 2016. ffdumas-01670163f
…….La protection d’Auguste Rodin
Au-delà des relations qu’entretient Madeleine Jouvray avec d’autres artistes de son temps
issus de la communauté nordique dans les débuts de sa carrière, c’est sa relation avec Auguste
Rodin qui fait entrer son œuvre dans la société artistique du tournant du XXème siècle. Il est
donc primordial d‘étudier la nature des relations qu’entretiennent les deux artistes. Dès 1886,Madeleine Jouvray reçoit la protection d’Auguste Rodin. Comme nous le verrons, Auguste Rodin lui permet d’obtenir, par sa relation avec le critique d’art Léon Gauchez, le mécénat d’Alphonse de Rothschild.
https://dumas.ccsd.cnrs.fr/dumas-01670163/document
Brancusi este in aceeasi masura apreciat dar si contestat.De ex. eu nu-l consider mai valoros decat multi alti artisti plastici precum Rodin unde Brancusi si-a inceput cariera pariziana.
Am avut ocazia sa particip la comemorarea lui Eminescu intr-o importanta capitala unde se expuneau cateva picturi in ulei si acuarele de la doi autori.Am remarcat o mare diferenta de talent: uleiurile erau niste mazgaleli indescifrabile tipice unei minti bolnave pe cand acuarelele emanau o siguranta si claritate deosebite.Se stie ca tehnica acuarelelor nu permite retusul = o pata de culoare nu poate fi stearsa sau modificata decat cu o nuanta mai inchisa, pe cand tehnica uleiului permite o gama larga de retusuri.
Cu putin inainte de1970 la sala Dalles au fost espuse uleiurile lui Ion Tuculescu (era deja decedat), iar vernisajul a fost deschis de Petru Comarnescu. Eram student pe atunci si am fost foarte neplacut impresionat de acele picturi care mi-au lasat impresia unui om bolnav mintal si obsedat de anumite linii si culori care se repetau in toate picturile.Am aflat la scurt timp ca respectivul suferise de o pareza si intr-adevar a fost puternic marcat mintal de neputinta fizica.
Este o practica bine cunoscuta ca la azilele de batrani si la cei cu boli mintale pacientilor li se dau periodic materiale de pictura si/sau desen pentru a se putea exprima in acest mod.Astfel se poate evalua starea mintala a acestora.
Multi dintre pictori considerati (in mare parte post-mortem) drept geniali, au suferit de boli mintale grave (El Greco, Van Gogh).
Daca Tovarasul Coja ar fi fost nitel mai in virsta la vremea acea, sint convins ca ar fi fost cooptat in comisia de analiza a operelor lui Brincusi si sint foarte, foarte convins ca Tov, Coja ar fi fost foarte vocal impotriva valorii artistice si culturale a operelor lui Brincusi.
Te rog sa ma crezi dle Coja, nu icerc sa te condamn, mi-a trecut de mult gustul amar al otravurilor dascalimii prolectcultiste injectate de la catedre manipulind cultura tarii.
Incerc doar, sa filozofez nitel, citinu-ti articlul publicat mai sus,… cit de peren este cameleonismul unor oameni lipsiti de vina morala.