Cu dracul nu e de glumit…
16 martie 2017 de Răzvan Codrescu

Sindromul lui Aghiuţă
Fără îndoială, numele burlesc cel mai răspîndit al diavolului este la noi Aghiuță („poreclă aproape afectuoasă a diavolului”), diminutivarea ironică a grecescului „hagios”, „sfînt”, ceea ce s-ar tălmăci prin „sfîntuleţul” sau „sfinţişorul”. Este un soi de sacralitate răsturnată, înghiţită ulterior în uzul profan (comic şi satiric). Se naşte însă întrebarea dacă nu cumva avem de-a face cu o prea accentuată tendinţă autohtonă de bagatelizare a răului, ba chiar de un fel de simpatie poznaşă faţă de „pitorescul” acestuia.

Nu e vorba de a ignora prezenţa complexă a „rîsului exorcizator” în tradiţia creştină (culminînd, poate, cu acea formulă franciscană a sfidării diavolului: „Apri la boca, che ora vi ti voglio cacare!” – „Cască-ţi gura, să mă c.. în ea!”, recomandată, zice-se, de chiar „il Poverello di Cristo”…), dar, „căzut în popor”, mi-e teamă că el poate purta spre o raportare superficială (dacă nu şi total eronată) la existenţa şi problematica răului, aşa cum s-a întîmplat şi cu adaptarea populară a ereziei bogumilice. Ba chiar se poate naşte bănuiala că diavolului însuşi îi convine acest tip de raportare, căci „a lua în rîs” poate să însemne şi „a nu lua în serios”… (Să nu uităm nici de vecinătatea periculoasă – chiar dacă nu necesară – între deriziune şi desacralizare: cel înclinat „să ia totul în derîdere” sau „peste picior” este adesea cel ce „nu mai are nimic sfînt”). Dorinţa legitimă de a evidenţia anumite funcţii pozitive (şi chiar religioase) ale rîsului/deriziunii (pentru care densa carte a d-lui T. Baconsky, „Rîsul Patriarhilor”, rămîne greu de depăşit) nu trebuie să ne facă să neglijăm aspectele negative ale problemei, mai ales pe fondul „uşurătăţii” morale şi intelectuale a lumii de azi. Altfel spus, nu oricine îşi poate îngădui „să se tragă de şireturi” cu dracul!

Or, cînd „tatăl minciunii” devine „Aghiuţă”, „Cătănuţă”, „Nefurtache”, „Micuţul”, „Michiduţă”, „Nichipercea”, „Michimaos” (recentă denumire din aria moldovenească, despre care încă n-am habar dacă a apucat să treacă Prutul încoace!) sau pur şi simplu „drăcuşor” (echivalent al livrescului şi simpaticului „spiriduş”), te întrebi dacă nu cumva omul suferă de o duioasă inconştienţă… Oare acel „Dracul nu-i atît de negru precum pare” nu-i tot o expresie curentă a acestei tendinţe primejdioase, constînd în „îmblînzirea” imaginii dracului, ba chiar în „acomodarea” cu acesta? Cînd un alt proverb spune: „Multe pe lumea asta le-a făcut şi diavolul”, nu pare să fie vorba doar de o reminiscenţă bogumilică între altele, ci de-a dreptul de o doză de înţelegere şi chiar de admiraţie pentru „activismul” şi „puterea creatoare” a dracului. E ca şi cînd ai spune, cu un spirit de justiţie prost înţeleasă: „Să-i dăm dracului pe cele ale dracului şi lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu!”…

De ce nu te poţi face frate cu dracul
Românul, cu precădere, pare să creadă că dracul se lasă „şmecherit” la modul vulgar şi că puterile acestuia pot fi împrumutate de cîte un om „şmecher”, despre care se-ajunge să se spună admirativ că este „al dracului” sau „dat dracului” (în ultima vreme, s-a extins tot mai mult, mai ales printre tineri, tendinţa de a reda orice superlativ prin cuvinte sau sintagme din sfera răului/urîtului, întîietatea deţinînd-o formula: „E bestial!”).

Desigur, un Ivan Turbincă, un Dănilă Prepeleac sau un Păcală sînt gustoşi în sfera ficţiunii, dar românul îţi lasă impresia că pentru el nu există graniţe efective între ficţiune şi realitate. Iar nesăbuinţa româneasacă ajunge pînă la acel proverb prin care s-ar putea da seama de multe dintre erorile tragice ale raportării noastre la existenţă, nu numai ca indivizi, dar şi ca neam: „Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea!”. Această vorbă închipuit înţeleaptă a făcut o carieră unică la români şi credem că poate constitui – ca expresie concisă a unei întregi mentalităţi vicioase – una dintre bazele explicative ale „ratărilor” noastre istorice. Se poate scoate de aici toată „filozofia” compromisului la români, toată naivitatea rînduielilor noastre istorice şi o bună parte din motivaţia acelui „n-a fost să fie” despre care s-a spus că ne urmăreşte ca o fatalitate. Căci cine se face „frate cu dracul” nu trece niciodată „punţile” esenţiale, dracul fiind vrăjmaşul nedezminţit al oricărei împliniri sau izbînzi pozitive. S-ar putea spune mai degrabă că „destinul” nostru nu-şi va afla izbăvirea decît în măsura în care vom fi în stare să ne lepădăm de această falsă înţelepciune.

Nu există, mistic vorbind, naivitate mai mare decît aceea de a crede că Părintele Înşelăciunii („mincinos și tatăl minciunii”, cum l-a numit Hristos) s-ar putea lăsa omeneşte înşelat sau că, altfel spus, omul ar putea fi mai „al dracului” decît dracul! Profilaxia şi terapia Răului nu ţin de puterile omeneşti (ce pot constitui doar o condiţie favorizantă, iar nu o cauză efectivă), ci de puterea Binelui dumnezeiesc, cu care creştinul este chemat să con-lucreze în toate. Şi cum să te în-frăţeşti cu ne-fratele însuşi?! Sau cum să realizezi ceva anume în cîrdăşie cu cel ce năzuieşte nimicul?!

Înţelepciunea altora ne învaţă că „şi dracul ştie ce-i binele, dar nu vrea să-l facă” (extensiune moralizatoare, poate, a tulburătorului loc neotestamentar de la Iacov 2, 17-19: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi […] Tu crezi că Unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură”…). Diavolul poate oferi cel mult – dar tot spre pierzanie – iluzia condiţionată a binelui (precum Mephisto lui Faust), ceea ce Noica numea, în termeni filosofici, „primatul posibilului asupra realului” (în fond, aventura bezmetică pe marginea neantului a omului amăgit şi amăgitor).

Creştineşte vorbind, noi avem de ales între a fi „robii lui Dumnezeu”, năzuind spre cele „de-a dreapta”, sau robii diavolului, ispitindu-ne spre cele „de-a stînga” (diavolul este sinistru şi-n sensul etimologic al cuvîntului). Ne mişcăm, în termeni augustinieni, între „civitas Dei” şi „civitas terrena (sive diaboli)”. Or, între aceste două „stăpîniri” antagonice – a „dreptăţii” şi a „strîmbătăţii” – nu încape compromis moral (chiar dacă ele, în intervalul fluid al istoriei, „sub vremi”, sînt, cum ne spune acelaşi autor, „perplexae” şi „permixtae”, adică „neclare” şi „amestecate”): nu poţi sluji concomitent lui Dumnezeu şi lui Mamona (cf. Matei 6, 24; Luca, 16, 13). Nici măcar dacă eşti român…